Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

DIALOGURI CU BUCOVINENII - La Putna, cu Arhimandritul Melchisedec Velnic
     media: 5.00 din 8 voturi

06.12.10
13:45
Ilie Luceac

Timpul îşi deapănă în tăcere anii, trecând fără milă peste toate mofturile istoriei. Neschimbate rămân doar semeţia munţilor în împrejurimile Putnei şi statornicia Mănăstirii lui Ştefan Voievod de sub geana Carpaţilor milenari, care de peste 500 de ani străjuieşte zestrea cea mai aleasă a acestui popor – spiritul lui. Iar ctitorul îşi doarme somnul de veci, veghind din piscul veşniciei sale peste acest pământ, pentru ca „vreun vânt să nu ni-l ia”. Prin faptele sale eroice şi prin credinţa sa fierbinte, strămoşul cuminte îndeamnă la neuitare generaţie după generaţie, poruncindu-le blând să nu uite „Ierusalimul neamului românesc” şi să ţină minte în veacul veacurilor cuvintele sale rostite urmaşilor: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...”. Ecoul acestor cuvinte reverberează şi astăzi în pădurile de brazi din preajma Putnei, rarefiind şi purificând aerul, încât în orice oră a zilei, dangătul clopotelor de la Putna, care cheamă la rugăciune, poate fi auzit până în adâncul inimii fiecăruia care gândeşte şi simte româneşte.
Într-una din zilele frumoase ale acestei toamne, chiar atunci când sosiseră la Putna moaştele Sfântului Maxim Mărturisitorul, am avut fericita ocazie să ne învrednicim de bunăvoinţa Părintelui stareţ al Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec Velnic, care a binevoit să stea puţin de vorbă cu noi. Aşa încât, cu „Doamne ajută” în gând, am pornit să cercetăm gândurile bune.
Ilie Luceac: Părinte Arhimandrit, am citit undeva cuvintele frumoase care Vă aparţin şi al căror înţeles rotunjeşte o adevărată înţelepciune. Sfinţia Voastră spuneaţi într-o convorbire: „Omul credincios este echilibrat. Omul credincios ştie ce are de făcut. Omul credincios ştie cum să se apropie de aproapele său…”.
Şi dacă simt o adâncă sfială şi o nelinişte în sufletul meu în aceste momente, când încerc să mă apropii cu cuvântul de Sfinţia Voastră, înseamnă că slabă îmi este credinţa. Ajutaţi-mă să ies din acest impas. Cum să mă întăresc în convingerea că tot ceea ce fac este bine şi de folos, că tot ceea ce fac este plăcut Celui de Sus?
Melchisedec Velnic: Să vă ajute Dumnezeu să faceţi în continuare ceea ce este bun şi de folos. Şi dacă vă mustră conştiinţa pentru ceva, înseamnă că puteţi să faceţi mai mult şi nu aţi făcut, sau poate ceea ce aţi făcut a fost din niţică slavă deşartă. Atunci apare această nemulţumire. Dar aceasta nu este numai la dumneavoastră, ci şi la noi, la monahi. De multe ori când avem nemulţumiri lăuntrice, nemulţumiri sufleteşti, fie că puteam să facem mai mult şi n-am făcut, fie că ceea ce am făcut, am făcut din mândrie, pentru a fi văzuţi şi apreciaţi.
Să faceţi, aşadar, cu dragoste faţă de Dumnezeu! Faptul că sunteţi conştient de o anumită neîmplinire este un semn bun, un semn al urcuşului duhovnicesc. Omul, când nu-şi dă seama de starea lui lăuntrică, când se încrede în sine şi e convins că el este cineva şi nu-şi mai vede neputinţele, neajunsurile, nu progresează duhovniceşte. Atât timp cât suntem conştienţi de anumite neîmpliniri ale noastre, acesta este un semn al urcuşului duhovnicesc, al smereniei, al modestiei, de care avem neapărată nevoie pentru urcuşul nostru duhovnicesc. Smerenia este cheia urcuşului duhovnicesc. Smerenia dă echilibru şi aşezare lăuntrică. Smerenia este virtutea care ne aşează în Dumnezeu, ne pune într-o strânsă legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele. Smerenia este virtutea care premerge dragostei sau, mai bine zis, care este împreună-lucrătoare cu dragostea. Smerenia, cu dragostea şi cu răbdarea. Aceste trei virtuţi ne fac pe noi să creştem în Dumnezeu. Şi când ne dăm seama de anumite neîmpliniri duhovniceşti este un semn bun. Să vă ajute bunul Părinte Ceresc să vă puteţi împlini.
I. L.: Preacuvioase Părinte Stareţ, la 1 decembrie 2010, dacă nu greşesc, se vor împlini 18 ani de când sunteţi îndrumătorul obştii monahale a Sfintei Mănăstiri Putna. Toată lumea Vă cunoaşte ca un adevărat căutător de isihie, dar în acelaşi timp foarte mulţi simt lucrarea Sfinţiei Voastre îndreptată către lume. Cine calcă cu dreptul, cu inima curată, în incinta Mănăstirii Putna, nu poate să nu observe că în fruntea ei se află un adevărat gospodar. Cu toate acestea, se simte că gândul Sfinţiei Voastre nu este în primul rând la zidurile de piatră, ci la zidirile cele sufleteşti.
M. V.: Anul acesta, pe 1 decembrie, se vor împlini 18 ani de când am fost rânduit îndrumătorul obştii monahale. O cruce nu grea, ci chiar foarte grea, pe care obştea mănăstirii şi Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen au rânduit să o iau. Într-adevăr, în căutările mele lăuntrice, pacea şi liniştea au avut un loc aparte. Un stareţ trebuie să îmbine partea spirituală cu partea materială, adică să o împace pe Marta cu Maria, căci ele sunt surori. Marta reprezintă partea materială, bunăstarea, iar Maria reprezintă partea duhovnicească. Ea, Maria, e cea care s-a aşezat la picioarele Mântuitorului Hristos şi asculta cuvintele Lui. Ei bine, Maria nu trebuie uitată. Ea trebuie să fie în faţa ochilor noştri duhovniceşti. Pe Maria trebuie să o căutăm permanent. Şi de ce? Pentru că a o căuta pe Maria, adică partea duhovnicească, partea lăuntrică, înseamnă a avea legătura strânsă cu Dumnezeu, iar celelalte se adaugă. Mântuitorul Hristos ne-a spus limpede şi clar: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Iar Sfântul Apostol Pavel spune foarte frumos: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12, 2). Să avem ochii aţintiţi asupra lui Iisus, ţinta noastră să fie Hristos, dar să ne îngrijim şi de celelalte. Mai este un cuvânt foarte frumos la Sfinţii Părinţi, care spune: „Să avem în mintea noastră cugetarea la moarte ca şi cum am mai avea de trăit o zi, dar să muncim cu mâinile noastre, să ne ostenim şi să trudim ca şi cum am mai avea de trăit foarte mulţi ani”. Deci, mintea să ne fie permanent la Hristos şi la viaţa noastră de dincolo, iar cu mâinile să împlinim ceea ce avem de făcut aici. Să-l slujim pe aproapele, căci în felul acesta Îl slujim pe Hristos. Să slujim comunitatea în care suntem, pe părinţi şi pe fraţi, pe cei care sunt în obştea aceasta monahală, ca şi cum am sluji Părintelui Ceresc. Şi în felul acesta putem să le împăcăm pe toate. Cred că acesta mi-a fost scopul, ţinta. Şi nu pot să spun că am luat-o dintr-o experienţă lăuntrică. Am văzut la părinţii duhovniceşti pe care i-am avut, dar şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, în scrierile Patericului. Deci, dacă pe primul loc Îl punem pe Dumnezeu şi slujirea aproapelui, toate se adaugă nouă şi Dumnezeu ne poartă de grijă.
I. L.: Părinte Stareţ, cine V-au fost părinţii duhovniceşti? Învăţătura lor V-a călăuzit la momentele de cumpănă ale vieţii?
M. V.:, Cu darul lui Dumnezeu, am avut parte de părinţi duhovniceşti foarte buni. Numai că eu nu sunt un urmaş vrednic al acestora. Cuvintele lor mă călăuzesc, cuvintele lor sunt prezente în viaţa mea, le simt, de multe ori apelez la ele. Chipul lor îmi apare de multe ori în minte şi de multe ori, îndrăznesc să spun, chiar mustrându-mă, îmi amintesc cum petreceau, cum erau ei, îmi amintesc starea lăuntrică pe care o aveau şi o compar cu starea mea lăuntrică. A te cunoaşte pe tine şi a-ţi vedea păcatele înseamnă a fi mai mare decât cel care vede îngeri şi care se înalţă cu mintea către cele mai înalte culmi ale cunoaşterii Dumnezeirii. Aşa că mă străduiesc în primul rând să mă cunosc, să-mi văd neputinţele şi greşelile în comparaţie cu părinţii pe care i-am avut.
L-am cunoscut încă din primii ani de şcoală, din anii tinereţii, pe când aveam 18-19 ani, pe părintele Paisie Olaru. Prima întâlnire am avut-o cu el la Schitul Sihla. M-a copleşit cu blândeţea, cu smerenia, cu pacea lui cea adâncă. Avea o smerenie atât de adâncă încât simţeai că te copleşeşte; simţeai că are o trăire a prezenţei lui Dumnezeu. Avându-l pe el în preajma ta, în faţa ta, Îl simţeai parcă pe Dumnezeu.
Este apoi părintele Cleopa Ilie, pe care l-am avut ca îndrumător duhovnicesc şi care m-a sprijinit mult. Pe părintele Sofian Boghiu l-am avut ca duhovnic în anii de facultate. Şi părintele Sofian te copleşea cu blândeţea lui, cu smerenia lui cea adâncă. N-am să uit niciodată când, într-un moment de răzvrătire pentru ceea ce se întâmpla în jur, în anii grei ai comunismului, 1987-1988, când se dărâmau biserici în Bucureşti, am mers la părintele Sofian. Văzând răzvrătirea din interiorul meu, părintele, cu multă dragoste şi cu multă smerenie, mi-a pus această întrebare: „Ei bine, ai îndreptat lucrurile cu ceva?!”. Şi mi-a mai spus atunci: „Tu să nu faci, tu să nu îndrăzneşti să faci vreodată aşa ceva!”. A fost un cuvânt care venea dintr-o trăire adâncă, dintr-o simţire adâncă, fiindcă a nu judeca pe cineva nu este nimic altceva decât împlinirea poruncii Mântuitorului Hristos: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”. Părintele Sofian Boghiu mi-a fost duhovnic trei ani de zile şi m-a sprijinit enorm. Chiar dacă nici în ziua de astăzi nu împlinesc pe deplin cuvintele lui, am nădejdea că le voi împlini. Nădăjduiesc, cu darul lui Dumnezeu, că va sosi sorocul când voi pune în practică sfaturile pe care mi le-a dat de atâtea ori.
Venind în mănăstire, l-am avut duhovnic pe părintele Iachint Unciuleac, stareţul de atunci al Putnei, care mi-a fost stareţ şi duhovnic până la trecerea sa la cele veşnice. Aşa a rânduit bunul Dumnezeu, aşa a fost să fie ca ultimul pe care l-a spovedit părintele Iachint să fiu chiar eu. Chiar în ziua aceea, către orele 11.30 m-am spovedit la el, apoi am plecat la Suceava, la praznicul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele, şi seara, la ora şase, părintele a plecat pe drumul veşniciei. Am considerat aceasta ca o binecuvântare pe care am primit-o de la Sfinţia Sa înainte de plecarea dincolo, ca un mandat, ca un testament pe care mi l-a transmis, pe care mi l-a lăsat să-l duc mai departe.
Aceşti părinţi, aceşti duhovnici iscusiţi pe care i-am avut, au lăsat o amprentă puternică asupra mea, asupra vieţii mele. Îmi amintesc de ei cu dragoste şi cu evlavie, îi port în rugăciunile mele şi nădăjduiesc în rugăciunile lor, pentru că au fost părinţi cu adevărat, duhovnici mari, care au ştiut să dea un anumit curs vieţii mele.
I. L.: Sfinţia Voastră, care ar fi învăţăturile cele mai importante pentru un călugăr? Cum ajunge un trăitor din obştea Mănăstirii Putna sau din orice altă mănăstire la înţeleapta cugetare?
M. V.: Aceasta este o întrebare înaltă. Nu este atât de uşor să ajungi la înţeleapta cugetare, sau mai bine am putea-o numi la smerita cugetare, adică să ai cugetare înaltă, care, totuşi, să fie smerită. Şi atunci când cugetarea îţi este smerită, atunci cu adevărat ai o aşezare lăuntrică cu totul deosebită. Am să fac apel la un cuvânt al unui părinte din Sfântul Munte, al părintelui Dionisie, cel care a fost duhovnic la Schitul Colciu din Muntele Athos până la adânci bătrâneţe şi care, înainte de trecerea sa la Domnul, şi-a pierdut vederea. El spovedea aproape tot Sfântul Munte, stareţi şi monahi; foarte multă lume alerga la el. De loc din Vorniceni-Botoşani, a plecat din anul 1932 în Sfântul Munte şi a trăit acolo tot timpul, nu a ieşit decât o singură dată din Sfântul Munte. A fost un om duhovnicesc deosebit. Părintele Dionisie mi-a spus acest cuvânt: „Ascultarea şi tăierea voii. Astea două dacă le ai: ascultarea şi tăierea voii, după scurt timp sau mai mult coboară harul Sfântului Duh şi dobândeşti smerita cugetare, şi atunci eşti înarmat cu toate armele cele duhovniceşti cu care lesne poţi sta împotriva duhurilor necurate şi a tuturor ispitelor”. Deci părintele o prezintă ca pe un dar al Duhului Sfânt. Nu oricine poate să dobândească această harismă, această virtute a smeritei cugetări. Puţini sunt aceia care reuşesc să o dobândească. Dar prin ascultare şi prin tăierea voii se poate ajunge la lucrul acesta. Acestea sunt temelia vieţii noastre monahale. Dar să ştiţi că nu este vorba de acea roboteală, de a te duce şi a împlini un anumit cuvânt, o anumită muncă undeva, ci ascultarea implică cu mult mai mult, implică acea taină a lui Hristos. A face ascultare înseamnă a intra în taina lui Hristos, care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Dacă cercetăm ascultarea lui Hristos, vedem că ea implică smerenia, implică dragostea faţă de aproapele, răbdarea, şi, avându-le pe acestea, intri apoi în taina cea adâncă a lui Hristos. Aşadar, călugărul, monahul devine un dar a lui Dumnezeu, un dar pe care omenirea îl face lui Dumnezeu, dar şi un dar pe care Dumnezeu îl face omenirii. Eu aşa am considerat şi aşa am simţit că este călugărul. Prin virtuţile acestea pe care caută să şi le agonisească, el este un dar a lui Dumnezeu, şi în felul acesta ajunge la cea mai înaltă treaptă a smeritei cugetări, când pe el nu-l mai ispitesc gândurile şi toate cele din jur. Înălţarea cu mintea şi momentul când te prinde închipuirea de sine sunt ca un ghimpe care ne macină, o ispită care vine după noi până la cea din urmă suflare. Când ai această virtute, despre care am vorbit, acest dar de la Dumnezeu al smeritei cugetări, atunci, cum spunea părintele Dionisie, eşti cel mai fericit om. Ai de toate, pentru că-L ai pe Hristos.
I. L.: Părinte stareţ, cum aţi ajuns la Putna şi cine v-a îndrumat paşii către ctitoria lui Ştefan cel Mare?
M. V.: La Putna am ajuns în 12 august 1989, după ce în 30 iunie am susţinut examenul de licenţă la Facultatea de Teologie din Bucureşti. După ce am terminat studiile la zi, am avut o discuţie adânc duhovnicească cu Înalt Preasfinţitul Iustinian Chira Maramureşeanul, pe atunci episcop-vicar la Cluj. După discuţia amintită m-am decis definitiv pentru viaţa monahală. Gândul meu a fost pentru Putna. De ce? Pentru că, lângă Părintele stareţ Iachint Unciuleac, mai erau, cel puţin în vremea aceea, încă vreo patru-cinci absolvenţi de teologie. Pentru vremurile acelea, în plin regim comunist, era destul de greu să fii primit în vreo obşte monahală, chiar dacă aveai studii şi erai pornit spre mănăstire. Dar Părintele Iachint, cu blândeţea şi cu dragostea pe care le avea, a atras pe lângă sine mulţi părinţi cu pregătire teologică. În felul acesta am venit către Putna, la Părintele Iachint şi la mormântul Sfântului Ştefan, pentru a fi alături de părinţii care vieţuiau aici. La Putna mai erau încă doi vieţuitori pe care îi cunoşteam încă din anii de Seminar şi de Teologie, părintele Vartolomeu Chira şi părintele Antonie Ştirban, primul fiind astăzi stareţ la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, al doilea fiind ecleziarh mare aici, la noi, la Putna. Ştiind că ei au intrat înaintea mea – unul cu un an şi altul cu doi ani – în obştea Mănăstirii Putna, gândul meu a fost că voi merge şi eu pe lângă ei, aşa încât lângă blândul părinte Iachint îmi voi găsi şi eu loc ca să-mi mântuiesc sufletul. Nu am gândit niciodată că numai peste trei ani părintele Iachint avea să se orienteze şi să mă ia cumva sub oblăduirea sa, când mi-a şi zis pentru prima dată la taina spovedaniei: „Să te pregăteşti pentru o cruce mai grea”. Atunci când mi-a zis lucrul acesta, pentru mine a fost ceva neaşteptat. Ei bine, el avea gândurile lui, gânduri care s-au împlinit peste câteva luni de zile. Lucrurile acestea s-au întâmplat în 1992. Eu am venit la Putna cu gândul de a fi monah, cu gândul de a sluji monahismul din interior, de a-L trăi pe Hristos, şi de a mă apropia de Hristos aşa cum mi-am dorit dintru-nceput. Aşa a fost să fie. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, ca aici, la Putna, să ne ducem crucea frumos şi să fim nişte lucrători în via lui Hristos şi să fim de folos totodată pentru Biserică.
I. L.: Părinte Arhimandrit, cum împărţiţi obligaţiile de stareţ al Mănăstirii Putna cu cele de exarh al mănăstirilor din Bucovina? Ce presupune această demnitate pe care o îndepliniţi?
M. V.: E o ascultare pe care am primit-o acum 15 ani în urmă, în 1995, când Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen a decis să fiu şi exarh al mănăstirilor. La început eram alături de Părintele stareţ Iachint, pentru ca să-l sprijin pe el, căci mai ţinea încă locul de exarh. Apoi, din 1996 am fost încadrat pe deplin în ascultarea de exarh al mănăstirilor. E o ascultare destul de grea. De ce? Pentru că trebuie să mergi să îndeplineşti şi să supraveghezi la buna rânduială a celorlalte mănăstiri. Priveghind şi veghind asupra celorlalte mănăstiri, de multe ori nu mai ai timp pentru mănăstirea ta. De aceea, eu am cerut de la IPS Arhiepiscop Pimen ca ascultarea de bază să fie cea de stareţ al Mănăstirii Putna şi, când este nevoie, să merg să îndeplinesc ascultarea de exarh. Lucru pe care IPS Pimen l-a înţeles şi îl înţelege, şi mă sprijină în privinţa aceasta. Pentru că a fi stareţ la Putna, totuşi, nu este un lucru uşor. Părintele Iachint Unciuleac, înaintaşul meu, spunea în ziua de 7 decembrie, ziua când am fost instalat ca stareţ: „Stăreţia Putnei este o stăreţie foarte grea, este o stăreţie chiar anormală”. Şi aceasta o spunea având în vedere problemele pe care le ridică stăreţia Putnei. Aici trebuie să prezinţi, să transmiţi sau să altoieşti neamului şi ţării, societăţii întregi, nu numai credinţa în Dumnezeu, nu numai dragostea de Dumnezeu, ci şi dragostea de neam, de ţară, de valorile noastre naţionale. Acesta a fost şi este mandatul Putnei, pe care l-a dat Măria Sa Ştefan, şi totodată este ascultarea pe care o avem de la acest ctitor sfânt al neamului nostru: să transmitem urmaşilor noştri şi celor care sunt sub păstorirea noastră aceste valori, să transmitem dragostea faţă de valorile culturale, de credinţă, de neam şi de ţară. Căci, dacă nu păstrăm şi nu avem aceste valori, atunci nu mai mergem pe urmele strămoşilor cuminţi, ci ne abatem, şi acesta este un lucru foarte grav. Şi când nu vom mai merge pe urmele strămoşilor cuminţi, atunci neamul şi ţara se vor dezbina şi se vor risipi. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, să nu se ajungă niciodată la aşa ceva. Deci, căutăm să îmbinăm şi ascultarea de stareţ şi ascultarea de exarh fără ca obştea aceasta de la mănăstire să simtă lipsa stareţului de aici, dar nici celelalte mănăstiri să nu sufere cumva că nu este prezent exarhul.
I. L.: Egumenul Ioasaf, arhimandritul Spiridon, arhimandritul Vartolomei Mazereanu, mitropolitul Iacov Putneanul, care a instituit o nouă epocă de strălucire şi care va readuce slăvita ctitorie monastică a voievodului Ştefan cel Mare în prim-planul istoriei culturale româneşti din secolul al XVIII-lea, egumenul Arcadie Ciupercovici, viitorul Mitropolit al Bucovinei (şi am în vedere vara anului 1871, când a avut loc Congresul studenţilor de la Putna), apoi, mai aproape de noi, stareţul Pimen Zainea, actualul Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, stareţul de frumoasă amintire Gherasim Putneanul, arhimandritul Iachint Unciuleac – ca să numim doar câţiva dintre ctitorii sufleteşti care au dus faima Putnei şi au îmbogăţit cultura românească în tot spaţiul locuit de români. În ce măsură vă simţiţi responsabilizat de această moştenire?
M. V.: Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către evrei: „Priviţi la înaintaşii voştri cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa”. E o povară destul de grea stăreţia Putnei. Pentru că, privind la înaintaşi – începând de la Ioasaf, aşa cum foarte bine aţi pomenit aici câteva nume mari ale celor care s-au impus în istoria Mănăstirii Putna prin viaţa lor, prin cultura lor, prin ceea ce au creat şi au lăsat în urma lor –, aceasta constituie o responsabilitate foarte mare pentru stareţul Putnei de astăzi. Aşa cum spune acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: trebuie să privim la înaintaşi, cum şi-au încheiat viaţa, şi să le urmăm credinţa. Pentru orice stareţ, de la oricare mănăstire, sau pentru orice conducător, de oriunde ar fi el, înaintaşii au fost cei care le-au dat viaţă, le-au dat seva necesară, hrana necesară. Eu am găsit la strămoşii mei, la înaintaşii mei, hrana necesară pentru a-mi duce crucea mai departe, crucea stăreţiei Putnei. Mi-a plăcut de fiecare dată, şi îmi place să scot în evidenţă vrednicia lor, a acestor înaintaşi. Am în minte şi un Pateric al Putnei, pe care aş dori să-l realizăm, în care să scoatem în evidenţă trăirea, simţirea şi cuvintele părinţilor noştri, care s-au nevoit şi au trăit aici, căci am avut înaintaşi vrednici, în faţa cărora ne plecăm cu multă pioşenie, cu multă evlavie. Înaintaşi vrednici, care, aşa cum am spus, ne dau putere în viaţa noastră de zi cu zi. Stareţul Putnei, cel de astăzi şi cel din viitor, care va fi – pentru că toţi suntem trecători, azi putem să fim şi mâine putem să nu mai fim – trebuie să ştie cât de importantă este învăţătura înaintaşilor. Cât priveşte viaţa noastră, Părintele Cleopa ne îndemna să avem permanent cugetarea la moarte, ca şi Sfinţii Părinţi: „Când ţi-a da să fie ca şi când ţi-ar lua, şi când ţi-ar lua să fie ca şi când ţi-ar da”. Ei bine, conştiinţa vremelniciei noastre nu face nimic altceva decât să ne dea puterea de a face cât mai mult, acum, cât suntem în viaţă, dar nu spre slavă deşartă, ci spre slava lui Dumnezeu. Pentru că, dacă privim la înaintaşi, cum au ctitorit ei, cum s-au jertfit, cum s-au dăruit, suflul lor, dragostea lor, duhul lor ne obligă şi pe noi la aceeaşi stare de jertfă. Căci, în cele din urmă, stareţul Putnei trebuie să se aşeze într-o stare de jertfă. El nu trebuie să-şi mai aparţină sieşi, ci el aparţine comunităţii, obştii monahale şi obştii celei mari, a tuturor acelora care vin şi bat în poarta Putnei. El trebuie să fie prezent, trebuie să fie în mijlocul tuturor, să sprijine, să mângâie, să îndrume, să povăţuiască. Acesta a fost dintotdeauna rolul esenţial al Putnei, al acestor vrednici înaintaşi pe care i-aţi amintit; acesta este şi rolul viitorului stareţ şi al tuturor stareţilor care vor fi aici: să îndrume, să povăţuiască, prin faptă şi cuvânt, prin ceea ce face şi prin ceea ce spune. Căci faptele trebuie să concorde cuvântului. Trebuie să fie o împreună-lucrare. Părintele Sofian Boghiu ne spunea de multe ori că trebuie să fie o unitate între minte şi inimă. Mintea înseamnă cugetarea, iar inima lucrarea. Deci cugetarea şi lucrarea trebuiesc unite. Şi când acestea sunt strâns unite între ele, atunci firul vieţii, cursul vieţii noastre este unul firesc, normal, aşezat în duhul strămoşilor, în duhul lui Dumnezeu.
I. L.: Părinte stareţ, aţi zidit în propria personalitate cele mai frumoase pagini din istoria Bucovinei. O dată cu cele orânduite întru buna şi dreptmăritoarea slujire adusă Părintelui Ceresc, aţi reuşit să reînviaţi în conştiinţa românilor, împreună cu întreaga obşte a Mănăstirii Putna, adevărata personalitate a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Importanţa acestui lucru este uriaşă în aceste timpuri de globalizare totală şi de înstrăinare a conştiinţei de neam. În ultimii ani, la Editura Iacov Putneanul a Mănăstirii Putna au apărut mai multe cărţi, unele dintre ele consacrate Sfântului Voievod Ştefan cel Mare.
Vă rog să binevoiţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna, care editează şi revista „Analele Putnei”.
M. V.: În anul 2001, când au început pregătirile pentru sărbătoarea Ştefan cel Mare şi Sfânt – 500 din 2004, a venit în conştiinţa noastră gândul că trebuie să facem ceva mai mult pentru slăvitul Voievod Ştefan. Şi, în felul acesta, am luat legătura cu un grup de profesori de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, de la Facultatea de Istorie , secţia de Istoria Evului Mediu, şi, în mod deosebit, cu domnul profesor Ştefan Sorin Gorovei. Grupul acesta de istorici a venit alături de noi şi am pregătit cumva marea sărbătoare, din punct de vedere cultural-cărturăresc. Am organizat simpozioane, colocvii, premergătoare evenimentului Ştefan – 500, am publicat câteva cărţi. Aşa au apărut: Portret în legendă (2003), unde am adunat toate legendele legate de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici îndrăznesc să amintesc un cuvânt al celui care semna prefaţa. Este vorba despre regretatul academician Virgil Cândea, care spunea să luăm aceste legende aşa cum luăm cuvintele Patericului, acele cuvinte venite din bătrâni, despre care nu ne întrebăm cine şi cum le-a scris, dacă a trăit şi în ce secol a trăit; să le luăm ca atare şi să căutăm să le împlinim. Au urmat încă două volume, Portret în istorie (2003) şi Portret în cronică (2004), despre cum au înţeles istoricii şi cronicarii şi cum au vorbit ei despre Măria Sa Ştefan, care, împreună cu volumele Bibliografie şi Biserica. O lecţie de istorie (2004), acesta din urmă despre statutul Bisericii în vremea lui Ştefan cel Mare, au premers evenimentului de la 2 iulie 2004. După ce a trecut sărbătoarea, am avut o întrunire, la începutul anului 2005, cu acelaşi grup de profesori de la Iaşi, şi împreună am plămădit ideea creării Centrului de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Centru care a şi luat fiinţă, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Pimen şi care iată, din 2005 şi până astăzi, are o activitate rodnică. În fiecare an se ţin unul sau două colocvii la Putna sau la Iaşi, iar comunicările se publică în revista „Analele Putnei”. Centrul de Cercetare şi Documentare are acum editura proprie Mitropolit Iacov Putneanul, care a publicat până acum câteva volume. Aşa au apărut Maria Asanina Paleologhina (2004), apoi a apărut volumul profesorilor Maria Magdalena şi Ştefan S. Gorovei, Princeps omni laude maior (O istorie a lui Ştefan cel Mare) şi Cercetări arheologice la Mănăstirea Putna (2007), primul volum, şi sperăm ca în curând să apară şi al doilea. Ultima lucrare tipărită este o culegere de articole istorice despre Bucovina, intitulată chiar Pro Bucovina. Apoi, când în mass-media s-a discutat care este cel mai mare român, s-au făcut nişte afirmaţii nefondate despre Măria Sa Ştefan, cum că ar fi un mit creat de regimul comunist. Atunci am publicat scrierile unor oameni de seamă ai neamului nostru, apărute înainte de 1948, înainte de instalarea regimului comunist. Aceşti autori, au arătat în cuvintele lor cine este slăvitul Voievod Ştefan. Aşa au apărut în secolul al XVIII-lea scrierea lui Gherasim Putneanul, Cuvânt de îngropare vechiului Ştefan Voievod al 5-le, domnul Ţării Moldovii, cel ce s-au numit Mare, pentru marile vrednicii şi vetejii ale sale, apoi un cuvânt al lui Xenopol, Cuvântare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui Ştefan cel Mare în 15 (27) august 1871. Volumul al doilea al Cuvintelor conţine scrieri ale unor personalităţi din secolul al XX-lea, precum Mircea Eliade. Ele toate arată că imaginea marelui voievod a fost identică peste veacuri, fiecare generaţie recunoscându-l ca model exemplar de viaţă şi de credinţă. Deci imaginea de astăzi nu este un mit creat, ci slăvitul Voievod Ştefan este Mare şi Sfânt şi Bun, este strămoşul cuminte, este „domn mai presus de orice laudă”, cum îl numea Dimitrie Cantemir , şi este cel mai mare român, asupra căruia trebuie să ne aplecăm şi pe care trebuie să-l urmăm, în credinţă şi în faptă.
Toate aceste scrieri, înmănuncheate în patru volume, Pomenirea lui Ştefan cel Mare, volumele I şi II (2007) şi Cuvinte despre Ştefan cel Mare, volumele I şi II (2007), au fost redactate în cadrul Centrului de Cercetare şi publicate prin editura Muşatinii din Suceava. Din ele, oricine poate înţelege cine a fost slăvitul Voievod Ştefan şi cum l-au văzut şi l-au înţeles înaintaşii.
I. L.: Mănăstirea Putna îşi desfăşoară activitatea astăzi ca o întreagă instituţie academică, aşa încât, dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ştefan cel Mare cu instituţiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamţu i s-ar putea atribui titlul unei facultăţi de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ca cea mai importantă mănăstire din Moldova în epoca, înfloritoare sub toate aspectele, a marelui domn, ea îndeplinea rolul Şcolii patriarhale din Constantinopol, atât pentru ţara sa, cât şi pentru întreg spaţiul bizantin.
Astăzi, Sfânta Mănăstire Putna şi-a redresat activitatea culturală. Pe lângă Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare”, a fost înfiinţată Fundaţia Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, cu Editura Nicodim Caligraful. Care este rolul acestei fundaţii şi ce activitate desfăşoară?
M. V.: Fundaţia Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta a fost creată după moartea marelui profesor, a maicii Benedicta, în 2006. Maica Benedicta s-a aşezat în pământul Putnei ca bobul de grâu. Bobul de grâu, când îl aşezi în pământ, dacă n-ar putrezi el nu ar încolţi, nu ar rodi. Aşa am îndrăznit să spun şi despre Maica Benedicta, că s-a aşezat ca bobul de grâu în pământul Putnei şi a venit alături de părintele Iachint, de amintirea lui Mihai Eminescu şi, în primul rând, de slăvitul Voievod Ştefan, pentru a arăta tuturor românilor care ne este drumul, care ne este calea. Fără dragostea de neam, de ţară şi de valorile strămoşeşti nu putem să mergem mai departe. Eu aşa am considerat prezenţa ei aici la Putna. După înmormântarea din mai 2006, împreună cu un grup de profesori şi de apropiaţi, cunoscuţi ai Maicii Benedicta, şi în mod deosebit, cu academicianul Dan Hăulică, am organizat un simpozion dedicat memoriei Maicii Benedicta – academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Simpozionul a avut loc în august 2006. Apoi, în 2007, am înfiinţat Fundaţia Credinţă şi Creaţie, despre care am amintit mai sus. Scopul acestei fundaţii este „promovarea modelului de viaţă creştină şi a valorilor culturale şi spirituale româneşti şi universale cărora li s-a dedicat Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”.
Maica Benedicta a avut o credinţă şi o cultură deosebite şi a fost un model în viaţă, în primul rând pentru toţi cei care au stat în bancă şi i-au ascultat prelegerile. Pentru a promova dragostea faţă de valorile spirituale, culturale şi literare ale neamului nostru, s-a decis ca în fiecare an să se organizeze câte un simpozion aici, la Putna, pe diferite teme: Tradiţie spirituală şi deschidere spre universal – 2007, Tensiunea etic – estetic – 2008, În căutarea absolutului: Eminescu – 2009, iar anul acesta, în 2010, tema a fost Fertilitatea mitului. Aceste colocvii, cu aceste teme interesante, au atras aici oameni de cultură de valoare care, în preajma mormântului Maicii Benedicta, în preajma mormântului Sfântului Voievod Ştefan şi a bustului lui Eminescu, nu au putut şi nu pot să gândească altfel decât în duhul acestor strămoşi sfinţi şi cuminţi. În felul acesta, îmbinându-se dragostea pentru aceste valori cu pregătirea şi cultura fiecăruia, se nasc valori care ne înrădăcinează bine în valorile strămoşeşti. Astfel se promovează dragostea de cultura şi spiritualitatea românească.
I. L.: Ca să nu ne îndepărtăm de acest subiect, V-aş ruga, Sfinţia Voastră, să ne dezvăluiţi câteva momente în legătură cu personalitatea celei care a fost profesorul academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Cum a ajuns dânsa la monahism? Nu credem că este întâmplător faptul că domnia sa îşi doarme somnul de veci aici, în cimitirul Mănăstirii Putna.
M. V.: În testamentul pe care ni l-a lăsat, ea a scris: „Dacă voi muri la Bucureşti vreau să fiu înmormântată la mănăstirea Cernica, dacă se va întâmpla însă la Văratec sau oriunde în altă parte, să fiu înmormântată la mănăstirea Putna”. A fost o dorinţă a ei. La întrebarea pe care i-a pus-o un reporter odată, şi anume care au fost iubirile ei, Maica Benedicta a răspuns: „L-am iubit pe Apostol şi pe Mihai. Acestea au fost iubirile din viaţa mea”. Apostol nu a fost altul decât soţul ei, care a plecat la Domnul cu câţiva ani înaintea ei, iar Mihai nu este altul decât Mihai Eminescu. Cred că nimeni din perioada contemporană nu l-a iubit şi nu l-a preţuit pe Mihai Eminescu aşa cum a făcut-o Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi unde putea să-şi doarmă somnul de veci cea care l-a iubit atât de mult pe Mihai Eminescu decât la Putna, unde este bustul lui Eminescu, şi unde ştim prea bine că Mihai Eminescu a fost unul dintre organizatorii Serbării de la Putna din 1871, când a lansat îndemnul: să facem din Putna „Ierusalimul neamului românesc, iar din mormântul lui Ştefan cel Mare altar al conştiinţei naţionale”. Maica Benedicta, prin personalitatea ei, prin tot ceea ce a lăsat urmaşilor, a imprimat dragostea faţă de valorile literare, culturale ale neamului nostru. Şi, totodată, ea a fost o iubitoare de Dumnezeu; dragostea de Dumnezeu i s-a întipărit în suflet încă de mică, cum o auzeam mărturisind într-o conferinţă. Trăia Liturghia pe deplin, ca o comuniune deplină cu Hristos. Permanent afirma: fără Dumnezeu şi fără de Psaltire, deci fără de rugăciune, nu putem să înaintăm. Să ne întoarcem la Psaltire, acolo vom găsi cuvintele de care avem nevoie şi care ne formează pe noi. Îl vom găsi pe Dumnezeu, care ne călăuzeşte în viaţa noastră. Fără de acestea este greu să înaintăm. Nu pot să descriu şi nu pot cuprinde în cuvinte tot ce a fost domnia sa ca om de cultură, ca academician, ca savant, pentru că mă văd neputincios în faţa colosului ce se cheamă „Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”. Îmi amintesc în ziua înmormântării cum era: cu faţa veselă, senină, cu ochii aproape deschişi către cerul divin care o aştepta. N-am să uit acea imagine a ei. Ea L-a iubit pe Hristos, L-a iubit pe Dumnezeu, şi nu întâmplător şi-a găsit odihna aici, în cimitirul Putnei, alături de mari sfinţi strămoşi ai neamului nostru. Se întâlnesc în mod fericit la Putna şi sunt aşezaţi pe o axă: bustul lui Eminescu, mormântul lui Ştefan, Turnul Tezaurului, mormântul lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mormântul Părintelui Iachint, duhovnicul iscusit al Bucovinei.
I. L.: Vara aceasta, înainte de Colocviul închinat memoriei acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, care s-a desfăşurat între 25-28 august 2010, sub genericul Fertilitatea mitului, la Mănăstirea Putna a avut loc un eveniment extrem de important. La 15 august, de hramul Adormirii Maicii Domnului, a avut loc sfinţirea picturii interioare a Bisericii, în care îşi doarme somnul de veci voievodul-ctitor. Biserica şi-a recăpătat „veşmântul liturgic” abia după mai bine de 350 de ani, graţie celor doi pictori bucovineni – Gavril şi Mihail Moroşan.
Ce a însemnat pentru Sfinţia Voastră această osârdie de nouă ani de zile? Când a apărut ideea repictării interioare a Bisericii voievodale?
M. V.: Ideea pictării bisericii Mănăstirii Putna a venit dintru-nceput, chiar din prima zi a stăreţiei. Dar nu am primit momentan atunci gândul că trebuie pictată Putna în timpul stăreţiei mele. De ce spun lucrul acesta? Pentru că în seara zilei de 7 decembrie 1992, când fusesem instalat ca stareţ, către orele 21-22, a bătut la uşa chiliei Părintele stareţ Iachint Unciuleac, care mi-a adus câteva pachete de foiţă de aur (şlagmetal) şi pigmenţi pentru pictura mănăstirii. Totodată, împreună cu acele pachete a transmis şi dorinţa lui şi a înaintaşilor, ca un mandat, ca un testament al tuturor, de a se picta biserica Mănăstirii Putna. Iar el a preluat de la înaintaşul său, Preasfinţitul Gherasim Putneanul, această dorinţă fierbinte de a picta Putna. Mai târziu, cercetând documentele Mănăstirii, am văzut dosare întregi legate de pictarea din nou a Bisericii Mănăstirii Putna, cu toate încercările ce au fost făcute mai înainte în această direcţie. Cu darul lui Dumnezeu, acest gând a revenit după ce s-au rânduit lucrurile în exterior, după ce au fost refăcute gardurile, arhondaricul „Visarion Puiu”, corpul de chilii din gospodărie cu garajele, atelierul de sculptură, atelierul de pictură şi altele. Apropiindu-se anul 2004, am cugetat că pentru marea sărbătoare, toată suflarea românească, cler şi mireni, să facem un dar slăvitului Voievod Ştefan – pictarea din nou a Bisericii Mănăstirii Putna. De aceea, Părintele Patriarh Teoctist a răspuns la adresa înaintată de mănăstire că a primit dorinţa noastră ca pe o „bună vestire”. Prea Fericitul Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, venind odată la Putna, dacă nu greşesc, la împlinirea a 125 de ani de la Serbarea de la Putna din 1871, a spus: „Biserica voastră fără pictură e ca un arhiereu îmbrăcat numai în stihar, fără odăjdii. Faceţi în aşa fel încât să pictaţi biserica, împodobiţi-o în veşmântul pe care îl merită”. Astfel, am văzut că e o dorinţă comună a tuturor, şi a celor mari, şi a celor mici, de la vlădică până la opincă, cum se zice, de la conducătorii de stat şi până la cel din urmă enoriaş, şi am purces la treabă. În 2001 s-au început lucrările de pictare a bisericii Mănăstirii Putna. Atunci intenţionam ca aceste lucrări să se finalizeze în 2004, însă ele aveau să dureze nouă ani de zile, căci într-un 31 iulie 2001 s-au trasat primele linii, primele culori, sus, în turla mănăstirii, şi tot într-un 31 iulie, însă 2010, aveau să se încheie lucrările picturii interioare a bisericii voievodale. A fost o bucurie pentru noi, monahii de la Putna, deoarece a fost împlinirea unei dorinţe a noastre, a tuturor. Nu a fost uşor, ci destul de greu, pentru că a trebuit să procurăm materialele necesare nu numai din ţară, ci şi din străinătate, şi, în mod deosebit, foiţa de aur, într-o cantitate destul de mare, pentru că, aşa cum bine se cunoaşte, Putna a fost pictată pe fond de aur. Cu darul lui Dumnezeu, cu purtarea de grijă a Maicii Domnului şi a Sfântului Voievod Ştefan şi cu binecuvântarea ierarhului locului, s-a dus la bun sfârşit acest mandat. Deşi, de multe ori, în perioada aceasta de nouă ani, credeam că nu voi mai ajunge să văd finalizată pictura Mănăstirii Putna. Au fost multe încercări, pentru că orice lucru bun nu se face fără de ispite. Lucrul plăcut lui Dumnezeu se cerne ca aurul în topitoare. Monahul şi lucrul lui Dumnezeu se învederează în mod deosebit în cuptorul ispitelor şi al încercărilor. Acest cuptor a fost, aş zice, permanent în preajma noastră. Cu toate acestea, Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat puterea ca să răbdăm şi să ducem, să împlinim acest mandat, această frumoasă lucrare. Şi, iată, acum vedem pictura, vedem Putna strălucind în interior, îi vedem pe sfinţi binecuvântându-ne şi îi simţim aproape de noi. Astăzi vedem Putna înveşmântată aşa cum bine merita.
I. L.: Cum aţi găsit aceşti doi pictori, cum i-aţi descoperit?
M. V.: Începând din primăvara anului 2000, am cercetat pictura mai multor autori de categoria I, care aveau dreptul să picteze monumente istorice. Hotărârea pentru fraţii Moroşan a venit în urma a două cuvinte pe care le-am primit de la Patriarhul Teoctist şi de la Arhiepiscopul locului, Părintele Pimen. Patriarhul Teoctist mi-a spus: „Ce faci, nu te apuci de pictat Putna? Că iată, fraţii Moroşan stau degeaba, acum s-au întors din Israel şi sunt liberi, i-ai”. Apoi IPS Pimen, după ce am mers pe la mănăstiri şi biserici de la noi din ţară: Râmeţ, Lainici, Tismana, Secu, Neamţu, Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, mi-a spus: „Bine, cum vrei, dar mai buni ca fraţii Moroşan nu vei găsi, pentru că sunt oamenii locului, crescuţi în duhul locului şi ei, când au crescut, au văzut Voroneţul, Humorul şi Moldoviţa, încât nu vor picta altfel decât în acelaşi duh”. Şi aşa m-am decis pentru fraţii Mihail şi Gavril Moroşan. Iar decizia finală s-a luat în comisia mixtă din mai 2001, de la sediul Patriarhiei, prezidată de Preafericitul Teoctist, prezent fiind şi ministrul Culturii de atunci, academicianul Răzvan Theodorescu.
I. L.: Preacuvioase părinte stareţ, cultul pentru Eminescu a fost şi este întotdeauna viu la Mănăstirea Putna. Aici a cântat şi Ciprian Porumbescu „Daciei întregi”, în vara anului 1871, tot aici era prezent şi Epaminonda Bucevschi, înfrumuseţând porticurile Mănăstirii pentru sărbătoarea care trebuia să aibă loc.
Toţi trei au pornit din Cernăuţi, au învăţat apoi la Viena, însă şi-au modelat gândurile şi simţirea românească la Putna. Ce înseamnă Cernăuţiul pentru Putna sau ce ar trebui să însemne Putna pentru Cernăuţi?
M. V.: Cernăuţiul este un oraş cu care avem o strânsă legătură sufletească, aşa cum sunt şi Suceava, şi Iaşiul. Toate sunt centre culturale şi spirituale ale neamului nostru. Nu putem să vorbim de Moldova, nu putem vorbi de Bucovina, fără a vorbi de Cernăuţi. Acolo au activat atâţia români vrednici, acolo au iniţiat ei marea Sărbătoare de la 1871 şi tot de acolo s-a plecat către Putna. Eminescu, când a venit la Putna în 1871, a venit de la Cernăuţi, prin Storojineţ, Crasna. La Crasna a poposit, şi acolo, potrivit mărturisirilor sale, a văzut cum creştinele din Crasna făceau cozonaci pentru sărbătoarea de la Putna, care avea să aibă loc peste o zi sau două. Ei bine, pentru noi, Cernăuţiul, aşa cum am mai spus, este oraşul lui Eminescu, este oraşul atâtor români care au iubit valorile şi nu ne putem despărţi niciodată de Cernăuţi. Cunosc îndeaproape oraşul şi m-aş bucura dacă românii de dincoace l-ar cunoaşte. Cernăuţiul fiind în Ucraina, nemaifăcând parte din statul naţional unitar român, cred că românii din ţară au mai multe datorii faţă de Cernăuţi, pentru că din Cernăuţi au plecat multe idei folositoare neamului nostru, din Cernăuţi au plecat mari oameni de cultură. Să nu uităm că Eudoxiu Hurmuzaki şi familia Hurmuzăkeştilor sunt mai la nord de Cernăuţi, la Cernauca. Acolo s-au născut şi au trăit. Să nu uităm Şipeniţii lui Miron Costin, care sunt şi ei din preajma Cernăuţilor. Apoi Toporăuţii lui Miron Barnovschi, să nu uităm de Boianul lui Neculce, de Hotinul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de atâtea şi atâtea locuri care ne sunt dragi, de Codrii Cosminului, locuri care se află în jurul Cernăuţiului. Să nu uităm nici de cimitirul de la Cernăuţi, unde-şi dorm somnul de veci primii episcopi şi mitropoliţi ai Bucovinei: Dositei Herescu, Teofil Bendella, Teoctist Blajevici, Arcadie Ciupercovici, marele Silvestru Morariu Andrievici, Vladimir de Repta – cu serbarea din 1904 de la Putna, Nectarie Cotlarciuc – emerit profesor. Tot aici îşi doarme somnul de veci şi Aron Pumnul, apoi profesori de la Universitatea din Cernăuţi – Vasile Mitrofanovici, Teodor Tarnavschi, profesorul de ebraică Hacman –, universitate de înaltă clasă, care a creat atâtea valori în plan naţional şi universal. Cernăuţiul ni l-a educat pe poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, căci la Cernăuţi a studiat, şi până în ziua de astăzi se mai păstrează o stradă care-i poartă numele, chiar dacă este scurtă. Mai avem şi un liceu la Carapciu, care poartă numele poetului nepereche. Iată de ce Putna este legată de Cernăuţi şi Cernăuţiul este legat de Putna. Nu numai această legătură culturală trebuie să fie între noi şi Cernăuţi, ci acest oraş trebuie să fie în sufletul oricărui român. Eu am zis că fiecare român trebuie să meargă să îngenuncheze la mormântul lui Ştefan şi să înveţe de la el, dar să nu uite să treacă şi prin Cernăuţi şi să vadă valorile pe care le-au creat înaintaşii noştri, centrul cultural al Cernăuţilor, atât cât mai este din el, dar şi aceste locuri pe care le-am amintit, care sunt cu o adâncă încărcătură istorică şi unde au activat români deosebiţi, centre istorice pe care nu trebuie să le uităm, ci să le avem în conştiinţa noastră ca pe nişte locuri sfinte.
Legătura dintre Putna şi Cernăuţi am simţit-o şi o simt mereu. Când zic Cernăuţi, mă gândesc la românii din Herţa, din Crasna, din Storojineţ, din Boian, din Hotin, din Cernauca şi de peste tot unde sunt români. Mă gândesc la cele circa 103 sate româneşti cu cei 103 preoţi români, şi de aceea cu drag am mers în satele româneşti de dincolo, pentru că şi pe românii de acolo i-am găsit cu dragoste faţă de Putna. Ei vin cu drag la sărbătorile Putnei şi noi mergem cu drag la sărbătorile din satele lor. Iar acum, graţie Departamentului pentru românii de pretutindeni, s-a iniţiat un proiect, în urma căruia în fiecare sâmbătă primim câte aproximativ 100 de români, care vin de acolo ca să cunoască mănăstirile din nordul şi sudul Bucovinei. Vin grupuri de copii, împreună cu profesorii lor, şi se închină la mormântul lui Ştefan cel Mare. Deci e o strânsă legătură între Putna şi regiunea Cernăuţi, care cred că are o importanţă mare pentru a ne cunoaşte mai bine cultura şi spiritualitatea neamului nostru. Fraţii noştri de acolo nu trebuie să se simtă niciodată uitaţi, chiar dacă acum vreo câţiva ani de zile un cântăreţ din Crasna mi-a spus: „Părinte, ne-aţi uitat”. Acelaşi cuvânt l-am auzit şi anul acesta, la sărbătoarea Crasnei. Un creştin mi-a spus: „Părinte, noi suntem români, dar suntem ai nimănui”. I-am răspuns: „Nu sunteţi ai nimănui, chiar dacă poate nu facem prea mult pentru dumneavoastră, dar vă purtăm în sufletul nostru, în rugăciunile noastre şi pe cât ne este în putere, vă sprijinim”. Într-adevăr, românii de dincoace trebuie să facă mai mult pentru românii din Bucovina şi din Basarabia.
I. L.: Vorbeaţi despre acest proiect, care există cu sprijinul Departamentului pentru românii de pretutindeni, în cadrul căruia se fac la fiecare sfârşit de săptămână excursii pentru copiii de şcoală şi pentru adulţi pe la mănăstirile din Bucovina istorică. E un lucru foarte frumos şi salutabil. Se pare că nu numai între state, dar şi între biserici, în special între Mănăstirea Putna şi Mitropolia din Cernăuţi există o legătură foarte frumoasă. Avem certitudinea că datorită înţelepciunii exarhilor şi de la Putna, şi de la Mitropolia Cernăuţilor şi a Bucovinei, se pot realiza aceste lucruri. Ca dovadă, toamna aceasta, la aducerea moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul la Mănăstirea Putna, a venit să se închine şi Înalt Preasfinţitul Onufrie, Mitropolitul Cernăuţilor şi al Bucovinei. A fost un gest foarte frumos.
M. V.: Legătura strânsă cu Putna dintre românii de dincolo şi românii din partea aceasta s-a văzut în decursul timpului. Nu numai la nivelul nostru de clerici, de preoţi, ci şi ierarhii de dincolo au vizitat Mănăstirea de aici. Aşa cum spuneaţi, acum, de curând, când Înalt Preasfinţitul Onufrie a aflat de venirea moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul la Putna, a venit cu evlavie şi s-a închinat la Putna şi a fost un lucru cu totul deosebit, binevenit pentru noi, căci a întărit legăturile acestea frăţeşti. Înalt Preasfinţia Sa a venit cu un grup de preoţi de dincolo şi au dat răspunsuri la Sfânta Liturghie, ne-am rugat deci împreună şi ne rugăm împreună. Această strânsă colaborare, această strânsă legătură s-a văzut de nenumărate ori. Acum un an de zile, pe 7 decembrie 2009, a fost iarăşi prezent la Putna Înalt Preasfinţitul Onufrie, cu Preasfinţitul Meletie, Episcopul Hotinului, cu Înalt Preasfinţitul Teodor de Kameneţ-Podolski, şi au purtat un dialog de cunoaştere şi de apropiere cu ierarhii noştri, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan şi Înalt Preasfinţitul Pimen. Cu câteva luni mai înainte fuseseră iarăşi Preasfinţitul Meletie cu episcopul de la Ivano-Frankosk, Panteleimon, cu Teodor de Mukacevo, care au venit şi au vizitat mănăstirile noastre. E foarte bine şi binevenit lucrul acesta, pentru că îmi amintesc un cuvânt al Părintelui Iachint, care spunea: „Oamenii se iubesc când se cunosc şi se cunosc când se iubesc”. A ne vedea, a ne cunoaşte şi a ne aprecia valorile reciproc nu fac altceva decât să ducă la o bună trăire, la o împreună-vieţuire pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, aşa cum se cuvine în duhul curat ortodox. Şi este bine ca să ne cunoaştem valorile reciproc.
I. L.: Sfinţia Voastră, în anul 1904, când a fost comemorat Ştefan cel Mare, sărbătoarea a fost condusă de către Doxuţă Hurmuzaki, fiul lui Gheorghe Hurmuzaki, unul dintre fraţii primei generaţii a celebrilor fraţi Hurmuzăkeşti din Bucovina.
În 2004, când s-au comemorat 500 de ani de la trecerea Dreptcredinciosului Voievod la cele veşnice, Sfinţia Voastră aţi fost sufletul manifestărilor comemorative. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre desfăşurarea acestor festivităţi. Iorga a scris atunci şi a dedicat poporului român frumoasa monografie despre Ştefan cel Mare, iar după 2004, în 2005, istoricul nostru contemporan Ştefan Sorin Gorovei a scris bogata şi bine documentata monografie Princeps omni laude maior (O istorie a lui Ştefan cel Mare).
M. V.: Marea sărbătoare din 2004 am pregătit-o cu drag, împreună cu vieţuitorii Mănăstirii Putna. A fost o sărbătoare de suflet, cea mai mare, cel mai important eveniment pe care l-am putut întâmpina, pe care mi l-a hărăzit Dumnezeu să-l trăiesc ca stareţ al Putnei. Când am zis că am pregătit cu drag această sărbătoare, nu am făcut ceva din slavă deşartă, din slavă omenească. Tot ceea ce s-a înfăptuit înainte de 2004 şi după aceea a fost ca o datorie sfântă. Toate au venit dintr-un îndemn lăuntric, nu aşa cum spunea Iorga, „de sus şi de-aiurea” ci „de sus şi dintr-o chemare lăuntrică”. Aşa am simţit că trebuia făcut. În felul acesta, am purces prima dată la pictarea din nou a bisericii Mănăstirii Putna, care s-a dorit a fi un dar făcut slăvitului Voievod Ştefan la împlinirea a 500 de ani de la adormirea sa, dar nu a fost să fie decât în parte. Numai altarul şi naosul au fost pregătite atunci. Apoi, simpozionul care s-a ţinut în primăvara anului 2004, Ştefan cel Mare şi Sfânt – atlet al credinţei creştine, simpozion care a durat o săptămână şi a întrunit istorici din ţară şi străinătate, un simpozion internaţional. Lucrările au fost publicate într-un volum cu acelaşi titlu. Pe lângă aceste două mari evenimente, am fost absorbiţi de pregătirea însăşi a sărbătorii. Pregătirile au implicat în primul rând restaurarea catapetesmei bisericii mănăstirii, reorganizarea muzeului, definitivarea lucrărilor la arhondaricul „Visarion Puiu”. Apoi, pictarea unor icoane de dimensiuni foarte mari: o icoană cu Adormirea Sfântului Voievod Ştefan, care este unică, apoi un Deisis dezvoltat, care avea să împodobească scena de la 2 iulie, ziua marii sărbători. Au fost şi alte lucrări care s-au cerut a se face: împodobirea Bisericii cu candele noi, aducerea de odoare sfinte – Evanghelie, sfinte vase, sfântul chivot pentru marea sărbătoare. Toate s-au făcut dintr-un îndemn lăuntric, spre slava lui Dumnezeu şi a Sfântului Voievod Ştefan. Lucrările care au premers sărbătorii au fost ca o ofrandă, ca o jertfă, pe care am pus-o în faţa mormântului marelui ctitor de neam şi de ţară. Şi am simţit-o ca pe o datorie sfântă. Este un cuvânt în Sfânta Scriptură: „Suntem slugi netrebnice pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Premergător marii sărbători a fost şi acel pelerinaj deosebit de frumos, organizat de studenţii români, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR), în frunte cu păstorul lor, părintele dr. Vasile Gavrilă, pelerinaj care s-a făcut de la cetatea Sucevei şi până la Mănăstirea Putna. S-a plecat de la Suceava în ziua de 29 iunie, cu icoana Adormirii Sfântului Voievod Ştefan, pe jos până la Putna, când s-a ajuns în ziua de 2 iulie. Acest pelerinaj a adunat între patru sute şi şase sute de studenţi români. Cred că a fost cea mai mare mişcare studenţească din perioada noastră. O întrunire a studenţilor mai mare ca aceasta nu cred că a fost. În dimineaţa zilei de 2 iulie 2004 au intrat pe poarta mănăstirii, purtând icoana Sfântului Voievod Ştefan.
Apoi a urmat slujba, cu cele obişnuite care sunt prezente în Sfânta Liturghie. Au slujit Părintele Patriarh Teoctist, Preafericitul Sava, Mitropolit al Varşoviei şi al întregii Polonii, Înalt Preasfinţitul Ghendios, Mitropolit de Sasima, delegatul Patriarhiei Ecumenice, şi alţi 32 de arhierei români, înconjuraţi de un mare sobor de preoţi şi diaconi. Au fost în total 154 de slujitori la sfântul jertfelnic, între care şi clerici din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Au fost atunci şi românii din satele din apropierea graniţei, cu străvechi legături cu Putna: Crasna, Hliboca, Storojineţ, Voloca, Cernăuţi. La ora 12, la Radio România, întreaga ţară a putut asculta Simfonia clopotelor, în care clopotele mai multor catedrale din ţară au bătut însoţind versuri de aleasă simţire a unităţii româneşti.
S-au rostit cuvântări deosebite, s-au adus daruri deosebite. În cuvântul din partea Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa l-a mărturisit pe Sfântul Ştefan ca „simbol şi expresia autentică a întregii naţiuni române”. Între daruri, aş vrea să amintesc despre o replică a sabiei slăvitului Voievod Ştefan adusă de către Primul Ministru al României de atunci, Adrian Năstase, apoi darurile aduse de Patriarhul Teoctist, o icoană pictată de Elena Murariu, icoană care împodobeşte astăzi sala de protocol a stăreţiei. Au fost şi alte daruri, ale Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Polonia, Mitropolitul Sava, apoi darurile Patriarhului Ecumenic, ale IPS Iustinian, arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, şi altele.
Seara, la ora 23, torţe ale recunoştinţei, purtate de studenţii veniţi în pelerinaj, au fost aprinse pe Dealul Crucii, luminând noaptea cu numele „ŞTEFAN”, iar deasupra acestuia reprezentând o cruce.
Patriarhul Ecumenic, însă, a ţinut să vină şi personal în vizită, aşa încât pe 19 octombrie 2004 el a cercetat Mănăstirea Putna. Sanctitatea Sa a aşezat atunci o candelă, cu propria sa mâna, pe mormântul Voievodului Ştefan, în semn de recunoştinţă faţă de sprijinul pe care l-a dat slăvitul Voievod Ştefan Patriarhiei Ecumenice prin Muntele Athos. Apoi aş vrea să mai amintesc, tot între evenimentele deosebite de atunci, prezenţa la Putna a Mitropolitului Vadului, Feleacului şi Clujului, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, care a venit cu un sobor imens de clerici, de stareţi, stareţe, de protopopi, consilieri, profesori universitari , care au ţinut să vină în mod deosebit în luna lui septembrie, în semn de recunoştinţă faţă de Ştefan cel Mare, căci Ştefan a înfiinţat în timpul său prima episcopie ortodoxă din Transilvania, cea de la Vad şi Feleac. De atunci şi până în ziua de astăzi, Episcopia Clujului îşi are rădăcinile de la Măria Sa Ştefan. În cuvântul său, IPS Bartolomeu a spus că românii din Transilvania, ale căror suferinţe pentru credinţa ortodoxă şi pentru apărarea identităţii româneşti sunt binecunoscute, nu au avut precum în Moldova un Ştefan care să ducă crucea ţării şi a fost nevoit să o ducă poporul.
Toate acestea au fost pentru noi momente deosebite, popasuri duhovniceşti dedicate sărbătorii Ştefan – 500. Au fost multe evenimente excepţionale pe care le-am parcurs şi le-am trăit împreună, care au lăsat urme adânci în sufletul nostru şi care ne-au legat pentru totdeauna de acest mare ctitor. Trăind aceste evenimente şi văzând mişcarea românilor către Ştefan, am simţit că fără dragostea pentru aceste valori şi fără dragostea pentru Ştefan cel Mare, fără a-l avea ca model, este greu să mergem mai departe. Într-un cuvânt pentru tineri, istoricul Neagu Djuvara spune că avem ceva de învăţat de la Ştefan cel Mare doar dacă ne iubim valorile noastre strămoşeşti. Dacă nu ne mai iubim valorile strămoşeşti, atunci nu avem ce să învăţăm de la Ştefan cel Mare. Doar în acel duh al său putem să învăţăm ceva de la el. În consecinţă, trebuie să păstrăm duhul strămoşilor noştri, acea logică, acea gândire pe care au avut-o ei, căci numai în felul acesta putem să dăinuim ca neam şi ca ţară.
I. L.: Este o mărturie a faptului că figura lui Ştefan cel Mare focalizează românitatea în jurul ei. Şi e simbolic faptul că anul acesta, în vara lui 2010, a fost instituit al doilea hram al Mănăstirii. E o bucurie probabil pentru Mănăstirea Putna de a avea încă un hram al locaşului, cel al Binecredinciosului Ştefan Voievod.
M. V.: Până în 1992 ne adunam a treia zi de Crăciun la Putna, când era pomenit Sfântul Arhidiacon Ştefan, patronul, ocrotitorul Sfântului Ştefan. Şi atunci săvârşeam parastas şi vorbeam şi simţeam româneşte la mormântul Sfântului Voievod Ştefan. Din 1992, Voievodul a fost canonizat, a fost trecut în calendar în rândul sfinţilor, fiindcă în popor el era cinstit ca bun, drept şi sfânt încă din vremea sa, şi astfel ziua de 2 iulie a devenit ca un al doilea hram al Putnei. Iată că anul acesta, printr-un act patriarhal, pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a dat împreună cu Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen, Putnei i-a fost conferit oficial cel de al doilea hram, ziua de 2 iulie. Deci, în fiecare an, la 2 iulie ne vom întâlni la hramul al doilea al Mănăstirii Putna, pentru a-l cinsti pe cel care nu a avut odihnă întru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti.
I. L.: Istoria şi credinţa strămoşească sunt cei doi piloni care au ţinut şi ţin dintotdeauna aprinsă flacăra Putnei. Oare aceste două datorii nu sunt un testament pentru generaţiile tinere de astăzi şi cele care vor veni?
Am dori să avem cuvântul de învăţătură al Sfinţiei Voastre, cum trebuie să le păstrăm şi cum să înmulţim aceste datorii?
M. V.: Mai întâi trebuie să le cunoaştem. Am spus mai devreme acel cuvânt: nu poţi să cunoşti dacă nu iubeşti şi invers. Mai întâi trebuie să cunoşti. Trebuie să te duci la rădăcini, să-ţi cunoşti bine istoria, istoria neamului, aşa cum îţi cunoşti bunicii, părinţii, chiar şi străbunicii. Deci trebuie să-ţi cunoşti neamul tău, de unde vii, stirpea ta din care te tragi. Aşa trebuie să ne cunoaştem istoria neamului. Dacă nu ne cunoaştem istoria, şi dacă Ministerul Educaţiei şi Învăţământului nu înţelege că trebuie să promoveze istoria, să promoveze dragostea faţă de înaintaşi, tinerii care vin după noi, dacă nu vor cunoaşte aceste rădăcini, vor fi ca nişte pomi fără de rădăcină, ca nişte plante care nu au rădăcină şi nu au de unde să se hrănească. La unul dintre colocviile închinate acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, ambasadorul şi academicianul Dan Hăulică spunea foarte frumos: „Agentul funcţionalităţii acestui neam este tocmai cunoaşterea rădăcinilor lui”. Dacă nu-ţi cunoşti bine rădăcinile, istoria, nu poţi să funcţionezi, e ca şi cum n-ai avea agentul funcţionalităţii, ca neam şi ca ţară. Trebuie să ne cunoaştem bine istoria. Cunoscându-ne aşa cum trebuie istoria, după aceea vine şi dragostea faţă de valorile pe care le avem, faţă de tot ceea ce a creat neamul acesta. Adică valorile de patrimoniu. Când vom vedea o clădire, când vom vedea o troiţă, o biserică veche, o carte, un epitaf, o cruce într-un cimitir, ceva care vine de la strămoşii noştri, o să ştim să le apreciem, să le preţuim şi să le promovăm mai departe, căci acestea sunt Sfânta Sfintelor a neamului. Aşa cum te îngrijeşti şi mergi de aprinzi cu evlavie o lumânare la mormântul mamei şi al tatei, la mormântul bunicilor, al celor care ne-au crescut, căci acolo, sub brazda de pământ se ascunde o altă mână de ţărână de care suntem legaţi, aşa şi cunoaşterea istoriei neamului creează în interiorul nostru, aprinde în suflet dragostea faţă de aceste valori. Şi atunci vom şti cum să le apreciem, vom şti mai departe cum şi încotro să mergem. Căci altfel, neiubind şi nemergând pe aceste urme sfinte ale strămoşilor cuminţi, vom fi mereu „pe muchie de cuţit şi la margine de prăpastie”. Vom fi permanent în stare de instabilitate şi nu vom şti în care direcţie să mergem, cum de fapt mi se pare că şi suntem, permanent cu gândul că ne scufundăm, din punct de vedere economic, cultural şi spiritual. Să ne întoarcem la valorile noastre cele reale, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să-i cinstim pe strămoşi. Să vedem cum au acţionat ei şi de ne vom întoarce cu adevărat cu faţa spre aceste valori, atunci neamul şi ţara vor prospera, atunci vom merge bine. Până atunci este greu. Fără Dumnezeu nu putem face nimic.
I. L.: Sărut dreapta, părinte stareţ, să Vă dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă pentru ca să le puteţi îndeplini pe toate.
M. V.: Dumnezeu prea bunul să ne ajute şi Sfântul Voievod Ştefan să trezească conştiinţa naţiunii noastre, să-i trezească pe cei mari ca să-şi dea seama de unde suntem şi unde am ajuns, şi să pornim hotărâţi în a ne reface cultural şi spiritual, şi atunci va veni şi materialul din urmă. Dar mai întâi, spiritual şi cultural să ne refacem, şi celelalte se vor adăuga nouă. Căci fără El, fără Dumnezeu, nu putem face nimic.



Comentarii

2012-01-01 03:51
vchjsrzknlr

la aprobare

2012-08-15 18:07
Sumati

la aprobare

2012-08-17 02:17
Dipali

la aprobare


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare