Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

ARHIVA BUCOVINEI - ÎNSEMNĂRI DIN MEMORIE
     media: 5.00 din 7 voturi

06.12.10
14:23
Vladimir Trebici
(1916-1999)

Prima zi de război

Nu voi ceda nici de data aceasta tentaţiei de a face literatură. Desigur, citisem cartea lui E. M. Remarque Pe frontul de Vest nimic nou, la Cernăuţi a rulat, prin 1928, cred, filmul cu acest titlu–, cunoşteam bine romanele Întunecare a lui Cezar Petrescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu , mă pasionau memoriile de război, dar reprezentarea războiului era pentru mine vagă, să-i spunem literatură. Abia experienţa personală mi-a permis să-mi fac o imagine reală, neretuşată, fără romantism.
Aşadar, când a intrat România în război şi s-a decretat mobilizarea generală, ca ofiţer de rezervă trebuia să fiu mobilizat şi eu. Nu primisem ordin de mobilizare şi m-am hotărât să merg la cercul de recrutare (cred), pe Calea Griviţei ca să mă înrolez voluntar. Ca bucovinean, aceasta era datoria mea. Când am ajuns la autoritatea militară, mi s-a spus că sunt... dezertor deoarece ordinul de mobilizare fusese trimis pe adresa Calea Griviţei Nr. 199, la familia prof. N. Scalat, singura adresă stabilă. Or, eu locuiam pe Str. Broscărie. După ce s-au convins că eram de bună credinţă, mi-au dat ordinul de mobilizare şi chiar în aceeaşi zi – să fi fost 8 sau 9 iulie 1941 – am plecat la Basarabi (Murfatlar); eram încadrat şef de secţie sanitară la comandamentul Brigăzii independente de cavalerie de la Constanţa şi urmam să plec cu această unitate pe front. Comandantul acestei brigăzi era colonelul Săvoiu, înlocuit ceva mai târziu cu colonelul Cantuniari. În componenţa sa, brigada avea regimentele: 12 roşiori din Bazargic, şi 9 călăraşi din Constanţa. Regimentul 11 Roşiori a rămas la Constanţa pentru paza coastei.
Secţia autosanitară 45 era ataşată ambulanţei 45, a brigăzii. Avea câteva maşini sanitare (Fiat Polski), un număr de zeci de autoturisme, rechiziţionate de la particulari cărora li s-au ataşat rulote pentru răniţi. Aceste rulote, fabricate de Leonida, s-au dovedit absolut ineficiente. O afacere, ca multe alte afaceri de pe vremea aceea. Pe drumurile noastre şi, mai ales în Basarabia şi Rusia, ele au devenit un impediment, în aşa fel încât a trebuit să le abandonăm pe parcurs.
Am plecat deci de la Basarabi; trapa şi armamentul – pe calea ferată, iar secţia autosanitară pe – roate. Am trecut Dunărea, pe la Hârşova – Luciu Girgeni, aproximativ Vadul Oii, cu bacurile. Coloana noastră a parcurs câteva sute de kilometri, trecând prin Galaţi, Tecuci, Bârlad şi ajungând la Huşi. Unităţile militare din această zonă erau angajate în lupte cu inamicul. Pierderi mari a suferit armata română la Ţiganca şi alte sate din regiunea Prutului. Convoaie de români, trupe în continuă mişcare spre est constituiau peisajul zilnic. După o haltă de o zi – două, la Huşi, am trecut Prutul pe podul de la Albiţa, ajungând în Basarabia. În ce zi din luna iulie 1941 nu-mi aduc aminte. După ce am intrat în Basarabia, marşul brigăzii noastre a început sub auspicii nefavorabile: când întreaga coloană urca o pantă a şoselii ce ducea spre orăşelul Leova, din senin s-a produs o panică – fenomen psihologic atât de caracteristic războiului – soldaţii din capul coloanei au început să strige: „Vin ruşii, vin ruşii!”, alţii au început să fugă, aruncând armele. În asemenea situaţii ofiţerii erau obligaţi sa oprească debandada împuşcând pe cei ce produceau panica sau se retrăgeau. Cu greu a fost restabilită ordinea, iar brigada noastră a fost citată pe naţiune pentru laşitate în faţa inamicului. Cu acest prilej, colonelul Săvoiu a fost demis de la comanda brigăzii şi înlocuit cu colonelul Cantuniari. Rămâne să verific în arhiva M[inisterul] Ap[ărării] N[aţionale] detaliile acestui episod.
Am continuat apoi marşul prin satele din Basarabia. Brigada, cu regimentele sale, forma eşalonul I; serviciile, inclusiv secţia autosanitară 45, intrau în componenţa, eşalonului II, având drept comandant pe locotenent colonel[ul] de cavalerie Giuşcă, un moldovean blajin, omenos dar fără calităţi militare.
Din această expediţie prin satele basarabene nu voi relata decât un episod. Eşalonul II s-a oprit în comuna Manzâr, judeţul Tighina. Între eşalonul II şi eşalonul I distanţa era de câţiva kilometri. Frontul era în permanenţă mişcare şi nu întotdeauna era stabilită comunicarea între cele două eşaloane. Când ne aflam deci în comuna Manzâr, observăm că un avion militar român făcea unele figuri ciudate pe care noi le-am interpretat ca fiind ale unui avion lovit, pe punctul de a se prăbuşi sau a ateriza forţat. Comandantul, crezând că în acel avion, s-ar afla generalul Ciupercă, comandantul armatei a III-a, îmi ordonă să trimit o autosanitară, cu echipajul respectiv, pentru a acorda ajutorul necesar. Am trimis un Fiat Polski, cu semne vizibile de Cruce Roşie, cu un sublocotenent medic Cazacu, doi brancardieri. S-a decis şi trimiterea unui autoturism sanitar în care a luat loc, fără să fi fost obligat, şi slt. farmacist Popescu, care era ofiţer cu popota. A făcut-o din curiozitate, din spirit de aventură. Am aşteptat câteva ore întoarcerea echipajului trimis. Între timp, cu totul neprevăzut, s-a îndreptat spre satul nostru o coloană sovietică de tancuri, aflată în retragere. Nu ne-a atacat, s-a deplasat spre est. Abia a doua zi, m-am deplasat cu un autoturism spre locul unde bănuiam să fi aterizat avionul. Ajungând acolo, o privelişte oribilă: cele două maşini sanitare erau distruse şi arse, ocupanţii lor, purtând semne de schingiuire, zăceau morţi. Slt. farmacist Popescu, printre ei. Medicul nu se afla printre ei şi am aflat, după ani de zile, că fusese luat prizonier şi s-a întors cu bine în Braşovul său. I-am adus la Manzâr, am organizat înmormântarea celor trei militari. Gropile le-am săpat la marginea unei păduri de salcâmi, nu departe de casa unde se afla comandamentul, şi când totul era pregătit pentru slujba funerară – aveam şi un preot militar – m-am dus la popotă unde erau adunaţi ofiţerii, invitându-i să vină la înmormântare. Lt. col. Giuşcă, aflat în capul mesei, îmi reproşează: „Bine, dragă, acum ţi-ai găsit să ne deranjezi?”
La înmormântare am fost deci puţini. Am ţinut să relatez detaliat acest episod, deoarece erau primii morţi ai unităţii noastre. Dar şi reacţia comandantului şi comportamentul camarazilor mi s-au părut dacă nu cinice atunci cel puţin lipsite de elementara solidaritate umană. Un mort îl incomodează pe cel viu. Am avut, din nefericire, nenumărate exemple, nu numai în timpul războiului... Această psihologie a fost bine redată de prinţul Andrei din Război şi pace: „Moartea? Ea nu mă priveşte pe mine!”. Fără această inconştienţă este greu ca să înţelegem războiul şi moartea.
În această întâmplare tragică, a fost omorât şi şoferul autoturismului, Sterică Grigorescu, tânăr, la Constanţa avea familie; soţia şi un copil mic. La întrebarea mea: cine vrea să meargă voluntar în misiunea despre care am vorbit, şoferii mai bătrâni s-au eschivat (maşina mea nu porneşte, acumulatorul nu este încărcat (etc.), dar Sterică a sărit spunându-mi: „Merg eu, domnule sublocotenent. Tocmai am făcut revizia maşinii”. În unitatea noastră, tot cu maşină proprie rechiziţionată, era şi cumnatul său, Nicolae Ionescu, pieţar din Constanţa, era foarte bun şofer şi mecanic. A luat lucrurile cumnatului său, a recuperat ceva din maşina distrusă. După ani de zile, când le-am întâlnit la Constanţa – camarazii îi spuneau „Nea Nicu Ţiganu” – mi-a povestit că a înfiat pe copilul lui Sterică, că este acum mare.
Este explicabil de ce am reţinut atât de bine această întâmplare şi tâlcurile ei. Îmi povestea tatăl meu că în timpul primului război mondial, pe frontul din Galiţia – era război de poziţie, „Stellungskrieg” – părţile beligerante încheiau armistiţiu, pentru a putea strânge morţii şi răniţii. De Paşti şi de Crăciun, fără ştirea comandanţilor, dar cu aprobarea tacită a acestora, se încheia un armistiţiu pentru ca fiecare să petreacă netulburat sărbătorile. Mai povestea tatăl meu că austriecii făceau vizite ruşilor, cu care ciocneau o vodcă sau un „schnaps” (rachiu) – aşa cum se obişnuia la hramurile din Bucovina. A doua zi sau a treia zi reîncepeau luptele. Gândul mă ducea şi mai departe, la scena când bătrânul Priam îl imploră pe Achile să-i dea cadavrul iubitului său fiu, Hector. Până la sfârşit, Achile, care nu putea uita că Patrocle, cel mai bun prieten, fusese omorât de Hector, se înduplecă totuşi...
Ostaşii sovietici care au distrus autosanitarele şi au omorât echipajul sanitar acţionau în numele unei noi „ideologii”. Cruzimea şi lipsa de omenie erau „valori” morale obişnuite în acest model. Să devansez niţel lucrurile spunând că cele mai puternice atacuri din partea sovieticilor erau în noaptea de Crăciun sau de Paşti, când aceştia ştiau că beligeranţii germani, români, unguri, italieni sunt mai puţin... vigilenţi.
Departe de mine, orice intenţie moralizatoare. Dar exemplul lui nea Nicu Ţiganu m-a urmărit şi mă urmăreşte încă, ca şi atitudinea ofiţerilor la aflarea morţii camarazilor lor.
În marşul nostru am ajuns şi la Chişinău, care fusese cucerit de armata română la 16 iulie 1941 (cred). Frumosul şi romanticul oraş, pe care îl cunoscusem în 1936, era încă în flăcări. Centrul, soborul (catedra), mitropolia, bulevardul Alexandru cel Bun [era] în ruine. Ordinul lui Stalin era ca în retragere totul să fie pârjolit (tactica lui Kutuzov), iar populaţia civilă să se retragă odată cu Armata Sovietică. Această tactică a fost apoi preluată şi de trupele germane şi române. Modelele culturale se transmit, nu-i aşa ?
Am trecut apoi Nistrul, ne-am stabilit pe malul stâng al Limanului, mai întâi la Ovidiopol apoi în marele sat Maiaki, unde unitatea noastră a stat câteva luni... Începuse asediul Odesei, care a durat câteva luni.
Comandamentele unităţilor noastre se aflau în comuna Maiaki, regimentele ocupau poziţii pe linia întâi. Atacuri, contraatacuri, bombardamente se succedau neîntrerupt. Armata română a avut pierderi mari: Dalnik, Gross – şi Klein Freudenthal, Liebenthal – frumoase sate ale coloniştilor germani – adăpostesc şi astăzi zeci de morţi români. Pe vremea guvernământului civil al Transnistriei, aceste cimitire erau îngrijite. Mi s-a povestit că guvernatorul, prof. G. Alexianu, a vizitat un asemenea cimitir unde fusese înmormântat unul din cei mai buni studenţi ai săi, Dimitrie Pepelea, din Ceahor, colegul meu de liceu şi de facultate. Cum or fi arătând astăzi aceste cimitire?!
In aceste luni, misiunea secţiei autosanitare era să transporte răniţii şi morţii din sectorul brigăzii noastre. Numărul lor era mare şi îmi este greu să fac o estimaţie. Îi transportam la Tiraspol, de acolo la spitale de zonă interioară (S.Z.I.); cazurile mai grave erau uneori dirijate spre spitalele din Germania. Lucram la ordinele Ambulanţei Nr. 45, colonel medic Popescu, cu o echipă de medici foarte destoinici. Printre ei, un mare chirurg, doctorul Dan Moucha, cu care m-am împrietenit. Am rămas prieteni după război, până la moartea sa mult prea timpurie. Voi relata despre un singur episod.
„Spitalul” unităţii noastre, situat într-o casă, cu pământ pe jos, era utilat cu aparatura obişnuită de campanie. Operaţiile chirurgicale se făceau într-o cămăruţă, cu ferestrele camuflate – eram în apropierea frontului – în condiţii foarte grele. Doctorul Dan Moucha efectua cele mai multe operaţii. Într-o noapte sunt aduşi câţiva partizani răniţi care s-au infiltrat în liniile noastre. Au fost capturaţi, iar şeful lor, grav rănit, a fost supus unei operaţii grele. Am asistat la această operaţie în cămăruţa amintită. În timp ce doctorul Moucha opera; sudoarea îi curgea pe frunte şi pe obraji. Ca „asistent” improvizat îi ştergeam faţa şi, la intervale destul de dese, îi strecuram în gură câte o ţigară „Mareşal Antonescu”. După ore de efort supraomenesc, doctorul se aşează pe un scaun, şi-mi spune cu o voce sfârşită: „L-am salvat!” Salvase un politruc. Şi în această împrejurare – ca şi în altele – pentru doctorul Moucha nu existau decât oameni suferinzi, iar datoria lui – jurământul lui Hippocrate – era să-i ajute. Epilogul: după ce s-a înzdrăvenit „pacientul” a fost cercetat de către ofiţerii de la biroul doi (informaţii şi contra informaţii), se ordonă executarea acestuia, operaţie efectuată de Compania 45 de jandarmi (fiecare mare unitate avea şi o campanie de jandarmi). Îmi refuz orice comentarii care ar aduce aminte de o predică. Şi pe civilii din sat, răniţi în urma bombardamentelor, doctorul îi trata cu aceeaşi omenie şi cu acelaşi profesionalism.
Doctorul Moucha era fiul generalului care comandase un timp garnizoana Chişinăului, era rudă apropiată cu generalul Ciupercă, comandantul armatei a III-a, tatăl a doi copii – astăzi şi ei sunt medici, cred în străinătate, îmi arăta cu multă afecţiune fotografia lor – deci putea fi uşor mobilizat în ţară (la Bucureşti, de exemplu). A cerut însă să fie trimis pe front.
După război, s-a stabilit la Braşov, faima lui de chirurg era relevată şi în presă, până într-o zi când i se înscenează o acceptare de bani din partea unui pacient. A venit la Bucureşti şi m-a rugat să-l ajut la Direcţia generală medicală a CFR pentru a fi menţinut – sau reintegrat – la Spitalul CFR din Braşov. Era în 1958, ajunsesem persoană mare – director general adjunct la Direcţia Centrală de Statistică, deci demnitar de stat – am intervenit la directorul general de atunci. Am dat şi o „referinţă” scrisă în care am descris comportamentul acestui om şi admirabil medic pe front. Era mărturia cuiva care asistase luni de zile la activitatea doctorului Moucha Personajul – purtător al unui ilustru nume bucovinean – a respins cererea. Într-o zi, citesc faire-part-ul anunţând moartea doctorului.
În ziua de 16 octombrie 1941 Odesa a fost cucerită. Am intrat şi noi – brigada noastră de cavalerie, cu secţia autosanitară – dar am zăbovit o zi – două, după care ni s-a ordonat întoarcerea în ţară, pentru refacere. De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril eram undeva în Moldova, am sărbătorit întoarcerea în ţară, curând am ajuns la Constanţa. Pentru această perioadă am fost decorat cu „Coroana României”, clasa 7, în grad de cavaler , cu spade şi panglici de „Virtute militară”. Mi se pare că am fost propus şi pentru o decoraţie sanitară.
În scurta perioadă cât am fost demobilizat am vizitat Institutul Central de Statistică, am revăzut pe colegii mei şi pe Anton Golopenţia. Îmi lăsasem barbă; purtam panglica de „Virtute militară” la cheutoarea vestonului militar. Lăudăroşenie infantilă. Fiecare te întreba cum a fost, te considera un „erou”, în special fetele. Pentru un tânăr, care încă nu are familie, obligaţii, răspundere, războiul are şi ceva romantic. Am venit şi la Cernăuţi, am petrecut cu părinţii Crăciunul din iarna anului 1941. Curând, însă am fost din nou mobilizat la Regimentul 11 Roşiori, având de data aceasta garnizoana la Craiova.
Comandamentul regimentului era la Craiova, la „barăci”, lângă, parcul Bibescu. Ele fuseseră construite de militarii germani, temeinic şi comode. Escadroanele regimentului erau dislocate în Oltenia – Târgu Jiu şi în alte localităţi. Comandant, colonelul Alexandru Pleşoianu, ofiţeri vechi, maiorul Degeratu, sublocotenent în rezervă, Joseph Alexander Winternitz, coleg şi prieten de la Cernăuţi, cu care am locuit la aceeaşi gazdă, pe Str. Ungureni Nr.15, care avea o fiica, Florica... La Craiova, am rămas câteva luni: din ianuarie până la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august 1942.
Perioada ar merita să fie descrisă mai pe larg. Era pentru prima dată când mă aflam în inima Olteniei. Oraşul era patriarhal, bănia din acea vreme avea mulţi milionari, moşieri, mari negustori, restaurante celebre („Minerva”, „Belle Vue”) dar şi cârciume plăcute. Parcul Bibescu – o minune, cu lac şi cu lebede... Unităţile militare din garnizoană erau pe front („Au plecat oltenii la coasă...”, parcă era un cântec, al doilea vers nu mi-l amintesc bine), noi eram în refacere, cu instrucţia recruţilor. Era aproape ca în timp de pace. Instrucţia se făcea cu asistenţa Misiunii militare germane (maiorul Wilde).
Apropo de imagologie. Cum vedeam noi bucovinenii pe olteni? La Cernăuţi, la universitate am avut câţiva colegi olteni, cu care am devenit prieteni pentru toata viaţa. Erau teologi, proveniţi de la celebrul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu o serioasă pregătire muzicală – compozitori de seamă şi-au făcut şcoală aici –, buni cântăreţi, minunaţi colegi. Vioi, simpatici dar... şmecheri! Nu neapărat în sens negativ. Prin anii '30 au început să se stabilească şi negustori olteni la Cernăuţi. Ionică Orza, cu un cercel în ureche, a deschis o cârciumă unde puteam face cunoştinţă cu ţuică – în Bucovina, această băutură era necunoscută, deoarece băuturile folosite erau „Schnaps”-ul (rachiul sau holerca) şi berea –, cu renumiţii mititei – şi ei necunoscuţi în Bucovina – şi, bineînţeles, cu vinurile de Drăgăşani. Au venit şi funcţionari, militari, profesori olteni, simpatici, volubili dar socotiţi de către autohtoni... şmecheri. A trebuit să stau câteva luni la Craiova pentru a-i cunoaşte mai bine. Am început să descopăr calităţile lor, să-i îndrăgesc. I-am iubit („Honni soit qui mal y pense”), am şi astăzi prieteni, bătrâni şi tineri, din rândul oltenilor. Tatăl meu, care în anii 1944 – 1945 s-a refugiat în Oltenia, locuind la un ţăran din comuna Colibaşi, de lângă Turnu Severin, la revederea noastră, în decembrie 1946, mi-a spus simplu: „Nu şti ce oameni buni şi de omenie sunt oltenii”. Afirmaţia a fost ilustrată de mama mea care spunea că la plecare gazda lor le-a dat alimente (fasole, făină etc.). Atât despre olteni şi bucovineni. După mulţi, ani, am citit, în „Contemporanul” o tabletă a lui Tudor Arghezi despre olteni şi bucovineni şi nu m-a surprins afirmaţia că ei sunt cei mai apropiaţi. (Este adevărat că Paraschiva era din Bucovina). A fost cel mai elogios portret făcut bucovineanului, asemănător cu cel făcut de Geo Bogza, al cărui frate Alexandru Bogza a trăit şi a murit în Bucovina.
Cum eu eram la dispoziţia comandamentului Diviziei a 7-a de Cavalerie, regimentul nu m-a repartizat la instrucţie ci m-a numit („risum teneatis”) ofiţer cu popota! Este tot ce este mai nepotrivit pentru mine. Nepriceput, fără nici un spirit gospodăresc, am încercat să mă descurc cu aprovizionarea – foarte greu în timpul războiului – cu reţetele culinare etc. Aveam o bucătăreasă, doi soldaţi ca ajutoare – Vasile Huţan şi Bică – care formau o bandă. Am avut destule necazuri. Mergeam cu soldaţii respectivi la piaţă, la magazie, uneori în satele din vecinătate, aprovizionam popota.
Fiind precursori în materie de lebede – episodul de la Viena cu ţiganii care au furat şi au mâncat lebede – ţin să amintesc de o întâmplare petrecută în martie-aprilie 1942. De cu sâmbătă, le-am dat bani lui Huţan şi Bică ca să cumpere luni dimineaţa, la bariera oraşului, alimente şi eventual păsări. Când am venit la cazarmă, pe la ora 10, intru în bucătărie ca să văd stadiul de pregătire a prânzului. Bucătăreasa mă linişteşte spunând că băieţii au reuşit să cumpere de la ţărani două „gâşte leşeşti” pe care ea tocmai le jumulise. Intrase în bucătărie şi maiorul Degeratu – mare gurmand – şi la observaţia că gâştele au pielea prea neagră, bucătăreasa l-a asigurat că această culoare va dispare prin frecare cu mălai. Pe la ora 11 sau 12, mare alarmă la comandament; au venit reprezentanţii comendurii, alertaţi şi ei de administraţia parcului Bibescu, că ar fi fost furate două lebede de pe lac. Cercetări severe ordonate de colonelul Pleşoianu au ajuns repede să stabilească adevărul; lebedele au fost furate de cei doi soldaţi. A urmat procesul la Curtea Marţială a Corpului I Armată, am figurat ca martor – era să fiu acuzat de complicitate – cei doi au fost condamnaţi la câteva luni de închisoare, cu trimitere pe front într-o unitate disciplinară. Declaraţiile celor doi erau de o ingeniozitate de necrezut („Ne-am dus în pădure, că era duminică, ne-am aşezat pe malul lacului şi povesteam de-ale noastre. Deodată, se ivesc pe lac nişte gâşte leşeşti. Ne-am zis că decât să le fure... ţiganii, mai bine le luăm noi pentru popotă fiindcă domnii ofiţeri luptă împotriva... bolşevicilor şi deci li se cuvine o mâncare mai bună”). Am avut şi alte păţanii, cum a fost aceea cu fox-terrier-ul generalului Pioky Vasiliu ajuns şi el la popota unde eu eram şef. Despre o altă întâmplare, ceva mai târziu, care a avut pentru mine urmări neplăcute.
În august 1942 eram din nou la Basarabi (Murfatlar); ne pregăteam să plecăm din nou pe front. Perioada de refacere şi de instruire a însemnat şi redotarea modernă a Diviziei. Începuse modernizarea cavaleriei: regimentele călare deveneam regimente purtate. Regimentul 11 Roşiori devenise „Regimentul 11 Roşiori purtat”, adică dotat cu camioane. Divizia a 7-a Cavalerie – comandant colonel Munteanu – avea în componenţa sa două regimente de roşiori – 11 şi 12 – un regiment de Călăraşi, nr. 9 din Constanţa, o unitate de tanchete, artilerie călăreaţă şi o companie auto, din care şi eu făceam parte. Statul Major al Diviziei, cu cele trei secţii, era încadrat cu ofiţeri bine pregătiţi – absolvenţi ai Şcolii Superioare de Război – din care l-aş aminti pe maiorul Scarlat Sinulescu, cu care am păstrat legături de prietenie la Bucureşti, pe căpitanul Henri Baliff, fiul generalului Ernest Baliff, administratorul domeniilor Reginei sau ale Coroanei – nu ştiu exact, armamentul era modern, starea de spirit era bună.
Plecarea Diviziei a 7-a cavalerie a avut loc în ziua de august 1942, de „Sfânta Măria Mare”, din gara Basarabi. Trenul afectat companiei auto era pregătit la linie. Cele câteva zeci de Forduri germane se aflau fixate pe platforme. În ultimul moment maiorul de intendenţă Bruckner ne cere ca să mai ridicăm alimente de la depozitul din Medgidia. Am trimis două camioane, din care unul condus de un tânăr şofer, neexperimentat, cu trei soldaţi încărcători-descărcători. Aşteptam reîntoarcerea lor, cu nerăbdare, pentru a îmbarca aceste camioane, deoarece plecarea trebuia să aibă loc seara.
...La un moment dat, un localnic vine alergând la gară ca să ne anunţe că un camion militar a luat foc. Accidentul s-a produs la câţiva kilometri, pe şoseaua asfaltată, înainte de intrarea în Basarabi. Ne-am deplasat la locul accidentului, împreună cu căpitanul Toma Chirilă, comandantul companiei, şi am asistat neputincioşi cum ardeau şoferul, ajutorul de şofer, soldaţii însoţitori. Camionul s-a răsturnat a luat foc, alimentat şi de rezervorul aflat deasupra motorului, încărcătura – câteva tone de sare – i-a blocat pe cei patru ocupanţi... Nu au putut fi salvaţi.
Această tragică întâmplare a fost de rău augur prefigurând alte nenorociri pe care le-a avut Divizia pe front.
Seara totuşi trenul a părăsit staţia Basarabi. Eram cu toţii zguduiţi de tragedia petrecută în ajun.

Cotul Donului

După o călătorie de câteva zile, am ajuns la Mariupol, oraş relativ mare din Ucraina. Aici am debarcat. De aici, până la Don ne-am deplasat cu autocamioanele noastre. Am traversat bazinul Doneţului, prin oraşe miniere, am trecut prin Taganrog, pe malul Mării de Azov – oraşul lui Anton Cehov –, am ajuns la Rostov pe Don, am cunoscut oraşul Novo-Cerkask, capitala „Oastei Donului”, unde îşi avea sediul Atamanul Căzăcimii de pe Don, apoi o mulţime de localităţi – Millerova, Astahovo, Cernâşevskaia şi multe alte, toate „staniţe” căzăceşti –, într-un cuvânt regiunea renumită a Cotului Donului, unde s-au desfăşurat cunoscutele lupte. Comandantul Diviziei s-a stabilit la Astahovo, localitate mai măricică în stepa Donului. Regimentele erau amplasate mai în faţă, în apropierea Donului. Aici, fluviul, cântat de Şolohov, face cotul dinspre Est, întorcându-se spre Sud-Vest, pentru a se vărsa, la Rostov pe Don, în Marea Azovului. Staniţele căzăceşti descrise de Şolohov sunt situate mai la nord, inclusiv Veşcenskoe, unde şi-a petrecut scriitorul o bună parte din viaţa sa. La stânga dispozitivului nostru era sectorul italian, cu divizia Gelere, iar mai la nord era sectorul încredinţat armatei maghiare.
Din cauza funcţiunii pe care o avea, compania auto-aproviziona regimentele din zona de operaţii, făcând transporturi de la bazele de aprovizionare de la Millerovo, Taţinskaia, Morozovskaia, uneori chiar de la Rostov. Am străbătut deci această zonă în lung şi în lat. La Cotul Donului era masată Armata a III-a (sau a IV-a) română. În sfârşit, lucrurile acestea se pot afla din cărţi.
Fiindcă, la Astahovo – (poate Nijne – Astahovo) – era şi o unitate militară italiană, ne-am împrietenit cu ofiţerii şi soldaţii italieni. Foarte simpatici, volubili şi veseli, italienii erau cei mai nedisciplinaţi soldaţi. Îşi vindeau armamentul – am cumpărat şi eu un pistol „Beretta” pe o nimica toată – cântau, blestemau războiul, pe „tedeschi”, ca şi pe ruşi, aşteptând întoarcerea în patrie. Pentru completare sfătuiesc pe cititor să revadă filmele cu Mastroianni.
Ar trebui să spun câteva şi ceva despre populaţia localnică. M-au pasionat cazacii de mic copil. Tatăl meu vorbea că cei mai viteji şi sălbatici soldaţi în timpul luptelor din Galiţia erau cazacii. O ofensivă a acestora, cu caii lor mici şi iuţi, era ceva – spunea tatăl meu – cumplit. Apoi, amintirile celor vârstnici din Bucovina despre cazaci. În cele trei ocupaţii ale Bucovinei, cazacii au făcut destule blestemăţii, a căror amintire era încă vie. Apoi, din Război şi Pace aflasem de vitejia detaşamentelor căzăceşti conduse de Denisov şi Platonov. În limbajul duelului, în Austro-Ungaria, era o figură, numită „Kosakenstreicher”, o lovitură teribilă pe care o ştiau şi ofiţerii armatei cezaro-crăieşti. Apoi cântecele lor! Renumitele coruri ofiţereşti ale cazacilor de la Don – cel mai celebru era a lui Jaroff, a concertat la Bucureşti şi la Cernăuţi – erau renumite în toată Europa. În filmele evocând Rusia ţaristă (Moscova-Shanghai), muzica era interpretată de corul lui Jarroff. Legendă, romantism, exotic!
Deci, ajuns în staniţele căzăceşti, voiam să-i cunosc pe faimoşii cazaci. Nu mai erau! Fiind cei mai înverşunaţi duşmani ai Puterii Sovietice şi luptând cu un curaj nebun împotriva Armatei Roşii – aici descrierile din Pe Donul liniştit sunt veridice – după înfrângerea lor, ei sunt deportaţi masiv, aşa cum în anii 1929-1932 au fost deportaţi milioane de ucraineni. Cu greu am putut găsi câţiva cazaci bătrâni care îmi povesteau despre slava căzăcească, îmi cântau cântece vechi, bineînţeles când erau stimulaţi şi de un „Schnaps” care – în treacăt fie spus – nu ne lipsea deoarece eram în subzistenţa Armatei germane şi ne primeam raţia de „Steinhegel”.
Dacă tot am început să evoc pe cazaci să spun câteva cuvinte în plus. În afară de cazacii ucraineni de la Zaporojie care îşi spun „cozaci” – şi care au fost desfiinţaţi de Ecaterina a II-a în anul 1764 şi strămutaţi în regiune Kutarului, ceilalţi cazacii erau ruşi – în orice caz rusofoni – dar numărau vreo 10 „varietăţi”: cazacii de la Don, care i-au dat pe un Ermak, cel ce-a cucerit Siberia, pe Pugaciov, pe Stenka Razin, pe cazacii de pe Terek, din Caucaz imortalizaţi de Lev Tolstoi, cazacii din Kuban, un amestec de cazaci zaporojeni şi ruşi, cazacii de la Ural, de la Orenburg, de pe Amur... Dar cei mai numeroşi şi bine organizaţi erau cazacii de la Don. Comandantul lor era atamanul de la Novo-Cerkask. Fiecare staniţă avea câte un ataman, regimentele lor erau comandate de „esauli”, urmau „sotnicii” căpetenii peste o sută de cazaci. Instrucţia militară începea de copii: calul, sabia şi puşca. Aceasta era meseria lor şi, după ce ţarii au reuşit să-i „îmblânzească”, acordându-le drepturi şi privilegii mari, cazacii de la Don au devenit „câinii credincioşi ai Ţarului”. Nu exista oraş mai mare în care să nu fi fost garnizoane căzăceşti. Deveniseră un fel de „Securitate”, deşi existau Ohrana, jandarmeria etc. Romanele şi nuvelele din literatura rusă clasică abundă de cazaci. Dacă Gogol a imortalizat cazacii zaporojeni (ucraineni) în romanul său Taras Bulba, cei de la Don au fost înfăţişaţi magistral în romanul Pe Donul liniştit al lui M. Şolohov (Ştiu, s-a discutat mult despre paternitatea romanului, însuşi A. Soljeniţân l-a contestat pe Şolohov).
Fiindcă nu am întâlnit cazaci de la Don în staniţele lor – multe ocupate de ucraineni aduşi din Ucraina – am fost foarte surprins de „renaşterea” lor şi apariţia lor în Transnistria. Sub această denumire istorică s-a creat o organizaţie nouă, paramilitară rusă naţionalistă, dar care are – aceasta este convingerea mea – prea puţini cazaci de pe Don. În timpul celui de-al doilea război mondial germanii au reuşit să înfiinţeze detaşamente importante de cazaci de la Kuban – câteva zeci de mii s-au retras în Austria în 1945, fiind vânduţi de Churchill lui Stalin care i-a exterminat pe toţi – dar nu am întâlnit cazaci de la Don, patronaţi de germani. (S-ar fi putut să fi fost, dar eu nu i-am cunoscut)...
Zilele treceau, viaţa era liniştită. Era însă liniştea din preajma furtunii. La 19 noiembrie 1942 a început ofensiva Armatei Roşii, în sectorul nostru. După o pregătire intensă de artilerie – era o tradiţie în armata rusă în această privinţă –, cu faimoasele „katiuşe”, al căror efect era în special psihologic, infanteria, sprijinită de tancuri, a străpuns frontul apărat de armata română. Nu ştiu cât au rezistat regimentele Diviziei noastre. În câteva zile oricum frontul a fost spulberat. Ba într-un rând însuşi comandamentul diviziei a fost încercuit, ne-a eliberat Divizia 22 blindată germană. A început retragerea. Spectacolul era sfâşietor: colonelul Munteanu asista cu statul major la această retragere dezordonată, în panică, a ostaşilor săi şi se adresează şefului biroului de operaţii: „Simulescule! Am debarcat la Mariupol cu trei luni în zonă cu trei regimente, cu tehnică de luptă (cred că a specificat) şi uită-te ce a rămas!” Eram de faţă, cred că am observat pe faţa bătrânului soldat prelingându-se o lacrimă.
Ne-am tot retras săptămâni de zile, unii soldaţi au venit pe jos până în România. Am ajuns la Dnepropetrovsk , unde am primit o misiune importantă: să încarc în trenuri „impedimentele” diviziei. Am rămas cu un singur autocamion, eram patru persoane: maiorul de artilerie Bonnert, din Banat, vorbea perfect germana, cu un şofer şi două ajutoare: sergentul Macarie Şanţovoi şi Zevedei, amândoi din regimentul 11 roşiori. Expediţia „impedimentelor” să făcea greu. Depindea de bunăvoinţa autorităţilor germane care nu erau deloc binevoitoare. Am rămas aici până în luna februarie 1943. Am rezolvat problema pentru care am fost afectaţi. Fericiţi am plecat spre casă alegând traseul: Nikolaev, portul cunoscut, Cherson, Odesa ... Constanţa. Acesta era planul nostru. Soarta însă a hotărât altfel.
Am stat la Nikolaev câteva zile pentru refacere. Eram cartiruiţi la nişte „hazaice” simpatice – erau ucrainence, mă înţelegeam bine cu ucraineana pe care o ştiam din Horecea mea natală – şi am fi plecat spre patrie chiar în ziua de 28 februarie. Era însă ziua mea de naştere. Şanţovoi şi Zevedei mă întreabă dacă nu este cazul să sărbătorim acest eveniment. Aveam alimente în camion într-un „sortiment” divers şi în cantităţi mari, dobândite din magazinele germane părăsite. Nu aveam însă „Schnaps”. S-au dus băieţii la bazar şi au vândut câteva kilograme de macaroane şi arpacaş. Au fost arestaţi, a urmat procesul la Curtea Marţială de la Nikolaev: preşedinte, colonelul de justiţie Velicu, procuror militar, căpitanul Ionaşcu, apărător din oficiu, un locotenent de jandarmi, magistrat în viaţa civilă. Nu intru în amănunte: colonelul Velicu avea socoteli personale cu maiorul Bonnert, căpitanul Ionaşcu avea şi el nişte chestii, ar fi vrut ei amândoi ca să declar că maiorul Bonnert ştia de toată povestea etc. pe scurt, am declarat că sunt singurul care port răspunderea: eu am dat ordin ca cei doi soldaţi, să vândă cantităţile de alimente. Am avut şi un ghinion. Când am plecat de la Craiova, i-am spus băcanului meu – un oltean simpatic – că o să-i plătesc datoria pentru alimentele procurate pentru popotă. I-am trimis banii cu oarecare întârziere; neliniştit de întârziere, băcanul m-a reclamat justiţiei militare, reclamaţia ajunsese la Curtea Marţială la Nikolaev. O circumstanţă agravantă. În ziua mea de naştere (28 februarie), deci când împlineam 27 ani, Curtea Marţială mă condamnă la 3 (trei) ani închisoare, cu degradare militară, şi trimiterea pentru reabilitare pe front. Faptul că am primit o pedeapsă mică în acele timpuri s-a datorat decoraţiei pe care o aveam. Am fost imediat arestat. Maiorul Bonnert, cu cei trei ostaşi s-a reîntors, cu autocamionul, în ţară, la Constanţa, povestind toată întâmplarea. După reîntoarcerea din prizonierat, m-am reîntâlnit cu maiorul Bonnert, fusese avansat la gradul de colonel, am petrecut chiar şi un revelion împreună, mi-a povestit despre colonelul Velicu. Cu Şanţovoi – pe care l-am regăsit în Bucureşti – am avut relaţii amicale. Amândoi au murit... În perioada în care se cereau „referinţe” despre mine, amândoi au scris lucruri adevărate care mi-au fost – să spunem – favorabile (că m-am purtat bine cu populaţia civilă etc.)
S-au scornit legende în legătură cu acest episod. Singura versiune corectă este cea de mai sus.
Am fost deci trimis la o unitate disciplinară pentru reabilitare. De altfel, când Curtea Marţială a pronunţat sentinţa, am declarat fanfaron: „Decât dezonoarea mai bine o moarte eroică”. Eram sincer făcând o asemenea declaraţie. Istoria ulterioară nu mi-a dat şansa să-mi spăl cu sânge dezonoarea. S-a întâmplat altfel. Oricum, această întâmplare avea să însemne o nouă cotitură în viaţa mea.
Am fost trimis escortat, la Batalionul II al Regimentului 112 Infanterie, aflat la acea dată în satul Ivanovka, în apropiere de oraşul port Berdjansk, pe malul Mării Azovului. Am fost repartizat la Compania a 5-a. Comandantul batalionului: maiorul Pavel, om foarte antipatic, comandantul companiei; căpitanul Pestriţu, căruia i-a urmat căpitanul în rezervă, Hoţoiu, învăţător ca ocupaţie civilă. Toţi trei olteni: dar ce deosebire între ei! Cel mai de treabă a fost căpitanul Hoţoiu – nu este vorba de atitudinea sa faţă de mine – ci faţă de populaţia localnică.
Soldatul Vladimir Trebici a fost încadrat ca agent de transmisiuni, un fel de curier. Unitatea avea ca misiune paza coastei Mării de Azov, pe o lungime de câţiva kilometri. Treabă plăcută. Ne-am împrietenit cu localnicii – majoritatea erau bulgari, dar şi ucraineni –, mai mergeam la pescuit. N-aş fi crezut că în Marea Azovului erau crapi. Din cauza interdicţiei numărul lor era mare. Am avut şi o păţanie din această cauză: o saramură uriaşă de crap, cu consecinţe aproape dramatice pentru mine.
Am rămas la Ivanovka câteva luni – din martie până la mijlocul lui octombrie. Ofensiva sovietică ne-a obligat să părăsim localitatea şi să ne retragem spre vest. Aveam un grup de camarazi – eu eram „liderul” – care a fost foarte util pentru adaptarea noastră la noile condiţii. Tot retrăgându-ne cu batalionul nostru – acum avea drept comandant pe maiorul Ştirbu, din Piteşti, de fel, dar după mamă era german, vorbea perfect germana, – grupul nostru, din care făcea parte un bucătar constănţean, un bucureştean din Tei, Nicolae Mihalache, discutam despre toate. Constănţeanul meu, proprietar de restaurant şi excelent bucătar, mă invita la restaurantul lui, promiţându-mi nişte feluri de mâncare nemaipomenite. Mihalache povestea şi el despre ospăţuri la unele cârciumioare din Bucureşti. Uitasem să spun: eram lihniţi de foame. Bucătăria se rătăcise pe undeva, aprovizionarea dispăruse. Era o zi de toamnă frumoasă, cu soare, mărşăluiam prin stepa Nogai, tot discutând despre bunătăţile culinare care ne aşteptau. Eram în coada batalionului când Mihalache ne atrage atenţia că la capul coloanei se întâmplă lucruri ciudate. Ne-am concentrat atenţia şi ce vedem? Soldaţii din capul coloanei încep să arunce armele; trei tancuri sovietice, la marginea satului, ne-au somat să ne predăm. Maiorul Ştirbu, după ce a văzut că soldaţii încep sa arunce armele, nu a mai dat ordin de apărare – şi bine a făcut – s-a predat şi el. Eram încercuiţi pe o rază mare, satul era înţesat de tancuri sovietice. Am avut buna inspiraţie ca să-i sfătuiesc pe cei din grupul meu ca să-şi păstreze gamela, lingura, bidonul de apă. Bun sfat s-a dovedit. Asta mă învăţase tatăl meu din experienţa primului război mondial: să nu părăseşti niciodată gamela, lingura...
În ziua de 1 noiembrie 1943, în dreptul satului Novo-Grigorievka, în stepa Nogai, la câţiva kilometri de istmul Perekop care separă peninsula Crimeea de continent, am fost luat prizonier. Am fost mulţi: regimentul 112 infanterie, vânători de munte, unele unităţi de cavalerie. Câţi? Nu ştiu dar oricum, erau mii. Şi aici o întâmplare. Ajunsesem mai înainte la Cherson: fusesem detaşat la Regimentul 20 infanterie german care era şi el în retragere. M-am întors spre est, căutându-mi unitatea de care mă răzleţisem. Comandantul regimentului german, colonelul Adam, mă încredinţa că toate unităţile se retrag, deci nu pot să păţesc nimic. Mă temeam să nu ajung din nou în faţa Curţii Marţiale şi deci m-am întors. După două zile mergând în direcţia est, întâlnesc unitatea mea şi pe maiorul Ştirbu care îmi spune: „De ce te-ai întors?” Retragerea era generală, dar frica – şi nu sentimentul datoriei – m-a hotărât să mă întorc. Peste câtva timp ajungeam prizonier. Dar dacă rămâneam la Cherson şi scăpăm de prizonierat care ar fi fost soarta mea? Intrăm în domeniile scenariilor...

(Va urma)



Comentarii

2010-12-20 13:50
Corina

Din memorie ies cele mai veridice scenarii. Ar merira sa fie regizate.

2011-10-02 21:16
Nancy

Thanks for the share!
Nancy.R

2012-08-15 17:03
Lala

la aprobare

2012-08-17 02:20
Aissa

la aprobare


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare