Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

TEORIE, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ - Mit şi identitate naţională românească în spaţiul nord-bucovinean
     media: 5.00 din 8 voturi

06.12.10
13:47
Alexandrina Cernov


Provincie cu o istorie dramatică, Bucovina a fost şi rămâne un spaţiu spiritual românesc încă puţin cunoscut, în care destinele generaţiilor de români, de multe ori văduvite de contactele cu tradiţiile culturale din ţara-mamă, au fost marcate de un mediu istoric, deosebit de întregul areal românesc, iar modul de trai care le-a fost impus de-a lungul timpurilor de diferite imperii le-a marcat comportamentul. Ele toate au fost nişte generaţii luptătoare, aflate în căutarea şi afirmarea identităţii sale etnice pe care le-a furat-o istoria. Analiza fenomenului istoric nord-bucovinean este condiţionată indispensabil de simbolurile şi miturile românilor care s-au perpetuat în timp, fundamentând continuitatea identitară tradiţională specifică, alimentând nostalgia reîntoarcerii într-un timp istoric adecvat năzuinţelor lor. Însă astăzi, în haosul ciocnirilor pătimaşe dintre politicieni, a fost sacrificată, mai ales, adevărata scară a valorilor naţionale iar evenimentul istoric a fost denaturat.
Calitatea diferită a spiritualităţii naţionale ale neamurilor ce populează astăzi nordul Bucovinei, teritoriu marcat de adversităţile istorice, a schimbat în timp şi natura relaţiilor interetnice. Selecţia inteligenţelor naţionale s-a realizat pe baza necesităţilor de adaptare la schimbările mediului de trai, impuse de istorie, în care s-au afirmat bucovinenii, înfruntând dificultăţile de natură lingvistică, politică şi socio-umană. Atitudinea individuală sau colectivă faţă de istorie, a creat o entitate de ordin diferenţial şi potenţial. Sufletul, însă, s-a refugiat în sine pentru a rămâne intact, a păstrat evenimente şi fapte izolate care au marcat esenţa lor istorică. Scriitorul Ion Druţă, în nuvela Horia, meditând asupra acestei relaţii, om – istorie, subliniază că fiecare „este obligat să-şi cunoască istoria, pentru că viaţa unui om nu este o apariţie aparte, unică”, „istoria se ţine de tine, ca o umbră, de toate câte sunt pe lume”.
Nenumăratele schimbări ale experienţei istorice a românilor bucovineni au generat crearea unui sistem de simboluri de rezistenţă etnică, care au făcut posibilă păstrarea identităţii lor prin limbă şi credinţă, prin perpetuarea tradiţiilor populare şi a miturilor identitare. Istoria însă, fiind pentru românii din Bucovina în permanenţă un domeniu de cunoaştere interzis de către autorităţile din epocă (austro-ungare, sovietice şi ucrainene), cu excepţia perioadei interbelice, în cele mai multe cazuri s-a transmis din memorie, în imagini, uneori în date concrete, a fost transmisă din generaţie în generaţie prin mituri, legende şi prin creaţia orală. „Imperiul presupune seminţe de groază în sine, cu vecini ţinuţi la distanţă”, spunea împărăteasa Ecaterina a II-a, personaj din romanul istoric Biserica Albă a lui Ion Druţă. Afirmaţia reprezintă psihologia stăpânului ce doreşte să-şi supună un popor. Situaţii de acest gen au fost confirmate de istorie. În astfel de împrejurări are loc un proces de conservare a specificului naţional, în care rolul miturilor identitare, care pun în valoare fenomene real-istorice, este esenţial.
Pentru a cunoaşte şi a înţelege starea de spirit a românilor din nordul Bucovinei, este important să-i cunoaştem etnografia, folclorul, miturile şi legendele, simbolurile care au circulat odinioară şi s-au perpetuat în timp. Să mai menţionăm şi faptul, că în lunga perioadă de totalitarism şi acestea au fost interzise. De abia acum, îndeosebi ţăranii ni le povestesc ca pe o taină păstrată cu sfinţenie, demonstrându-ne parcă faptul incontestabil, că memoria nu moare odată cu impunerile ideologice şi politice ale epocilor totalitare. Ca şi limba, memoria şi credinţa nu pot fi distruse prin violenţă de către diferite autorităţi străine specificului etnic naţional. Este o lege sacră a naturii spiritului uman, cea a perpetuării în timp a specificului etnic, care, indiferent de schimbările care le oferă timpul, credinţa, limba şi istoria se păstrează pe parcursul a mai multor generaţii, în dependenţă de procesele, mai mult sau mai puţin eficiente, de deznaţionalizare. Astăzi avem posibilitatea să înregistrăm toate aceste manifestări etnografice şi texte folclorice ale nord-bucovinenilor, descoperind adevăratul suflet al românului supravieţuitor (vezi colecţia de folclor a profesorului Valeriu Zmoşu)1. În repertoriul de teme şi motive, reprodus în culegere, regăsim ceremonialele şi ritualurile specifice arealului românesc, manifestările etnografice şi producţiile folclorice care au păstrat amprenta evenimentelor istorice, politice, sociale şi culturale prin care au trecut ţăranii din satul Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ, localitate reprezentativă pentru acest spaţiu. Pe lângă temele şi motivele folclorice tradiţionale, care sunt mărturii ale apartenenţei culturale româneşti, sunt reflectate evenimente istorice, nu prin reproducerea seacă sau patetică a acestora, ci prin destinele pe care acestea le-au condiţionat. Tragediile pricinuite de politica de înstrăinare, de deznaţionalizare şi schimbare forţată a componenţei etnice, promovate de cele două imperii se regăsesc, mai ales în cântecele de război şi cătănie, în folclorul deportărilor, care evocă nedreptăţile suportate de români, sau în comentariile poetice ale evenimentului istoric respectiv. Suferinţele generate de război, de deportări şi de alte rânduieli străine, impuse, consecinţele suportate, lacrimile şi revoltele soldaţilor, ale mamelor, ale tinerelor neveste şi ale copiilor, rămaşi orfani, sunt teme frecvente în folclorul românilor nord-bucovineni: „Bucovină, plai cu flori / Unde sunt ai tăi feciori?” se întreabă poetul popular; iar războiul „Multe case-o sărăcit / Şi neveste-o văduvit / Copilaşii cei cuminţi / Au rămas părinţi”. Tema războiului, însoţită de tema cătăniei, evocă lumea satului şi a neamului, în general, în opoziţie cu lumea străină în care nimereşte tânărul soldat. Tema înstrăinării este evocată mai ales în folclorul deportărilor: „Păsărele, rândunele, / Fie-vă de mine jele – / Zburaţi, voi, la fraţii mei / Şi duceţi vestea la ei / Că-i mai bine de un an / De când sunt în Kazahstan”. Folclorul a păstrat imaginea Nistrului înstrăinat: „Foaie verde măr domnesc, / Nistrule, râu românesc, / Nu te mai bate din maluri, / Nu mai blestema din valuri, / Valul tău într-una plânge, / Apa ţi-e-n două cu sânge”. Cântecul, a fost înregistrat în anul 1986, de la un fost soldat român, Dumitru Ursulean care, fiind prizonier, timp de 10 ani a fost deţinut într-un lagăr din Siberia. El l-a auzit de la nişte basarabeni care-l cântau în acel lagăr pentru a-şi aminti de plaiurile natale.
Frumoasa tradiţie culturală românească din Bucovina nu a putut fi înlocuită nici cu cea germană (1775-1918), nici cu cea rusă sau ucraineană (1940-1941; 1945-2010). Conştiinţa de a fi român nu a încetat niciodată, chiar dacă au existat perioade de „secetă culturală” sau întrerupere bruscă a procesului cultural românesc. În Bucovina s-au tipărit în toate perioadele cărţi româneşti: manuale, calendare, gramatici, antologii etc. Istoricul şi sociologul de astăzi, criticul şi istoricul literar constată că valorile culturii româneşti nord-bucovinene au rezistat, afirmându-se în confruntarea cu diferite tendinţe culturale în cele mai vitregi vremuri, în diferite medii naţionale, dar cu aceleaşi metode de asimilare, prin impunerea altor limbi oficiale şi de comunicare, cu statut forţat de „limbă maternă”, susţinute oficial prin şcoală şi instituţii de cultură, străine spiritului naţional românesc. Însă cu toate că cele două mari culturi – germană şi rusă – atât de diferite prin esenţa lor, şi-au pus amprenta pe fiinţa naţională a românului de aici, ele nu au reuşit, decât parţial, făcând-o doar puţin mai retardantă, dar nu şi înstrăinată de spiritualitatea şi mentalitatea specifică românescă care s-a păstrat prin limbă şi tradiţiile populare şi, nu în ultimul rând, prin miturile naţionale.
În 1917, istoricul Nicolae Iorga, într-o conferinţă susţinută la Bucureşti în faţa corului „Aromonia” din Cernăuţi, constata: „A fost o întrerupere cvasitotală a legăturilor culturale dintre noi. Eram aşa de aproape şi ne cunoşteam aşa de puţin! Natural, că în urma acestei necunoaşteri s-au produs o mulţime de prejudecăţi, şi din partea noastră, şi din partea d-voastră. România, o ţară stricată, în părerea unora dintre bucovovineni; Bucovina, o provincie românească pierdută, în părerea unora din România. Îndată ce ne-am cunoscut, am văzut foarte bine, că acestea sunt păreri greşite, strecurate în minţi de oameni care aveau interese esenţiale să le strecoare”.
Bănuia, oare, N. Iorga, că în anul 2010, la o depărtare de aproape un secol, cuvintele lui vor fi tot atât de actuale, că vom căuta în cărţile lui răspuns la aceleaşi întrebări care l-au frământat în legătură cu misterele supravieţuirii culturii româneşti în împrejurări atât de nefavorabile? În diferite perioade, Bucovina a fost transformată într-un spaţiu închis, izolat de tradiţiile şi procesele culturale din ţară, dar a existat, totuşi, ceva ce a alimentat seva specificului şi a valorilor naţionale româneşti de aici, chiar în timpurile cele mai vitrege, când orice contacte cu ţara nu au fost posibile. Istoricul explica acest fenomen de rezistenţă naţională prin mai mulţi factori care au alimentat identitatea românească de aici. Primul, şi poate cel mai important, a fost „instinctul naţional” şi caracterul conservator al ţăranului care a păstrat şi a dezvoltat formele culturale naţionale proprii unui popor. Explicaţia este mai mult de natură psihologică.
„V-a salvat, spunea atunci Iorga, inerţia ţăranului unită cu instinctul naţional superior, care a deosbit în trecut poporul nostru, însuşirea corectând în mare măsură defectul, însuşirea care este a lui, defectul care vine din vitregia împrejurărilor. Cultura şi-o capătă un popor, din instinctul, care îndeamnă către cultură şi care găseşte formele naţionale ale unei culturi, acesta nu-l poate preda nici un profesor: el face parte din însuşirile fundamentale”.
Biserica şi mănăstirile, erau de nezdruncinat în Bucovina, aveau un cler înalt şi cult, o cultură religioasă cu vechi tradiţii româneşti, în sfârşit aveau şi şcoli, au educat generaţii de călugări. Aici se găsea Mănăstirea Putna, cu mormântul lui Ştefan cel Mare, care avea, şi are în continuare, o influenţă deosebită asupra tuturor bisericilor şi mănăstirilor atât din sudul cât şi din nordul Bucovinei, chiar şi după secularizarea averilor acestora şi înstrăinarea lor, după 1775, de biserica din Moldova.
Desigur, vorbind astăzi despre spaţiul nord-bucovinean ca despre un adevărat laborator, în care un grup etnic de peste 200 de mii de români, care locuiesc compact, în marea lor majoritate la sate, trebuie să menţionăm că ei şi-au păstrat tradiţiile, şi-au manifestat identitatea prin menţinerea în timp a aceloraşi comportamente, au evocat unele imagini din trecut şi modele naţionale de personalitate exemplară şi reprezentativă. Aceste modele se impun, persistă în timp, devin modele sociale, cu un impact deosebit în istorie, devin simboluri, în jurul cărora se construiesc legende şi mituri. Ele au calitatea de a susţine identitatea naţională a grupului etnic rupt de matricea românităţii şi supus asimilării pe parcursul a mai multor secole. În cazul nordului Bucovinei, asistăm la un proces de asimilare, deosebit din punct de vedere al impunerii unor noi valori naţionale, fie culturale şi lingvistice, fie socio-politice, toate fiind străine de spiritualitatea românească: austro-ungar (1775-1918), rusesc cu implementarea unei ideologii comuniste de tip sovietic (1940-1941; 1945-1991), iar în perioada actuală are loc o nouă tendinţă de asimilare prin limbă şi şcoală, nu în ultimul rând prin istorie, o istorie ce nu era cunoscută populaţiei Bucovinei, indiferent de naţionalitate, aplicată de un nou stat, cel ucrainean. De fiecare dată s-a schimbat mediul de trai ceea ce a influenţat esenţial şi modul de trai (schimbarea limbii de stat, a ideologiilor, a politicii faţă de popoarele băştinaşe etc.) şi s-a încercat impunerea unor noi simboluri, mituri şi modele.
Istoria ne demonstrează, de altfel, că în momentul când grupului etnic i se impune un alt model mitic, străin de specificul său naţional, impunerea persistentă, fie forţată, fie realizată treptat, se resimte ca o agresiune asupra identităţii personale sau de grup. Întotdeauna au existat oameni care s-au opus, şi-au asumat riscul afirmării identităţii personale şi de grup.
Locuim într-un teritoriu care, în toate perioadele istorice, s-a aflat la margine de ţară: Moldova, Austria, România, URSS, Ucraina. Fiecare şi-a impus politica sa şi şi-a rezolvat interesele sale naţionale şi politice. Românii au devenit treptat minoritari la ei acasă, dar şi-au menţinut identitatea naţională, păstrând tot ceea ce înseamnă psihologia şi spiritualitatea unui popor: limba, şcoala, biserica. Au luptat pentru acest ideal generaţii de intelectuali români, numele cărora a rămas în istorie.
Era o nedreptate amară faptul că, în 1775, mănăstirea Putna cu mormântul lui Ştefan cel Mare, cu primele capitale ale Moldovei medievale, Baia, Siret şi Cetatea de scaun a Suceavei, s-au pomenit în afara graniţelor ţării. Moldova rămânea oarecum decapitată, dar Ţara de Sus, numită mai întâi Moldova Austriacă, apoi Bucovina, a rămas sub ocrotirea spiritului tutelar al lui Ştefan cel Mare. Mitul lui Ştefan cel Mare, ocrotitor al credinţei şi al sufletului românesc din Bucovina, s-a afirmat într-un anumit cadru istoric, ca o experienţă, ca un cult naţional.

Folclorul a păstrat imaginea perioadei de domnie a lui Ştefan cel Mare, a personalităţii domnitorului ca model al apărătorului credinţei şi al poporului său, imagini ce au menţinut trează conştiinţa identitară. În anii '90 ai secolului trecut, procesul de renaştere naţională a românilor din nordul Bucovinei a fost însoţit de cântece despre Ştefan cel Mare. Portretele domnitorului Ştefan cel Mare şi ale poetului Mihai Eminescu , realizate de pictori populari, au apărut spontan la manifestările românilor: mitinguri, pichetări, sărbători naţionale... În unele cazuri portretul lui Ştefan cel Mare era pictat în mărime naturală în casa mare (camera în care se păstrează zestrea, aici se află şi lada cu zestre a fetelor, se primesc oaspeţii). Mitul lui Ştefan cel Mare şi mitul lui Mihai Eminescu, poet al cărui nume este legat de Cernăuţi, i-a situat în afara timpului istoric, în dimensiunile specificului naţional şi al experienţei istorice a românilor nord-bucovineni şi basarabeni. De numele lor sunt legate locuri sfinte la care se săvârşesc pelerinaje, fără ca acestea să fi fost impuse oficial: casa şi mormântul lui Aron Pumnul, Gimnaziul în care a învăţat Mihai Eminescu, casa în care a locuit Aglaia Drogli, sora poetului etc. În codrul Cosminului se află Stejarul lui Ştefan cel Mare în jurul căruia se adună românii a doua zi de Paşte, cu preoţi şi bucate pascale, se cântă româneşte, se rostesc discursuri patriotice, se recită poezii... Acest obicei s-a transformat într-un adevărat pelerinaj naţional. „Fântâna lui Sobieţki” din Dumbrava Roşie, ca şi pădurea în general, au devenit un simbol al luptelor cu polonii. Localnicii nu pot preciza istoric cursul evenimentelor, a rămas doar amintirea acestor războaie moldo-poloneze şi a simbolurilor lor.
Românii nord-bucovineni au devenit creaţia propriilor mituri. Ei şi-au construit o lume imaginară, adoptând norme de comportament care s-au impus obiectiv, ca un sistem de valori ce au funcţionat într-un spaţiu închis, tăinuit de presiunile ideologice oficiale din afară. Despre aceste valori nu se vorbea deschis, ele însă au existat ca o alternativă miturilor ideologice impuse de politica vremii şi percepute de români (şi nu numai de români) ca o agresivitate asupra identităţii personale. De exemplu, în manualele pentru clasele primare, Cartea de citire se cerea ca 60-70% din texte să fie consacrate copilăriei lui Vladimir Lenin ca model ideal de comportament al copilului. Ajustarea oficială insistentă a identităţii personale, începând din perioada fragedei copilării, a influenţat într-o oarecare măsură schimbarea modelelor comportamentale. Totuşi, s-au pierdut unele imagini istorice, care au început să fie uitate. Când intervine uitarea, treptat începe să se modifice identitatea naţională, nu însă şi cea etnică.
Se păstrează în memoria colectivă imagini şi personalităţi mitice care reînvie de fiecare dată în perioadele de renaştere naţională, se regăsesc de fiecare dată în operele folclorice sau manifestările etnografice. Găsim, de exemplu, în folclorul nord-bucovinean, evocarea unor personalităţi istorice, a căror semnificaţie ocrotitoare este importantă pentru păstrarea credinţei şi a identităţii naţionale. Astfel, drama istorică Brâncovenii, care evocă momentul decapitării domnitorului muntean şi a fiilor săi, este prezentată de colindători din casă în casă în perioada sărbătorilor de iarnă. Dârzenia cu care domnitorul muntean Brâncoveanu şi fii lui răspund călăului se impune ca un mit al rezistenţei creştinului în faţa păgânităţii. Inconştient, imaginea călăului, s-a transformat în imaginea străinului care ucide impunându-şi credinţa, indiferent dacă protagoniştii îi reprezintă pe turci sau pe austrieci, ea este generalizată şi capătă conotaţii naţionale. În unele localităţi, aceleaşi personaje istorice apar şi în malancă. În cântecele populare, imaginea „împăratului”, este cea a stăpânului străin, „viclean”, care „ucide” afirmându-şi interesele sale: „Împărate, împărate, /Pune pace, nu te bate / Împărat cu ochii verzi, / Nu te bate-n patru părţi / că-mi omori feciorii toţi”; „De când ai prins a te bate, / N-au rămas bărbaţi în sate”. Mitul împăratului, căruia i se cere să înceteze războiul, a apărut ca un act inconştient, însă ca o consecinţă a unor evenimente istorice reale.
Românii nord-bucovineni reprezintă un grup identitar important care nu poate fi sacrificat, precum consideră unii politicieni români, care continuă şi astăzi să semneze tratate iresponsabile. Istoria nu le-a oferit condiţii favorabile pentru păstrarea identităţii naţionale, diferite imperii impunându-le modele impersonale, precum „homo bucovinensis” în perioada austriacă şi „homo sovieticus” în perioada sovietică. Astăzi istoricii ucraineni şi germani propagă cu insistenţă mitul „homo bucovinensis” (bucovineanul, afirmă adepţii acestui mit, nu are naţionalitate şi se consideră bucovinean după locul de origine, el nu are idenitate naţională – teoria lui Ortfried Kotzian) ca model pentru o viitoare Europă. Experienţa istorică a Bucovinei arată că schimbările peisajului socio-politic provoacă mai mult sau mai puţin alert sau vizibil modificări de comportament, dar nu au putut afecta însă memoria mitică. Identitatea naţională a fost şi este susţinută de modul în care românii din acest spaţiu s-au raportat la trecut şi la valorile lor naţionale. Rapsozii populari şi ulterior poeţii s-au abătut adeseori de la spiritul mistic lăsând să se reflecte în mituri tendinţe care în esenţa lor sunt profane. Datorită caracterului simbolic complex şi al prezenţei unor elemente general-umane, miturile istorice au constituit o sursă permanentă de inspiraţie pentru creatorii din toate domeniile artei. Identitatea naţională este susţinută de reamintirea modului în care noi ne raportăm la trecut şi la valorile noastre naţionale. Oricât de năstruşnice n-ar fi discursurile unor intelectuali, dispuşi să neglijeze aceste valori, să le demitizeze, ele nu vor dispare din memoria colectivă a poporului. Odată creat, mitul rămâne în memorie ca o valoare colectivă. La Cernăuţi, memoria colectivă a păstrat, de exemplu, imaginea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Eminescu ca personalităţi reprezentative, ca valori naţionale sfinte şi orice atentat la diminuarea importanţei lor este perceput ca atentat la însăşi poporul român. Când la inaugurarea statuii lui Mihai Eminescu la Cernăuţi, un grup de naţionalişti ucraineni au venit cu foi volante în care era discreditat numele poetului, acest demers a fost considerat ca fiind un atac deschis împotriva comunităţii româneşti din Cernăuţi. Ei ştiau, de fapt, că lovind în Eminescu sau în Ştefan cel Mare, lovesc în comunitate. Nu este întâmplător faptul că în mass-media ucraineană de astăzi sunt frecvente materiale care discreditează numele, mai ales, a acestor două personalităţi. Apar şi noi tentative îndreptate împotriva altor personalităţi istorice româneşti, a căror nume, într-un fel sau altul, sunt legate de Cernăuţi. Recent, în legătură cu sărbătorirea a 600 de ani de la prima atestare a oraşului, au început să apară prin diferite ziare din oraş şi primele publicaţii care îl prezintă pe domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, cel care a semnat Privilegiul din 1408, ca fiind un barbar ce şi-a zidit fiica în zidul unei cetăţi şi, prin urmare, nu merită calificativul „cel bun”.
Miturile istorice angajează şi astăzi grupul etnic românesc nord-bucovinean să acţioneze în sensul perpetuării valorilor naţionale care le-a păstrat identitatea, oferindu-le modele de comportament.
Miturile au suprevieţuit în istorie nu doar ca urmare a unor mentalităţi arhaice. În manifestările etnofolclorice din nordul Bucovinei sunt prezente aspectele arhaice de origine creştină şi chiar de origine dacică şi slavă (cele de origine ortodoxă). Aspecte ale gândirii mitice sunt caracteristice fiinţei omeneşti. Mircea Eliade, vorbind despre „miturile lumii moderne” ale sud-estului european, analizează specificul unei societăţi etnice naţionale închise, izolate de relaţia cu naţiunea de origine, cum este şi grupul etnic românesc din nordul Bucovinei, care fiind băştinaşi şi nu diasporă, cum înţeleg greşit unii politicieni, dezvoltă o adevărată pasiune pentru istorie. „O asemena pasiune, scria M. Eliade, era, desigur, consecinţa deşteptării naţionale în această parte a Europei (sud-estul Europei, n. n.) şi s-a transformat foarte curând într-un instrument de propagandă şi de luptă politică. Dar dorinţa de a dovedi «originea nobilă» şi «antichitatea» poporului său domina într-aşa măsură sud-estul european încât, în afară de câteva excepţii, toate istoriografiile respective s-au cantonat în istoria naţională şi au ajuns în cele din urmă la un provincialism cultural”.
În situaţia când în spaţiul nord-bucovinean istoria românilor a fost şi este şi astăzi interzisă, poporul s-a inspirat din mituri istorice şi identitare. Istoria oficială a Ucrainei mizează pe mistificarea datelor arheologice şi istorice, creând mitul originii slave a teritoriului Bucovinei, implemenând ideea că acesta a aparţinut Rusiei Kievene şi a Knezatului de Galici.
Bucovina ca laborator în care putem urmări evoluţia unui grup etnic minoritar rupt de matricea sa fireasă şi supus diverselor presiuni de sorginte socio-politice şi accentuat naţionaliste, prezintă un interes deosebit pentru cercetătorii preocupaţi de felul în care se stinge sau se păstrează identitatea unui popor, a fenomenelor ce ţin de manifestarea inconştientului colectiv, de memoria istorică colectivă, de factorii decisivi care vizează procesele de asimilare. Putem puncta în acest sens o problematică legată de funcţionarea limbii române în condiţiile unor anumite împrejurări socio-politice şi a păstrării identităţii naţionale: conştiinţa de a fi român, memoria istorică, miturile istorice, crearea modelelor de comportament, perpetuarea în timp a tradiţiilor naţionale, păstrarea caracteristicilor etnofolclorice, corelaţia dintre mit şi realitatea istorică, dintre imaginea colectivă a valorilor naţionale, locurile memorabile şi personajele reprezentative ale neamului.
Relaţia dintre imaginarul colectiv şi istorie este complexă. Există un conflict între încercarea istoriei oficiale de a elimina aşa numitele petele albe ale trecutului creând de fapt o istorie nouă şi memoria colectivă care păstrează o viziune mitică asupra trecutului. Memoria istorică şi memoria colectivă sunt astfel într-un raport conflictual generat de cele două facultăţi care le susţin: memoria identitară colectivă şi istoria impusă din afara comunităţii.
Istoria ca ideologie politică, ca instrument de manevrare politică de către guvernanţi a comunităţilor etnice, inclusiv şi celor titulare, nu poate să purifice memoria de infiltrările mitice ale imaginaţiei. Mitul a apărut ca un act inconştient şi necesar. Spiritul omului a înfăţişat intuitiv lucrurile într-o formă concretă şi vie. În mituri omul îşi regăseşte idealurile pierdute cândva şi modele exemplare pentru orice activitate umană.

Note

1. Valeriu Zmoşu, Un sat bucovinean de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Jos. Mărturii spirituale, Colecţia folclorică, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 2006.



Comentarii

2011-01-09 08:43
Mihai

Este foarte interesant articolu asta!

2011-01-31 10:27
Christian

O excelenta lectie de istorie! Cred ca articolul ar trebui inclus in manualele de istorie a romanilor!
Felicitari doamna Alexandrina Cernov!

2011-03-12 16:54
strabunii

interesant. va invit pe http://strabunii.wordpress.com/

2012-08-16 05:20
Amr

la aprobare

2012-08-17 03:45
Rui

la aprobare


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare