Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

PROZĂ - Maria Matios
     media: 5.00 din 5 voturi

06.12.10
14:07

Prozatoare, poetă, publicistă, traducătoare, critic literar. Scriitoare de o specificitate etnico-naţională endemică, cu un mod de gândire artistică şi de percepere creatoare de o originalitate cu totul aparte.
S-a născut la 19 decembrie 1959 în comuna Răstoace, raionul Putila, regiunea Cernăuţi, într-o familie de ţărani. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Naţionale „Iu. Fedkovyci” din Cernăuţi (1982). A lucrat la Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii, în redacţia gazetei multiplicate a Uzinei Constructoare de Maşini din Cernăuţi, la ziarele „Bukovynske vice” („Vecea bucovineană”), „Bukovynski jurnal” („Revista Bucovinei”), secretar responsabil adjunct al Organizaţiei Regionale Cernăuţi a Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, redactor-şef al Fundaţiei Ucraineano-Canadiene „Ivan şi David Romaniuk”. A participat la diverse congrese şi conferinţe ale tineretului de creaţie. În prezent locuieşte în or. Kiev. Este preşedinte-adjunct al Comitetului pentru Premiul Naţional al Ucrainei „T. H. Şevcenko”.
A început să scrie versuri încă în anii de şcoală. A colaborat la revistele „Vitcizna” („Patria”), „Dnipro” („Niprul”), „Berezen” („Martie”), „Suciasnist” („Actualitatea”) etc. Este autoarea plachetelor de versuri În numele ierbii şi al frunzei (1983), Foc întreţinut de răşinile coniferelor (1986), Livada impacienţei (1994), Zece picături de apă rece ca gheaţa, În ziua de Sf. Nicolae (1995), Arcanul femeilor (2001), Arcanul femeilor în grădina neîngăduirii (2007), a poemei Valvârtej de Golgote (2002), a cărţilor de proză Ce scurtă e viaţa! (2001), Naţiunea (2002), Masa suedeză (2002), Roman bulevardier (2003), Darusia cea dulce (2004), Jurnalul unei femei puse în faţa plutonului de execuţie (2005), Doamna şi domnul U-Ko în ţara ukrilor (2006), Mai niciodată nu viceversa (2007), „Moscăliţa (2008), Maica Mariţa, nevasta lui Cristofor Columb (2008), Patru anotimpuri ale vieţii (2009), Farafasticuri culinare (2010), File detaşate din curriculum vitae (2010), a povestirii De-a dreapta gloriei (1996), a reflecţiilor publicistice De ce? De ce! De ce… Tu, ţara mea?!, (1992), Paralizie permanentă în stil ucrainean (2003), Un bun mai de preţ decât argintăria de familie (2003), Cum să ne izbăvim de Binladen-ul nostru ucrainean (2003), Ucraina de la han-tătar (2004). A realizat traduceri din literaturile rusă, română, bielarusă, lituaniană etc.
Membră a Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina din 1986. Laureată a Premiului Naţional al Ucrianei „T. H. Şevcenko” (2005), a Premiilor „K. Halkin” (1984) şi „V. Babliak” (1986), a Premiului revistei „Blahovist” („Buna-Vestire”, 2005).
Pentru proza Mariei Matios este caracteristică tendinţa de a realiza în cheie impresionistă o simbioză între valvârtejul de azi al vieţii şi tradiţiile seculare de înaltă înţelepciune ale poporului, diversitatea modulaţiilor narative, utilizarea motivelor şi personajelor din demonologia autohtonă, o empatie strict personală, zelul metaforic. Operele ei au fost traduse în limbile rusă, franceză, engleză, italiană, română, ivrit, sârbă, croată, slovacă, azerbdjană etc
Fragmentul ce urmează, extras din povestirea Darusia cea dulce (2004), evocă în culori vii, extrem de tulburătoare şi pregnante, minunata nuntă a plăieşilor, cu vijelioasa huţulcă ucraineană, „în stare să-ţi răscolească sufletul poate mai dihai decât diavolul şi mai adânc decât bludul care se abate uneori asupra oamenilor”, şi domoala horă mare românească — „un salt în lumea de dincolo, sau o intrare pe dibuite, cu zorul, în tărâmurile raiului şi, în acelaşi timp, o ieşire cu voie vegheată din tenebrele iadului”.

HORA MARE

— Myhailiunia, puiule, poate vii la mâncare…
Ieşită în gang într-o cămaşă albă, dantelată, cu mânecile răsuflecate până la coate, Matronka parcă întreabă, parcă roagă, cu o voce asemănătoare zgomotului dulce, lăsat de paşii helgii, noaptea, în tindă.
În lumina de septembrie a astrului zilei care se scaldă în apele asfinţitului, capul ei mic, cu cozile legate cunună pe creştet, pare un al doilea soare, ce răsare de după perii doldora de roadă, înşiraţi sub fireşti de-a lungul gangului. Muşcând dintr-o pară mare, galbenă, mustoasă şi atrăgând în jurul său un întreg roi de albine, Matronka zâmbeşte abia-abia, doar cu gropiţele drăgălaşe ale obrajilor îmbujoraţi.
— Dar ce bun a gătit gospodina noastră cea drăguţă? întreabă de lângă trunchiul din ogradă un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un pieptăraş cu lâna întoarsă, ridicând capul, dar nelăsând securea din mână.
În preajma lui stă o grămadă de lemne de curând tăiate, amirosind la fel de proaspăt ca şi cămaşa Matronkăi în lumina soarelui ce se scaldă în apele asfinţitului.
O clipă tac amândoi, uitându-se unul la altul cu nişte ochi galeşi, vrăjiţi, ca şi cum ar vrea să se soarbă reciproc, cum a sorbit a cu puţin în urmă nectarul dulce din para aceea răscoaptă, ce scapă acum întâmplător din mâinile ei şi se rostogoleşte spre bărbatul cu securea în mână.
Gâgâlicea de femeie se trage în sine, roşeşte, parcă ruşinându-se de un gând ascuns, ştiut numai de dânsa, apoi, punându-şi mâinile în şolduri, răspunde voioasă:
— Am făcut un pumnişor de mămăliguţă ce zâmbeşte şi luminează ca soarele. Iaca zău! Să n-ajung până mâine, dacă mint! Ş-apoi, de nu crezi, vino să te convingi singur… şi cu asta dispare în golul uşii.
Şi Myhailo, bărbatul deşirat, lung cât o prăjină, care face orice lucru dintr-o dată, fără să-l pofteşti a doua oară, duce securea în polatră, mătură cu târnul cărăruia dintre casă şi şură, scutură surcelele de pe pantaloni şi intră în casă.
Cu un ulcior de apă caldă în mână şi cu ştergarul aruncat peste umăr, Matronka îl aşteaptă lângă un ciubăr mare cât toate zilele.
— Myhailiunia, puiule, oare eu nu te-am rugat să nu tai lemne până pe întuneric? îl întreabă ea cu glas mustrător, dar duios, ajutându-l să se dezbrace.
El îşi scoate pieptăraşul, apoi cămaşa şi, aplecându-se deasupra ciubărului, îşi pune gâtul sub şuviţa de apă. Spălându-se, se îndreaptă din şale şi atinge obrazul Matronkăi cu palma udă, fornăie şi râde vesel:
— Da ce, tăiatul lemnelor poate să-mi strice?
— Nu asta poate să-ţi strice, puiule, ci faptul că lucrezi fără brâu. Nu care cumva să-ţi răceşti şalele. Cui îi trebuie asta, a?..
Trecându-şi palma peste spinarea lui, Matronka îşi opreşte mâna tremurândă pe o aluniţă mare de sub lopăţica umărului drept şi o netezeşte îndelung cu arătătorul. Apoi o sărută de câteva ori şi abia după aceea îi freacă bărbatului umerii cu un smoc de lână udă, bine săpunită. În sfârşit, face acelaşi lucru cu pieptul, cu gâtul, cu braţele şi le spală atât de temeinic, de parcă n-au fost spălate de ani de zile.
Myhailo stă în mijlocul casei, cu ochii larg deschişi, iar mâinile ei sprintene îl şterg, îl îmbracă într-o cămaşă nouă, în timp ce el o dezmiardă pe gâţe. Într-un târziu, întreabă:
— Dar ce-ai gătit la cină, dulce gospodină? — şi cuvintele se aştern în rimă fără voia lui.
— Poftim!.. face Matronka hoţeşte din coada ochiului şi trage ştergarul de in de pe mămăliguţa răsturnată pe fund, în centrul mesei. Luminând ca soarele, ea răspândeşte aburi albi, ce se ridică până hăt în tavan.
După munca grea de o zi, Myhailo simte o deosebită plăcere să-şi pună gura la cale cu o mămăligă fierbinte, lăfăindu-se în brânză de oaie. Matronka îi ia „chiulaful” cu o lingură şi în adâncitura formată pune telemeaua la fel de galbenă, o acoperă iar cu ştergarul şi, aşezându-se în faţa bărbatului, aşteaptă împreună cu el ca brânza grasă să sloboadă untură, care să ajungă până-n miezul mămăliguţei.
Se aşază întotdeauna faţă în faţă şi mănâncă cu frunţile alipite, lăsate în jos peste suprafaţa mesei.
Dintr-o parte poate să pară că ei nu vor (sau nu îndrăznesc) să se uite unul la altul, drept care îşi ţin capetele mereu aplecate. Dar tot dintr-o parte se vede bine cum mâinile lor — când cu sfioşenie, când cu înfrigurare — caută întruna prilej să se întâlnească, şi atunci, la fel de înfrigurate, ca şi cum s-ar frige de ceva sau ar fi prinse asupra unei fapte urâte, se trag îndărăt. Fie pe genunchi, fie pe tăblia mesei.
Până acum nimeni din străini n-a văzut dintr-o parte cum cinează Myhailo şi Matronka. Pentru că, încă înainte de căderea serii, ei astupă ferestrele şi trag zăvorul de la poartă. Şi fac asta nu din zgârcenie sau din nedorinţa de a comunica cu oamenii, ci fiindcă pur şi simplu ştiu că nimeni n-o să-i stânjenească fără treabă: botezuri n-au avut pentru că s-au luat nu demult şi nu li s-a născut încă nici un copil, de îngropăciune nici nu poate fi vorba, că-s doar ei, doi tineri, şi n-are cine să moară, de hrămuit n-au hrămuit, pentru că nici nu s-au pus încă temeinic pe picioare. O duc deocamdată aşa cum le-a dat dumnezeu, ca doi hribi albi sub un fag, ascunşi de ochii lumii de un strat de muşchi şi de frunze căzute.
Apoi, de când Tanasi Maksymiuk, firoscosul satului, a zis după cununia lor, în curtea bisericii, aşa ca să audă toată lumea: „Treaba aistora îi amu să facă copii, că de muncit vor avea vreme destulă să muncească”, — de atunci, adică, îndeobşte nimeni n-a mai îndrăznit să le facă vreo sminteală. Iar să le ceară cineva vreun sfat n-avea nici un rost, că, de, în primul rând ei aveau nevoie de sfatul altora. Nici de împrumutat nu prea aveau ce să împrumute, căci abia îşi înjghebau gospodăria. Şi dacă, după nuntă, poate mai mult decât alţii zăboviseră în pârpăra dragostei, mă rog, ce să-i faci, că se mai întâmplă şi de astea? Mai ales când flăcăul ia o fată nu din sat, ci de pe aiurea, aşa că trebuie s-o cerceteze şi ziua, şi noaptea de-a fir a păr, ca pe-un ou încondeiat în altă parte şi parcă cumva în alt chip.
„Ha-a-ait!. Toate se trec. Se va trece şi asta”, a strecurat într-o zi vorbă Tanasi, fumându-şi luleaua. Şi a pus astfel capac la toate strângerile de umeri cu care muieruştele zavistnice îi urmăreau pe Myhailo şi pe Matronka , când tinerii însurăţei veneau duminica la biserică. Ea se retrăgea în pronaos, între femeile bătrâne, cu capul mereu aplecat a ruşine, iar el stătea între bărbaţi, în naos, lung cât o prăjină, ridicându-se deasupra tuturora. Privirile lor, însă, parcă erau legate cu un şnur nevăzut, dar totodată atât de bătător la ochi, încât, de necaz şi de uimire, femeile îşi umflau nările ca juncanele în preajma fătatului.
Pe Matronka satul n-o scotea din „minunea lui Myhailo”. De fapt, aşa a numit-o chiar el, nu altcineva…
Myhailo Ilaşciuk, cum figura în actele de stare civilă, era orfan din fragedă copilărie. Taică-său se prăpădise în apele Ceremuşului, sub o plută răsturnată de valuri, când el, Mahailo, nu avea decât doisprezece anişori, iar după trei ani, ponegrită şi năpăstuită de nişte muieri haine, intrase în pământ şi maică-sa. Căci gurile rele îi scoseseră sărmanei vădane vorbe că, cică, în patul ei zăboveau pe timp de noapte unii dintre bărbaţii însuraţi ai satului. Atunci două dintre femeile înşelate, cele mai roase de zavistie, s-au înţeles pe ascuns şi, ademenind-o într-o zi în pădure, au legat-o de un copac şi au lăsat-o acolo pe noapte, ca să-şi mai potolească, chipurile, fierbinţeala cărnii. Au găsit-o abia a treia zi, sfâşiată de lupi, dar de osândit n-a fost osândit nimeni, fiindcă oamenii nu văzuseră nimic, chiar dacă despre asta ştia tot satul. Dar satul n-avea nici o dorinţă să mărturisească în judecată şi, cum nu era cine să limpezească adevărul, cazul a fost scos de sub cercetare şi Myhailo, pomenindu-se singur, s-a dus să argăţească pe la străini, să hrănească păduchii altora şi să-şi câştige în sudoarea frunţii pâinea cea de toate zilele. A holteit ani îndelungaţi, până ce s-a întâlnit cu această biată orfană ca şi dânsul şi, sclipuind ceva bani de nuntă, s-a însurat, iată, şi el.
Poate pentru că era orfan de ambii părinţi, ori poate pentru că aşa era firea lui dată de Dumnezeu, dar lui Myhailo i se dusese vestea de flăcău cinstit şi plin de vrednicie. Se purta cuvios cu fetele, nu ridica fustele nevestelor, nu se lăfăia în perinele vădanelor. Apoi era scump la vorbă şi foarte priceput la toate. O singură dată i se dezlegase limba — la nunta lor, când casa era plină de oaspeţi, lăutarii cântau de să rupă strunele, nu alta, iar el se avântase cu Matronka în vârtejul jocului.
Răsuna melodia huţulcii şi Myhailo, beat de fericire, o ridică uşor pe Matronka — un nume atât de neobişnuit pentru satul lor! — o ridică, deci, pe palmă deasupra capului, sus de tot, şi o învârti ca pe-o sfârlează, aşa că druşca ce urmărea rânduiala nunţii se sperie, îşi frânse mâinile şi slobozi un ţipăt.
— Cinstiţi nuntaşi! Onoraţi oaspeţi! Uitaţi-vă la această minune a lui Myhailo, bucuraţi-vă de ea, admiraţi-o împreună cu el! — Şi o purta în palmă, peste capetele nuntaşilor, ca pe-o jucărie multicoloră.
Striga din tot pieptul, încercând să covârşească muzica lăutarilor, încât nu puteai să pricepi dacă era cu chef sau sărit din balamale.
Căci oamenii îşi aminteau cum, la o nuntă, mirele într-adevăr îşi pierduse minţile. De aceea, bătrânii aveau motiv să spună că pricina era „îndelungata abţinere de la poftele trupului”, ceea ce a fost împotriva firii, căci n-ar fi trebuit să aştepte nunta, ci să meargă la cea care „singură cere şi singură dă” – şi n-ar fi cunoscut sărmanul flăcău şi familia lui marea durere ce li-e dat s-o cunoască şi până astăzi.
Iar Matronka – fie de spaimă, fie de bucurie – nişte ochi mari-mari, se prinse ca un copil cu mânuţele subţiri de grumazul mirelui şi, în ritmul vijelios al huţulcii, panglicile ei colorate îl înfăşurau pe Myhailo în jurul gâtului ca un laţ, gata-gata să-i curme răsuflarea.
Aşa au şi jucat huţulca, dansul acela nesăbuit, numai ei doi: mirele, care ajungea cu capul până hăt în bagdadie, şi mireasa – o pişcătură de femeie, intrată cu tot trupşorul ei aerian în trupul lui vânjos, învârtoşat de muncă, – care îl ţinea strâns de gât cu ambele braţe, sfioasă, înfrigurată de aşteptarea necunoscutului, ce avea să i se dezvăluie în satul acela străin, lipsită de părinţi, lăsată doar în seama lui Dumnezeu şi a bărbatului de care o legase soarta.
— De-ar fi doar a bine, doar a bine… murmurau, dând din cap parcă a osândă, parcă a căinare atât băbuţele, cât şi femeile tinere, înşirate pe lăvicioarele rânduite în lungul pereţilor casei unde se sărbătorea nunta. Poate se uitau în cartea veşnică a ursitei, cunoscută numai de ele, sau poate nu făceau decât să culeagă de pe poliţele vieţii lor proprii cunoştinţele fără de tăgadă despre viitorul celor doi tineri, surzi acum la toate nevoile, care se odihneau după iureşul năvalnic al huţulcii.
— Va fi a bine!.. le răspunse Myhailo tuturor celor încercaţi de îndoială. Numai a bine! Că, vai, cât ni-i dat să trăim? Un crâmpeiuş! Şi, pentru crâmpeiuşul acesta, iată ce minune mi-a dat Dumnezeu! încheie el, strângând-o la piept pe Matronka, ce abia îşi trăgea răsuflarea după vârtejul avan al dansului. Stăteau amândoi în mijlocul casei, ca ţintuiţi locului, până ce lăutarii prinseră pe aripele instrumentelor încă o melodie obişnuită la nunţile din partea locului — româneasca horă mare, regina tuturor sărbătorilor.
După huţulca cea vijelioasă, frenetică aidoma unui plăieş înfierbântat de aburii băuturii şi nesfârşită aidoma unui bocet de înmormântare, după huţulca cea în stare să-ţi răscolească sufletul poate mai dihai decât diavolul şi mai adânc decât bludul care se abate uneori asupra oamenilor, melodia domoală, tărăgănată, aproape suspinătoare a horei e ca o bruscă oprire a inimii, ca un salt în lumea de dincolo, sau ca o intrare pe dibuite, cu zorul, în tărâmurile raiului şi, în acelaşi timp, ca o ieşire cu voie vegheată din tenebrele iadului.
Dar nimenea, nicăieri şi niciodată, n-o să vă poată lămuri de ce anume aşa şi nu altfel răsună această muzică măreaţă, de cea mai voluptoasă cutremurare sufletească. Pasămite, cel care primul a aşternut pe strune melodia auzită în tainiţele fiinţei sale a cunoscut tot ceea ce poate să cunoască un om înzestrat cu o ingenuă simţire, căci a aşezat sunetele acelea în ritmurile inimii, râzând sau plângând, ori poate doar suspinând după scăldătoarea aceea de taină sau tresărind la atingerea cu şuvoiul purificator şi rece.
O, pentru cel ce nu ştie ce va să însemne în viaţa munteanului hora mare e imposibil să redai, până şi cu cele mai plastice cuvinte şi culori, nu numai fermecătoarea îmbinare de acorduri, ci şi tragismul discret al melodiei. E la fel de imposibil ca şi dorinţa de a prinde tristeţea copleşitoare din silueta veşnic legănată de vând a unui molid de pe o creastă de munte.
La început molcomă, parcă alintată, parcă purtată cu drăgostele de pretutindeni, apoi tot mai aprigă, tot mai năbădăioasă, hora mare te ia în iureşul ei ca un şuvoi năvalnic de munte. Ea îţi cucereşte fiinţa treptat, pe neobservate, cum cucereşte dulcea otravă a aromelii trupul unei femei dezmierdate în îmbrăţişările bărbatului, ţi se strecoară pe furişate în sufletul neatins de prihană, cum se strecoară helgea noaptea spre pulpa vacii, şi te răneşte adânc, rupându-ţi carnea cu scrâşnet, ca un cuţit tâmp. În cele din urmă, melodia aceasta neîndurată ţi se varsă în vine şi fierbe dimpreună cu sângele tău.
Mai întâi doi paşi la stânga, apoi doi paşi la dreapta, şi iar la stânga, şi iar la dreapta… după care poţi să te învârţi pe loc, dar nu în mod obligatoriu… mai departe la stânga, la dreapta… — şi două trupuri crescute unul în celălalt, al mirelui şi al miresei, se leagănă ca pendulul unui uriaş ceasornic de perete, neputând nici să se desprindă din locul fixat, nici să schimbe direcţia legănării. Această muzică-ispită, acerbă în meşteşugul ei viclean, îi dă celui ce dansează primul semn, mai precis, îi indică sensul în care de azi înainte perechea aceasta se va mişca numai şi numai sincronic, numai şi numai mână-n mână, mereu împreună, fără să încalce cadenţa, fără să caute alt ritm, ci respectând întruna regulile nestrămutate ale acestui dans măreţ — un preludiu tacit al legământului până la moarte de a păstra însemnele fidelităţii reciproce sau, altfel spus, ale sclaviei alese de bună voie.
Şi iar doi paşi la dreapta… şi doi la stânga… în răsunetul tărăgănat al viorii sau al trâmbiţei, cu scurte opriri şi întreruperi, pe buza unui abis ce se cască în preajmă… O, nu, acesta nu e un simplu dans de nuntă, ci o strictă prevenire ce vine de sus, din partea forţelor divine, cu privirea la neputinţa de a încălca linia ce ţi-e hărăzită dinainte prin ursită….
Pentru cel ce ştie să-i dezlege tâlcul ascuns hora de nuntă este poate un avertisment sau poate un zvon dătător de grijă, dacă nu chiar pregătitor, o sentinţă, în bună parte nedreaptă, dată inimii omeneşti prea din cale-afară de fremătătoare în bucurie.
Poate că ar fi mai cu cale să nu te avânţi niciodată în vârtejul dansului, luat de această melodie tristă ca destinul femeii şi infinit de pătrunzătoare, ca paloşul fără de tăgadă al istoriei, ridicat deasupra fiecărui muritor? Poate că ar fi mai bine să stai deoparte, sprijinit de gard sau de un copac din preajmă, să priveşti, să asculţi şi să cumpăneşti… să cumpăneşti asupra faptelor pământene, începând de la facerea lumii — sau, cum se zice prin locurile acestea, „de la Maria Tereza” — şi până în zilele noastre? Poate e mai bine să nu urmezi niciodată ritmul acesta dat pentru veci şi neschimbat în nici un fel de condiţii: doi paşi la stânga, doi la dreapta?.. Căci, pesemne, aceste mişcări domoale, tărăgănate sunt mai presus decât legământul logodnei şi mai puternice decât smoala înşelătoare a îmbrăţişărilor din toiul nopţii. Ritmurile acestea se îndesesc în pori până adânc, în carne, mite şi la cel cu piele de toval, intră până hăt sub inimă, ca ţepile, ca aşchiile, ba posibil vioara le înfige chiar în inimă, şi de acum înainte nu te vei mai izbăvi niciodată de răsunetul duios, abia auzit al melodiei, n-o să-l mai poţi arunca din trupul tău cum nu poţi scoate ţâţâna unui furuncul, n-o să-l dai afară prin nimic, poate doar prin moarte — numai atunci te vei dezlega de vrăjile acestei muzici, ca de-o făcătură a făcăturilor.
Nu întâmplător, zic bătrânii, unora hora mare le răsună în urechi chiar şi pe patul morţii. Pentru că anume astfel, anume printr-o atotcopleşitoare mâhnire, încet-încet — doi paşi la stânga, doi paşi la dreapta, ca să nu sperie omul şi să nu-i răvăşească cugetul — îşi anunţă moartea apropiata ei sosire…

O, Doamne Dumnezeule!.. Myhailo şi Matronka se învârteau pe podeaua casei într-o deplină uitare — doi paşi la dreapta, doi paşi la stânga, doi la dreapta, doi la stânga… şi mai departe se legănau cu frunţile strâns alipite, încât părea că astfel cei doi miri, orfani amândoi, căutau să cântărească sau, dacă ar fi fost cu putinţă, să înlăture ceea ce îi aştepta în viitor. La care nuntaşii, dar mai cu seamă femeile cu mâncărici pe limbă, îşi acopereau gurile cu palmele, de parcă încercau în felul acesta să astupe strigătele anunţătoare de primejdii — de primejdii care nu ocolesc în viaţă pe nimeni şi, fireşte, nu aveau de gând să ocolească nici această pereche de tineri… Şi aşa de neobişnuit şi de ciudat s-au retras ambii din horă, că oricine, în cutremur, ar fi vrut să facă asupra lor semnul crucii…

…Dar satul, care văzuse în veacul său atâtea şi atâtea, nu se mai mira de nimic.
De vorbit vorbea cât de puţin despre fiecare, dar de mirat nu se mira nici de fel. Mare lucru că flăcăul adusese din alt sat o femeiuşcă numai chip, iute ca o şopârlă, dar, în acelaşi timp, tăcută şi sfioasă, de n-ar fi spus nimănui nu că o vorbă rea, ci îndeobşte nici una, afară de „Bine sănătoşei?”, „Doamne-ajută!” şi „Dumnezeu să vă ţină în paza Lui!”. Ce-i drept, ar fi putut să ieie una de sat, cu gospodărie şi familie, dar, mă rog, aşa a fost voia Celui de Sus: şi orfanele de pe aiurea trebuie să trăiască cumva. Numai să nu umble cu poşta prin sat şi să nu solomonească*. Cât despre celelalte… fie… Orfan lângă orfan, poate cu timpul vor deveni gospodari în rând cu lumea?
Faptul că Matronka este o fiinţă cam ciudată nu face nimic. Ba poate e chiar bine, că astfel îşi va ţine omul pe lângă casă. Şi nici ea nu se va da în tărbace, cum se întâmplă nu o dată: adică, abia iese cutare de la cununie, că se şi face de îndată o fiţă fără ruşine, care-i soarbe din ochi pe alţii, de parcă n-ar avea bărbatul ei.
Pe când asta, să vezi, stă în mijlocul ogrăzii, cu mâinile împreunate ca la ocinaş, şi se uită, se tot uită la Myhailo, încât te gândeşti că iată-iată va cădea în faţa lui ca în faţa unei icoane, ba încă — Dumnezeule! — şi mâna o să-i sărute.
Iar el, fără să-şi ridice capul, sparge lemnele cu securea şi din când în când pune două degete în gură şi şuieră voiniceşte, ca şi cum vrea astfel să-l ajungă din urmă pe necuratul ce s-a dus pe urlaţi după cel de al treilea cântat al cocoşilor, sau se bucură, după o lungă despărţire, chemându-şi drăguţa pe aşternutul de fân din şură sau de sub vreo căpiţă.
Matronka îşi şterge cu pestelca albă sudoarea de pe frunte, îi dă să bea o cană de apă şi se duce ca o zvârlugă la treburile ei casnice. Doamne, ce minune! Parcă nici n-ar fi din lumea aceasta… Mai puneţi că ei se şi adresează unul către celălalt folosind pronumele de politeţe.
La drept vorbind, n-ar fi deloc ciudată nici adresarea aceasta, căci aşa fac toate femeile satului. Ea, însă, rosteşte cuvântul „dumneata” cu atâta dragoste, cu atâta dulceaţă şi cu atâta duioşie, ca şi cum ar strivi între dinţi o mură coaptă sau o afină. Numai pentru aceasta nu un singur bărbat ar zăbovi cu ea sub un stog sau s-ar bălăci în unda aprigă a vreunui şuvoi de munte.
Dar din urma Matronkăi bărbaţii nici nu plescăie măcar din buze, cum fac din urma altor femei. Şi n-ar putea spune nimeni de ce anume. Poate de ruşine, poate de teamă, poate de milă? Căci e atât de pirpirie şi are nişte sânişori atât de plăpânzi, că nu-i mare lucru s-o striveşti în îmbrăţişări, zău aşa! Oare cum, totuşi, se descurcă cu ea prăjina aceea de Myhailo, a? E doar atât de micuţă, că ar putea să trăiască, dacă nu pe palma bărbatului, apoi în sânul lui — la sigur. Doar că nu i-ar îngădui gâţele, legate într-o coadă lungă şi groasă, cu care ea îşi înfăşoară capul de trei ori, încât, la nuntă, druştele au trebuit să-i caute cununiţa în păr cum ai căuta firele de mac între boabele de fasole.
Muieruştele bune de gură ba prepun că Myhailo nici n-a gustat încă din bunurile Matronkăi, ba că le-a cunoscut încă până la cununie. Dar, în cazul al doilea, se miră de ce nu au copii.
Dacă Myhailo, totuşi, încă n-a cunoscut-o, e din pricină că ea îl refuză, iar el, nătăfleţul, nu ştie să ceară cum se cuvine. Păcat că nimeni nu l-a învăţat cum se face treaba aceasta, cu toate că în sat sunt destui care ar putea să-i arate cum să facă şi cum să dreagă ca femeia să se lege de el pentru vecii vecilor, ca lipită cu smoală. De fapt, poate fi şi cu totul altă pricină: pur şi simplu Myhailo n-are chef la femeie, de aceea îşi şi ţine nevasta în feciorie, ca să nu îmbătrânească, ba nu vrea nici să împartă cu alţii avutul ce-l are. Cât despre Matronka, apoi ea fie că nu-i din cele ce risipesc avutul pe la străini, fie că habar nu are îndeobşte de aceea că stăpâneşte un asemenea avut…
Uite-aşa, poate puţin altfel, înşirau verzi şi uscate pe seama celor doi tineri însurăţei femeile bune de clanţă ale satului, zăbovind îndelung, după slujbă, în curtea bisericii, încălzind cu fesele lor lăvicioarele netede de sub păreţi şi scărpinându-şi limbile de cerurile negre ale gurilor neostenite, trăncănind fără de istov.
Fragment din povestirea “Darusia cea dulce”, apărută în anul 2004

APOCALYPSIS
Lui Moisei Fischbein
1

În duminica aceea, chiar de mânecate, înainte de răsăritul soarelui, dar şi după, până-n amurg, atât la ceasul liturghiei în biserică, cât şi după citirea evangheliei şi întreita blagoslovenie a drept-credincioşilor de către taica preotul, plăieşii din Preluca Tiselor frământau fără istov, fie pe şoptite, fie în gura mare, o bănuială adusă parcă de glasul trâmbiţelor de la sfârşitul veacurilor: au isca-se-va un nou război între oameni / sau o altă cumpănă cumplită ridica-se-va / spre a bântui pământul, încât lumea n-o să-şi / afle mântuirea fărădecât în îmbrăţişările morţii?
Fiindcă nici acolo, în Preluca Tiselor, aşezare căreia i-a plăcut să-şi împrumute numele de la arborele cu cel mai vârtos lemn de pe planetă, nici pe aiurea unde-şi rătăceau cărările aceşti iţani cu faimă la meşteşugul armelor şi la cel al negoţului, aciuaţi într-un sătucean al lui Cremene din inima munţilor, măcinat de vântoase — nicăieri, vasăzică, şi cu neştine din viaţa curgătoare de inşi unitari, alţii becisnici, adică de toată mâna, n-a mai fost să se întâmple vreodată asemenea minune între minuni: ca un bărbat sănătos tun de cu seară să cadă în faptul zorilor la pat, să zacă palangă, ba mite să doarmă neîntors trei ani de zile, şi deodată, la fel de pe neaşteptate, într-o dimineaţă ca toate dimineţile, nici de Paşti şi nici colea după vreo făcătură de vrajă, ci uite-aşa, ca din senin, sub privirile înlemnite ale nurorii sale, care-a fost mai-mai să-şi dea duhul de spaimă, să se ridice din nefiinţă în capul oaselor, să-şi facă ochii roată, cercetând pereţii şi parcă necunoscând locul, apoi să alunece din aşternut ca după o noapte de somn obişnuit şi, scuturându-se de aţipeală, să se îndrepte încet-încet spre ieşire.
Mai cu seamă că marii tâlcuitori de întâmplări ai satului, ahotnici să întoarcă de pe-o faţă pe alta şi bucuriile, şi durerile, povesteau totul în talâmul lor, aşa că celor inimoşi li se făcea chica măciucă, iar celor slabi de înger li se împânzeau ochii, năpădiţi de sarea lacrimilor.
Dar ierte-i Dumnezeu pe toţi şi pentru zvonurile măcinate, şi pentru gogoaşele meremetisite, şi pentru iscodeniile lor cu ghiotura.
Adevărul gol-goluţ, singurul de netăgăduit, era că într-o dimineaţă de sâmbătă Timofii Sanduliak revenise aievea din lumea de dincolo, unde până atunci nimeni nu mai zăbovise, ca apoi să se întoarcă viu şi nevătămat.
De însuşi faptul că omul nostru călcase în tărâmul celălalt nu se îndoiau nici chiar copiii satului, necum inşii cei izbiţi cu fruntea de toate stâncile vieţii, farmazoni hireşi, lotri înrăiţi, şnapani patentaţi.
– Că tu cine eşti, a? o întrebă iscoditor Timofii pe Sofia, noră-sa, holbându-şi ochii parcă lipiţi de somn, parcă umflaţi de beţie. Sărise din pat cu o sprinteneală prea de tot neobişnuită şi cu asemenea încredere în puteri, încât un străin, de-ar fi fost acolo de faţă, şi-ar fi închipuit că aţipise creştinul doar pe puţin ceva mai înainte, iar demonii neodihnei sau duhul fără preget al casei l-au trezit, iaca, să-şi vadă de treburile gospodăriei.
Taman atunci Sofia mânuia cociorva la gura cuptorului şi rânduia aluatul sub ţesturi. Încremenită de mirare, se lăsă pe prichiciul vetrei. Cociorva îi alunecă din mâini şi-i căzu pe degetele picioarelor, dar ea, înfricoşată de vedenie, nici nu luă în seamă durerea. Se uită o clipă cu ochii tulburaţi, ca într-o părăsire a minţii, la chipul aproape gol al socrului, slab de-i spânzura pielea – un schelet umblător, nu alta – cu părul cărunt, atârnând pe umeri, şi barba albă-albă, revărsată peste tot pieptul. Arătarea aceea fără grai venea spre ea într-o hotărâre şi într-o băţoşenie nestrămutate, scobindu-şi din mers nasul cu muci închegaţi în şuviţe ca ceara.
Femeia căzu pe podea grămadă, năucită de groază, dar zvâcni pe loc în picioare şi se năpusti afară ca o pală de vifor, încât strigătul ei despică văzduhul din faţa casei mai înainte chiar ca bătrânul – mai degrabă o iazmă, decât o alcătuire omenească – să fi izbutit a-şi scoate din nară viţa de muci închegaţi.
– I-i-i, aracan de mine şi de mine! Iaca sfârşitul lumii! Scăpare! Săriţi, oameni buni! răcni Sofia ca o nesăbuită, fluturându-şi broboada albă, smulsă din cap de-a valma cu floace de păr, şi aruncându-se de colo-colo prin ogradă, fără să-i dea prin cap să deschidă portiţa dinspre drum ca să-şi cheme vecinii.

...Cele ce au urmat n-au mai avut pentru nimeni nici un chichirez.
Cutremurată de ştirea aceea peste fire, care s-a răspândit de la o margine la alta — adică de la moara de sus, din poarta ţarinii, până la cea de jos, din sorocul ţarinii, Preluca Tiselor s-a potolit încet-încet şi, după bocetele femeilor, însoţite de frământul mâinilor, dar şi după strădaniile bărbaţilor de a le alina jelirea, căuta cu înfrigurare răspuns la două întrebări de căpetenie: prima — ce va fi mai departe cu Sanduliak însuşi, cea de a doua — ce soartă va avea familia lui retrasă, izolată de lume, şi încă ce îi aştepta pe inşii bântuiţi de spaima pedepsei Cerului, care cade de obicei asupra lumii tocmai când ea nici cu gândul nu gândeşte?
Şi doar hăt la periferia cugetului, poate undeva chiar dincolo de lăcaşul sufletelor îngheţate de spaimă ale unora şi ale celorlalţi, se zvârcolea fără contenire viermele neadormit al neliniştii: şi dacă... cine ştie... cu noi s-ar putea asemenea... ferit-a sfântul... să se întâmple ceva la fel... cruce de aur în casa noastră...

2

Încă de pe vremurile lui Franz Joseph – mai fără greş, înainte de Primul război mondial – în Nisipuri (aşa era numit cel mai îndepărtat cot, dinspre plaiuri, cu un sol neobişnuit de rodnic pentru aşezarea pietroasă a satului) trăiau în izolare etnică câteva familii de colonişti austrieci, în cea mai mare parte târgoveţi sărăciţi, veniţi din zona Alpilor. Ca la vreo zece case. Calea sorţii maştere, pavată cu zarurile căutării binelui, dar şi a peripeţiilor riscante, i-a adus în ţinutul muntos al Bucovinei, năpădit de codri deşi ca peria şi negri ca smoala – un loc al minunilor, care le-a dat hăt de peste nouă ţări făgăduieli de întemeinicire întru belşug, pace sufletească îndeaievea şi o bătrâneţe de plăceri cum nu s-au mai alfat pe faţa pământului.
Între austrieci şi şvabi*, inşi cu mare schepsis, receptivi la novaţii şi meşteri la toate, se aciuaseră, fie întâmplător, fie cu voie vegheată, trei viţe de evrei, care nu şi-au găsit pesemne sălăşluinţă pe plac în târguşorul-shtetl Vijniţa, nu departe de Preluca Tisarilor, cu o foarte compactă colonie de izraeliţi pe malul mănos al Ceremuşului.
Se prea poate însă că cei trei – Schlioma Buchbinder, Abram Maschtaler şi Leon Reich – fiecare cu gloata lui mereu prăsitoare şi cu diferite date ale vârstei, nu doreau ei înşişi să sporească natul nevoii sau, dimpotrivă, să stârnească invidia consângenilor, aşa că şi-au ales ca tărâm de viaţă acest colţ retras, departe de valma şi de invidia oamenilor.
Cum-necum, lumea amestecată din Nisipuri aproape prin nimic nu se deosebea de cea din alte coturi – din Ţarină, din preajma Măcinişurilor şi din Zăvoiş – unde-şi urma curgerea traiul când lin, când năvalnic al prelucenilor.
Chiar alături de grădinile evreieşti, pe o limbă de pământ gras şi neted ca podul palmei – şapte fălci** cumpărate prin cine ştie ce şiretlic de la Abram Maschtaler – s-a aşezat după căsătorie tânărul morar al satului, Timofii Sanduliak, care şi-a ridicat acolo o casă cu două odăi, despărţite prin tindă, şi cu gang deschis spre drum.
La spatele gospodăriei morarului, mai către apele Ceremuşului, acolo unde pe suhaturile obşteşti păşteau din primăvară până-n toamnă târzie vitele sătenilor, îşi înălţa creştetul spre tării un plop tremurător, numit în graiul locului plopotaş – o nămetenie de copac atât de înalt, încât bătrânii ziceau că, dacă urcai în vârful lui, puteai să vezi cununa de zăpezi a Ciornohorei.
Totuşi, nu se ştie din care motive, nimenea, nici chiar cei mai zvânturatici preluceni – copiii – nici ei nu se încumetau să-şi zdrelească genunchii, căţărându-se pe trunchiul alb al plopului până-n coama mereu fremătătoare, ba tu cel puţin să i se agaţe de rămurişul spânzurând până la pământ şi să se deie huţa deasupra izlazului încărcat de suflul florilor de omag, de coada-şoricelului, de trifoiş.
De cum se împrimăvăra şi până-n pragul iernii, plopotaşul îşi flutura frunzetul, speriat de cea mai mică adiere, şi lumina locul cu alboarea de smântână a tulpinii lui falnice, care se înălţa peste coamele arborilor mai că de potriva lui, din acest cot puternic populat al satului.
Nu era însă un alt copac care să rivalizeze cu el nici acolo, în Nisipuri, nici în toată împrejurimea.
Şi fost-a aşa că tocmai de la plopul acela singuratic să ia o cotitură cu totul neaşteptată soarta până atunci obişnuită a lui Timofii Sanduliak.

Într-o vreme, pe toamnă, şi-a pus adică de gând gospodarul să taie crengile mai groase, de jos, ale plopotaşului, care atârnau ca nişte ditai mustăţi trase pe oală, şi să facă din ele poditură în staul. Taman ridicase securea să izbească şi chitea din priviri lungimea lătunoiului, când deodată, ca din sorbul Ceremuşului, a răsărit colea nevasta lui Maschtaler, Estera, jigărită de s-o sufle vântul şi galbenă ca o molie, purtând pe umăr o grămadă de trenţe spălate.
– O-lio! Ce faci? ţipă femeia, apoi adăugă pe şoptite: Plopul ăsta-i proclet...
Îl privea pe Timofii drept în ochi şi era atât de tulburată, de parcă viaţa i se afla pe tăişul securii.
– Ba-i un plop ca toţi plopii... Acurat bun de podină, răspunse el fără chef. Dar, străbătut de îndoială, lăsă securea în jos.
– Păi, tu pur şi simplu nu ştii. Ai voştri zic că-i aducător de rele. Cică atunci când Iosif şi Maria căutau să scape de prigoana lui Irod, toţi copacii şi-au luat canonul muţeniei, numai el, plopotaşul, a sunat din frunză... şi astfel i-a dat în vileag.
– Ei iaca, o spuseşi şi tu... făcu sastisit Timofii.
– Şi se mai crede că de-o cracă de-a lui s-ar fi spânzurat Iuda Iscarioteanul. „Ich krayot”, cum zice rebe, adică „insul de la margine”. Perifericul... Că marginalii n-au înţelegerea făptuirilor Domnului, continuă Estera, ca şi cum n-ar fi observat sastiseala lui Timofii: Anume de atunci şi tremură plopul. Chipurile, de spaima cerurilor. Şi nu-i bun nici la clăditul caselor, pentru că răspândeşte boli, de care oamenii tremură ziua şi noaptea cum îi tremură lui frunza. Ba încă cu nuia de plop nu se poate să dai nici în dobitoc, nici în om, fiindcă cel lovit e scălâmbăiat de doamne-fereşte. Aici femeia îşi strâmbă gura şi începu să dârdâie ca scuturată de friguri, să zvâcnească taman ca frunza plopotaşului: Ai putea doar să faci din crengile lui un gard pentru ocolul vitelor. Nici o vidmă, nici o strigoaică, nici o ştimă şi nici o altă putere blestemată nu va intra atunci noaptea să le ia laptele. Lemnul de plop alungă toate întruchipările necuratului...

Timofii a ascultat cu luare-aminte sfatul paşnic, însă plin de încumetare al femeii, totuşi crengile pârdalnicului de plop le-a tăiat, le-a curăţit, a ars rămuriştea şi frunzele în faţa casei, iar cu drughineţele cioplite, făcute răzlogi, a pardosit staulul.
La oarecare trecere de vreme, în ajunul Sf. Andrei, cele două familii vecine s-au căpătuit cu câte-o odraslă: Maria, nevasta lui Sanduliak, a născut un băieţel plăviu, căruia la botez i-au zis Andrii, iar Estera, balabusta lui Maschtaler — o fetiţă smoliţică, pe care au numit-o creştineşte Andreea. „Pasămite, şi ovreii au în sinaxarul lor acest nume” a cumpănit Timofii în sinea lui şi a pus întâmplarea pe o poliţă a amintirilor.
Apoi a urmat războiul. El, ca şi mai toţi bărbaţii din Preluca Tiselor, a fost luat la cătănie, în oastea kaizerului, şi trimis să răzbune moartea prinţului de coroană.

3

Când Timofii s-a întors de pe front, din Serbia, a găsit-o pe Estera lui Maschtaler pricopsită cu încă doi copii, dar văduvă. Ceamburul de cerchezi, încartiruit în Preluca Tiselor pe scrută vreme, dar cu jafuri nemaiauzite şi prigoniri ale evreilor, lăsase în amintirea sătenilor însemne de groază. Printre victimele samavolniciei a fost şi Abram Maschtaler, care, spre nenorocirea lui şi a familiei, în momentul sodomului intrase în dugheana lui Haim Malamed să cumpere lumânări, căci se apropia Hanukka*.
În sat mai rămăseseră îmborţoşate câteva femei tinere, pângărite de cerchezi, care s-au ales cu procleţii haine din partea bătrânilor preluceni, aruncate în clăbucii de colb stârniţi la plecare de caii liftelor, vlăguiţi în alergările războiului şi pururi lihniţi de foame.
La un an şi şase luni după iureşul de năprasnă din toiul faimoasei ofensive a lui Brusilov, peste Preluca Tiselor s-a năpustit o altă urgie, poate chiar mai dihai decât prima – năvala cazacilor care, ce-i drept, n-au sodomit lumea, dar s-au dat la partea femeiască cu aceeaşi patimă nebună, cu care trăgeau din flinte asupra austriecilor slăbiţi în vâlvoarea luptelor.
După moartea lui Abram al ei, Estera, ca şi celelalte femei din sat – huţulce, austriece, nemţoaice, poloneze şi evreice – cu bărbaţii aruncaţi în vileagul lumii, prin locuri mai apropiate sau mai depărtate (fie pentru vecii vecilor, fie pentru numai durata războiului), s-a purtat îndelungă vreme în haine cernite, apoi a umblat dezbrobodită, de se mirau oamenii, însoţită neapărat de cei trei copii – Andreea, Iosif şi Iudita – încât bârfitoarele o spălau în toate apele şi se întrebau în şoaptă de nu cumva şi-o fi pierdut minţile.
Andriiko, feciorul lui Sanduliak, un băiat neastâmpărat şi zburdalnic de da prin băţ, se lega mereu de fata lui Maschtaler, o numea surioară şi o trăgea de cosiţele lungi până hăt la coapse, împletite aşa ca să n-o împiedice la mers, sau îi zburlea cununa grea de păr din jurul capului rotund de pruncă plăpândă.
Ea îi da întotdeauna o repostă dârză, lovindu-l peste mâna întinsă şi strecurând printre dinţii ştirbi, cu strungăreaţă:
– Uite-aşa, fie-ţi de ştire! Cât timp taică-tu s-a bătut în război, pe al meu l-au chesăgit cerchezii.
Apoi se întorcea, îl privea cu dispreţ peste umăr şi dispărea dincolo de boschetul de iasomie care le despărţea ogrăzile.
Fiecare price dintre cei doi copii îi da Esterei prilej s-o ia pe fiică-sa „la briptă”. Punea mâna pe-o nuia şi o ardea la nimereală mai peste fustiţă, mai peste pulpele goale ale picioarelor. Asta însă nu-i tăia Andreei plăcerea de a-l tachina iară şi iară pe Andriiko cu vorbele acelea învăţate de ea parcă pentru a nu le uita niciodată: „Fie-ţi de ştire, cât timp taică-tu s-a bătut în război...”
Atitudinea văduvei faţă de soţii Sanduliak era, dacă nu cordială, cel puţin pe măsură, cum se obişnuieşte între vecini, adică între oamenii apropiaţi nu sufleteşte, ci prin teritoriu.
Totuşi căldura, care pulsa între inima lui Andrii şi cea a Andreei când îi despărţea doar gardul de răzlogi, dispăruse de parcă nici n-ar fi fost.



4

...Era pe vremea când lui Andriiko începuse de-acu să-i adumbrească pelicioara de sub nas un puf uşor, ca de păpădie. Într-o bună zi, către seară, şedea pe laiţă în casă şi deodată, bob sositor, apăru în prag Andreea, gătită în altiţă împodobită cu flori de tei, de iasomie, de rujă şi de prâsnel, îmbujorată şi cu ochii izvorând scântei fermecătoare. N-o mai văzuse aşa niciodată. Nimic din codanca sanchie de odinioară.
– Ce-i, sărmănico? o iscodi Maria, învăluind cu privirile mai totdeauna pline de tristeţe chipul Andreei, bucălai, cu părul zulufat, şi mirându-se în sineşi de frumuseţea ei împlinită, aproape de fecioară, nicidecum de copilă.
– Mama Estera vă roagă pe toţi să veniţi la noi, la Purim. Şi a mai zis să luaţi, dacă se poate, gătelile de la Malancă, fiindcă dichisurile noastre n-o să ajungă la toţi.
– La Purim?! se miră gazda. Îşi şterse mâinile ude de şorţul de pânză şi se sili să-şi amintească praznicele iudaice, ce-i drept, mult mai puţin numeroase decât cele scrise cu conabiu în calendarul pravoslavnicilor.
Numai că, după slaba ei judecată femeiască, Purim-ul nu cădea nicidecum în miezul verii. Îşi amintea bine că fiii Kahanului din Preluca Tiselor îl sărbătoriseră de-acu în anul acela, cam la o lună după datinile de iarnă ale ritului lor răsăritean.
„Mai cu cale ar fi să ne cheme la Kaddich, la comândul răposaţilor, chibzui ea. Au şi ovreii mătăniile şi ocinaşele lor, pentru prilejuri fel de fel, ca şi noi, ortodocşii”. Mai ştia că pe cei duşi în lumea drepţilor îi plângeau şapte zile, după ritualul numit schivă. Toţi membrii familiei şedeau pe podea, cu picioarele încrucişate, iar bărbaţii nu-şi rădeau bărbiile o săptămână.
Pomenirea nu se mai făcea nici la nouă, nici la patruzeci de zile. În schimb, timp de unsprezece luni la rând şi la yortsayt, adică la un an de la moarte, se citea Kaddich-ul în templu.
Dar, cum evreii din Preluca Tiselor nu aveau sinagogă, sărmana femeie se încurcă în socoteli rău de tot şi simţi deodată o mare ruşine pentru că se descurca doar greu în obiceiurile iudaice şi habar nu avea nici baremi cu ce prilej o chema la ei copila vecinei.

5

De fapt, Maria a auzit pentru prima oară Kaddich-ul în ziua când toată evreimea din sat, rămasă în viaţă după masacrul săvârşit de cerchezi la dugheana lui Haim Melamed, se adunase în casa Esterei, să-l pomenească pe Abram Maschtaler, cel ucis în timpul pogromului. Erau aproape toţi oameni scăpătaţi, lipiţi pământului, de aceea n-au fost nici chemaţi sub arme, nici surghiuniţi din Bucovina în guberniile depărtate ale Rusiei, ca iudeii din Galiţia, nici nu s-au pus pe drumurile bejeniei, căci n-aveau de ce să fugă. Doar de sărăcia lor neagră sau de povara anilor.
Ea picase la pomană printre cei din urmă. Familia tocmai se întorsese de la cimitirul evreiesc din capul satului, unde mehenghiul de Abram, care, în felul lui fistichiu, purta peste laiber un pieptăraş huţănesc din piele de capră, a fost dat pământului minten-mintenaş, la doar câteva ceasuri după pogrom. Racla – o ladă de scânduri din lemn amestecat (de-un singur fel n-au găsit, căci erau vremuri grele) – i-a cioplit-o cu barda la repezeală teslarul Marko, cel ciung de-o mână, venit din cotul vecin, Ţarina. De spălat l-au spălat acelaşi Marko, împreună cu Eguda, feciorul mai mare al lui Schlioma Buhbinder, căci omeneşte n-au putut îngădui ca Estera, şi aşa covârşită de jale, să mai şi grijească corpul sfâşiat, tăiat în două, al bărbatului. L-au pus apoi în groapă înfăşurat în tachrihim, sovonul de in al evreilor.
Maria, cernită de sus până jos, se opri în prag. Estera cu cei trei copii şedeau pe podele cu picioarele subpuse. Bărbaţii aveau pe cap căiţe negre.
Se aşeză pe laiţă lângă fereastră, într-un colţ al odăii, neştiind ce să facă: să stea acolo molcum şi să îngâne în sinea ei rugi către Domnul ei creştin pentru odihna sufletului răposat al lui Abram sau să se închine cu semnul crucii.
Oamenii voroveau pe şoptite. Schlioma Buhbinder trecea pe rând de la unul la altul şi reteza cu foarfecele când colţul unei jachete, când al unui laibăr, când al unei cămăşi – la fiecare cu ce era îmbrăcat. Maria îi întinse pulpana bundiţei. El rămase puţin în cumpănă, dar îşi birui nehotărârea şi făcu o tăietură abia observată pe căptuşeală.
În continuare Schlioma citi o molitvă jidovească pentru cel strămutat în valea plângerii. Maria observă însă că litania lui nu avea nici deznădăjduirea, nici tânga rugilor obişnuite de când lumea în Preluca Tiselor. Apoi tânărul Buhbinder vorbi pe înţelesul ei despre credinţa în Cel ce stăpâneşte peste toate, despre ispită şi mântuire şi, în încheiere, slavoslovi sfinţenia din veac a Domnului.
Când Maria se gătea să plece, Estera, frântă de jale, şopti abia-abia:
– Mulţumescu-ţi... Mulţumescu-ţi pentru mishnah...
– Vai, dragă, cine mulţumeşte pentru mort? răspunse Maria, ridicând sprâncenele a mirare.
– E-e-e, nu... Mishnah, în limba noastră, înseamnă faptă bună. Mulţumescu-ţi pentru că ai binevoit să împărtăşeşti cu noi jalea nemângâiată ce ni s-a abătut asupra familiei.

După luni de zile, când s-au întâlnit într-o vreme la râu, la prănicatul rufelor zolite, Estera i s-a plâns că, iaca, trecuse un an de la moartea lui Abram, pacea nu mai venea în ruptul capului şi, în vremea aceea de urgie, n-avea chip să-i ridice în amintire măcar colea o piatră de mormânt, ca la oameni. Nu voia să fie doar un semn de ochii lumii, ci unul de toată cuviinţa, după rânduială, cum făcea înainte de război meşterul Kohan din Vijniţa. Dacă nu l-au căsăpit şi pe el cerchezii...

6

...Meşterul de monumente a ascultat-o pe Maria cu un soi de neatenţie acrită şi a întrerupt-o cam repezit:
– Şi încă mult bate matale la mine capul cu Abram? Nu mai bun trimite un chinder s-ajute de cioplit? Că zic zău, n-are cine şi pace. Mie face scurtă la mână de-atât tăiat în piatră. Sodomul lumii! Numai popii crăpat de bine, că are treabă berechet.
...Acasă, femeia s-a gândit cât s-a gândit şi peste două zile a lăsat gospodăria în seama feciorului şi a venit la Kohan să i se propună de ajutor chiar ea însăşi. Cine putea şti ce întorsătură aveau să ieie lucrurile? Cerchezii şi muscalii nu alegeau, făceau sodom nu numai în rândurile ovreilor.
Feigel rămase o vreme la îndoială, ocolind răspunsul – cum adică să încredinţeze el răzuşul unei femei? – dar în cele din urmă făcu un gest hotărât cu mâna:
– Las-că nu-i Kohan chiar inimă de câine, ca să-nveţe meseria de scris în piatră una sărmană muiere cu bărbat neîntors din război. Ioi, şi câţi ca dânsul nu se mai întoarce!.. Se prinse cu mâinile de cap şi continuă: Iaca ia! Fă-ţi ochii la bătrâneţile mele, că nici o fumeie nu mă mai dezmiardă cu privirile. Ba nu, uite la colţanul ăsta. Piatra spune totdeauna mai mult ca omul. Şi niciodată nu minte.
Se înarmă cu dalta şi începu să lucreze.
...Când stoluri de semne himerice, sofisticate, cioplite cu o migăloasă răbdare de la dreapta la stânga, se rânduiră sub răzuşul meşterului, Maria îşi zvântă cu mâneca sumesă a cămăşii fruntea îmbrobonită de sudoare, aproape în acelaşi timp cu Kohan, de parcă lucraseră mână-n mână la cioplitul cuvintelor de jale pentru răposatul Maschtaler.
– Ce scrie-aici, jupâne? întrebă ea cu o vădită şovăială, după ce Feigel şterse colbul de pe slovele săpate în piatră.
– O-o-o, dragă... zise evreul, răsucind dintr-un petic de ziar o ţigară de paşcă, frecată în palme. Reveni apoi la piatra mortuară şi, trecându-şi arătătorul îngălbenit de tutun peste buchile misterioase, continuă: Acilea scrie numele la Abram şi când a fost hăcuit de cerchezi. Anul cinci mii şase sute şaptezeci şi cinci. Mult mai însemnate este însă următoare cuvinte: „Pe lume există trei coroane: coroana Thorei, coroana sacerdotală şi coroana Împărăţiei. Dar coroana bunului nume le întrece pe toate celelalte”. Asta-i scriitura în piatră. Şi încă află că ultima coroană cel mai greu se poartă. S-o ştie de la mine, ciolan bătrân. Păcat numai că cei vii, când eu le vorbeşte de morţi, nu totdeauna vrea să mă audă.
– Eu, iaca, vă aud bine, căută să-l liniştească Maria în felul ei.
Ridicară împreună — cu chiu, cu vai — piatra de mormânt în căruţa împrumutată de la preotul satului. Femeia urcă pe scândura din faţă şi trase de hăţuri:
– Hi! Până la căderea serii trebuie să ajungem la cimitirul evreiesc din Preluca Tiselor.

7

...Aşadar, acum pe mormântul lui Maschtaler se ridica o piatră funerară după toată rânduiala legii. Poate de aceea invitaţia Andreei a şi pus-o pe Maria în încurcătură. „Pesemne, nu de Purim e vorba, chibzui ea, ci de Kaddikk. Estera vrea să facă praznic de pomenire la un an de la moartea lui Abram, ca la huţuli”.
Fireşte, îşi dădea seama că nu era tocmai bine că cei din neamul lui Israel se adunau la pomană odată cu ortodocşii. Dar cumpăni mai adânc şi înţelese că nu se putea altfel: „Ce să facă beata Estera când în tot cotul lor, în Nisipuri, nu-s acum nici zece bărbaţi ovrei care să calce peste treisprezece ani, cum cere obiceiul iudaic? Pe cine să cheme la Kaddikk, dacă nu vecinii? Îl pomeneşte pe Abram în fiecare vară pentru că anume vara s-a pomenit ea văduvă, iar copiii au rămas fără tată. Asemenea fapte nu se uită”...
– N-ai încurcat nimic, Andreea? întrebă Maria, continuând să-şi şteargă mâinile de şorţul de pânză. Într-adevăr maică-ta ne cheamă la Purim? Nu la Kaddikk?
Fetişcana râse tărăgănat, de i se cutremură tot părul negru ca smoala, revărsat peste umeri:
– La Purim, tuşă Marie! Nimic n-am încurcat. Luaţi gătelile, îmbrăcămintea şi măştile şi veniţi la noi. Purim-ul este sărbătoarea noastră cea mai veselă. Taman ca malanca dumneavoastră. Păcat că aveţi un singur băiat. Nouă, copiilor evrei, Purim-ul ne aduce numai bucurii. Bine când suntem mai mulţi!..
Maria s-a sfătuit cu Timofii şi au hotărât să meargă la vecină, dar fără găteli. Că nu le era de cuviinţă unor creştini, dragă doamne, să joace malanca în miezul vierii. Totuşi, ca să le facă plăcere Esterei şi odraslelor ei, i-au îngăduit lui Andriiko să-şi pună pe cap, dintre atributele Crăciunului, o pălărie ţigănească cât o oboroacă, largă, cu boruri răsfrânte, împodobită cu pene de gâscă şi cu două oglinjoare rotunde, prinse cu drot de tasmaua neagră.
Ei, ca gospodari, au îmbrăcat cămăşi de vară brodate, cu mânici scurte trei sferturi, iar Maria şi-a mai pus la gât mărgeanurile ei de mireasă.
Estera, bucuroasă nevoie mare, îi aştepta în prag împreună cu cele trei odrasle, dichisite peste îmbrăcămintea obişnuită, de fiecare zi, cu bluziţe de mahrama, foarte pestriţe, vopsite în zemuri de plante fel de fel, în suc de hoz şi de sfeclă roşie, şi purtând pe cap şi la gât cununiţe de flori. Ea era înveşmântată într-un pieptar de catifea roşie şi, ca şi Andreea, fiica mai mare, avea la găitane cerceluşi de tei şi de prâsnel. Îi întâmpină pe vecini pe treptele gangului cu un blid cât un coreţ, plin de baclavale.
– Sunt cu mac, nu-i aşa? se făcu a întreba Andrii şi tăbărî pe dulciuri fără să aştepte poftire.
– Cu mac, cu mac. Luaţi, vă rog! Humentaşi se cheamă. Adică, urechile lui Aman. Şi, luând dintr-un paneraş de nuiele, adus de Andreea, copturi de cele mai ciudate forme, cu podoabe din poricale fel de fel, de pădure şi de livadă, împărţi bunătăţile cu mână largă: Luaţi! Luaţi! E pâinea bucuriei. Dar poftiţi în casă!.. Deschise pe rând mai întâi uşa de la tindă, cu un noian de lucruri aruncate vraişte, apoi şi cealaltă, de la o cameră împodobită cu flori şi verdeţuri, ca de Duminica Mare. Continuând să vorbească, îl aşeză pe fiecare musafir la masa sărăcuţă, dar frumos rânduită: Azi noi, iaca, prăznuim Purim-ul cel mic. E o sărbătoare de care ne putem bucura de câteva ori pe an.
– Cum adică? întrebă Andriiko şi, fără să-l prea stingherească obrazul, luă din paneraşul de nuiele câteva aluaturi coapte, de forme diferite – iepuraşi, steluţe, covrigei, cornuleţe – şi le îndesă în gură, după care bău din compotul de fructe uscate, adus din beci de la rece.
– E ca şi cum noi, pravoslavnicii, am juca malanca în câteva rânduri... zise, nu fără mirare, Maria.
– Nu-i chiar aşa, tăgădui Estera cu jumătate de surâs, căutând vădit să arate veselă: Obiceiurile noastre ne îngăduie să sărbătorim chiar şi o facere de bine din partea semenilor. Sau când cineva abate de la noi vreo primejdie. Atunci e tot ca un Purim, mai mic însă. Îl facem când ni-i dorinţa. La Vijniţa, bunăoară, se sărbătoreşte în fiecare an un Purim special, în cinstea primarului care-a salvat evreii de la pogromul cerchezilor. Şi încheie, parcă destoindu-şi sufletul: Da parcă noi, eu cu copiii, nu ştim cui să fim recunoscători?..
– Ei, lasă! prinse în cele din urmă glas şi Timofii, după ce îmbucă o jumătate dintr-o „ureche de-a lui Aman”. Înţelese că Estera făcea aluzie la monumentul de pe mormântul lui Abram, care apăruse în toiul greu al războiului, cu ajutorul Mariei.
– Cartea Estera povesteşte că, demult-demult, în Persia, ministrul regelui Artaxerxe, Aman, şi-a pus de gând să ucidă tot neamul iudeilor din împărăţie. Dar regina Estera şi curteanul ei credincios Mardoheu au dat pe faţă uneltirile lui Aman şi iudeii au fost izbăviţi de la pieire. Anume de aceea şi se slujesc în ziua de Purim la masă „urechile lui Aman”, se pun la cale purimspiln-uri – jocuri cu deghizări şi ghiduşii – se fac cadouri şi se dau milostenii... Estera tăcu şi, după un răstimp, reveni: Dacă ne gândim însă mai bine, fiecare om are un Purim al său, legat de ceva din viaţă sau de cineva de aproape. Îşi roti privirile asupra celor care şedeau în jurul mesei şi încheie pe un ton de voită veselie: Purim-ul meu e legat de copii. Şi de dumneavoastră, bunii mei vecini... Dar pe loc se întristă şi izbucni în lacrimi. Era stranie de tot în ziua aceea. Râdea şi plângea totdeodată...
Cu zumzete de vorbe şi triluri de veselie, cu „poftim” dintr-o parte şi „mulţumesc” din alta, peste Preluca Tiselor, dinspre munţi, alunecau furiş-furiş umbrele înserării.
În zăvoişte, dincolo de livezi, copiii mai zburdau în voia cea volnică.
Femeile s-au mutat alături, la vecini, să vadă broderiile Mariei, care era o iscusită pictoriţă cu acul.
Timofii se ridică de la masă, ieşi afară şi se opri într-o latură a casei. Ograda bine îngrijită, pahar odinioară, i se arătă acum ca un tărâm orfan, de izbelişte.
Parcă toate erau ca pe vremea lui Abram, şi totuşi lipsa gospodarului se vedea de pretutindeni, până şi prin crăpăturile dintre ostreţele gardului.
Se gândi că pătulul, iată, e mai-mai să se prăvală, fânăria asemeni, şi hotărî că, dacă se va apuca să le meremetisească chiar acum, duhurile Purim-ului au să-l ierte. Intră în şopron să caute securea. Instrumentele casnice – lopeţi, hârleţe, topoare, rândele, ferestraie, ciocane – se zgâiră la el cu ştirbăturile penelor şi lamelor ruginite, parcă tânguindu-se că au fost părăsite, parcă bucurându-se că, în cele din urmă, s-au învrednicit iar de atingerea unei viguroase mâini de bărbat.
Lucra de zor, cu tragere de inimă. Nu-şi dădu popas nici când Andriiko îl chemă acasă, nici când la ei se aprinse văpăiţa atârnată de grindă, iar alături, la Estera, se ogoise larmătul copiilor.
Dinspre fânărie se revărsa un miros uşor de ierburi proaspete, uscate.
Pe plopotaşul din preajmă ţipa când şi când o buhnă.
În sfârşit, însăşi toporâştea securii, care se încălzise de-i ardea palma, îi aminti că trebuia să înceteze treaba şi să plece. Peste Preluca Tiselor se lăsa o noapte cu lună plină.
Contenise şi stătea sprijinit de fânărie, trăgându-şi răsuflarea, când din întuneric răsări fără de veste Estera. Plăpândă, numai chip, ca o mlădiţă în lumină. Era îmbrăcată într-o rochie subţire, de sub care i se mijeau umerii slăbuţi, împungaci, ca de puştoaică, fără pieptăraşul ei de catifea, cu mărădicuri de flori în păr. Ţinea în mână o garafă de vin negru, cu un palici pe gură în loc de astupuş. Se legăna în faţa lui Timofii aidoma plopotaşului de colo şi adia ceva de netălmăcit, care-i tulbura simţurile – un abur de leuştean, amestecat cu busuioc-de-pădure.
Discul lunii parcă se oprise între ei. Sanduliak lăsă să-i cadă securea la picioare.
– Ştii, dragă, vorbi Estera, aruncându-şi capul pe spate cu un soi de alint. Dinţii i se dezveliră într-un şirag de ivoriu şi părul corbiu i se revărsă pe umeri cu scânteieri ca argintul: În Talmud stă scris că, la Purim, trebuie să tot bei vin până ce încetezi să mai deosebeşti blestemele lui Aman, de binecuvântările lui Mardoheu. Cât mă priveşte, n-am pus vin în gură de-un car de ani... Hai, bea cu mine. Te rog... Tu întru sărbătorea de azi, eu întru lauda muncii tale. E vin de păltior, făcut de mine...
Turnă fără să-i aştepte răspunsul, îşi îndulci buzele şi îi întinse paliciul.
Bărbatul îl dădu pe gât, turnă şi acum îşi îndulci el buzele.
Apoi bău Estera.
Ritualul se repetă de trei ori.
Timofii simţea din spate atingerea fânului clădit, care amirosea puternic, ca iarba când se aşterne sub coasă.
Rochia femeii răspândea un miros învăluitor de corp fierbinte.
Aruncă garafa înapoia sa, vinul se vărsă şi, gâlgâind, se amestecă cu aromele de iarbă uscată şi cu miroznele ce veneau de la femeie. În toiul acela de noapte, încărcat de olmuri, când o cuprinse pe Estera şi începu s-o sărute pătimaş, îndesând-o tot mai adânc în fânul moale, i se păru că tăbărăsc peste el deodată toate afuriseniile şi binefacerile lumii. Îi frământa sânii mici, ca de fecioară neîntinată, care i se dădeau cu plăcere, cutreierat în tot trupul său trudit, dar sănătos, de snaga vinului rubiniu, băut cu puţin timp în urmă... O vânzolea când cu dezmierd, când cu vehemenţă prin fânul care se făcea stroh şi-l înţepa, o răsucea cum răsuceşte lăutarul o scripcă de foc, temător în acelaşi timp ca nu care cumva s-o frângă în îmbrăţişările lui lăcomoase, până ce, într-o fulgerare, coapsa lui despuiată, încinsă se atinse de şoldul dezgolit al Esterei, arzând aidoma unei vâlvori de pojar.
Ceea ce s-a săvârşit apoi a fost ca un spectacol escatologic îndeaievea. Or, prin actul acela abisal, desperat, de împreunare a două trupuri, de amestec interzis de cărnuri, în curtea lui Abram Maschtaler, sub vălul negru al nopţii şi veghea şireată a lunii de vară, aproape năsâlniceşte sau înfrăţit Abram şi Morduhai. Estera tremura în îmbrăţişările lui Timofii ca frunza pe plopotaşul alb din preajmă şi el îşi turna în ea cu aprindere şi dărnicie, ca într-o garniţă, vlaga-i bărbătească, cum se toarnă apa în căldări la fântână, fără să se ţină seama nici de împrăştierea stropilor în toate părţile, nici de şiroaiele ce alunecă pe pereţii ciuturii.
Totul s-a petrecut ca din senin şi a durat un timp atât de scurt, încât Timofii s-a pomenit acasă aproape fără să-şi deie seama, bun treaz în celulele minţii şi frânt de beat în cele ale trupului. Se prăbuşi pe laiţa de sub prispă şi ascultă până către miezul nopţii trăncănelile Mariei despre mila ei neostoită pentru sărmana Estera, vecina lor fără bărbat. Stătea întins pe spate, cu ochii închişi, şi, în timp ce nevastă-sa îi netezea dezmierdător pieptul năpădit de păr, lui i se părea deodată că o aspidă respingătoare îi luneca pe piele ca o trâmbă de gheaţă. Se întoarse brusc şi, cuprinzând-o, o strânse în braţe...

8

...Iar în prour de primăvară Estera născu o fetiţă.
O pruncă plăvie, căreia i-a zis Hana.
Mă rog, fie şi Hana. Că tot trebuia să poarte un nume.
În rest, nimic osebit. Era vreme de război, bărbaţii să-i tot cauţi cu lumânarea: unii fuseseră luaţi pe front de austrieci, alţii trimişi pe lumea cealaltă de muscali. Femeile, deşi întruchipări ale răbdării, tânjeau totuşi de dorul celor meniţi să le alinte. Vijniţa însă, spre deosebire de Preluca Tiselor, avea destui bărbaţi în floarea puterii.
Aşa fiind, nevestele pizmaşe ale satului, mai cu seamă cele pe care înverzise mucegaiul în preajma soţilor legiuiţi, au scornit numaidecât pe seama bietei vădane, cu încă un plod legat de poală, o iznoavă vrednică de crezare. Chip, cum umbla mereu la târg să vândă mere şi prăsade, o fi pus un nea cutare ochiul pe ea, fireşte, s-au dat în dragoste, şi iaca acela i-a turnat un copil... Încă o gură care cere de mâncare. Dar de, unde se hrănesc trei s-o găsi loc şi pentru al patrulea.
Cei din familia lui Timofii Sanduliak o numeau pe mezina văduvei Anna şi se îngrijeau de ea ca de odrasla lor. Estera pleca la piaţă cu fructe, zarzavaturi, lapte şi smântână şi, la stăruinţa Mariei, îşi lăsa fetiţa în casa vecinilor. Copiii mai mari ai Esterei o purtau pe Hana fie în tărăboanţă, fie în braţe sau de-a cârca. Când vedea însă că o târau pe jos, Maria îi mustra cu asprime, se apropia de ea şi o netezea cu duioşie pe căpşorul bălai: „Sărmană copilă... Vai de capul bietei Estera, de ursita ei amară... Vai de pruncii rămaşi fără tată...”
O căina pe Estera, dar îşi rumega în tăcere şi amărăciunea ei proprie. Căci ar fi dorit să-l dăruiască pe Timofii cu încă un copil – la fel de micuţ, de plăviu şi de dolofan ca Hana-Anna, leit Andriiko a lor – dar nu putea. Se vede că puterile facerii i se stociseră.
Astfel se vremuiau anii, cu grijile de fiecare ceas. Astfel trecea şi viaţa celor două familii vecine.
Când luminate de bucurie, când umbrite de lacrimi, se scurgeau şi zilele satului.
Estera însă – fie din cauză că viaţa i se ducea valvârtej la vale, fie pentru că o copleşeau mereu lipsurile şi nevoile — de-o vreme nu mai sărbătorea nici Purim-ul, cel obişnuit, nici Purim-ul cel mic, aşa că nu-i mai poftea la masă nici pe Timofii cu Maria, deşi portiţa dintre ogrăzile lor era deschisă mai totdeauna.
Apoi au venit timpuri când nimănui nu-i era de Purim nici în Vijniţa, nici în Preluca Tiselor. Spaima şi grijile ţineau lumea într-o veghe fără istov. Căci muscalul cel descântat de noroc cum sosise aşa şi plecase, la fel se întâmplase şi cu românul cel dat pe disciplină şi pe muştră. În sfârşit, picase iar muscalul, cu firea lui expeditivă şi bătăioasă.
Într-aceea, marea taină care învăluia două vieţi – cea a lui Timofii Sanduliak şi cea a Esterei Maschtaler – ar fi rămas nedezlegată în vecii vecilor, dacă dricul groazei n-ar fi trecut peste lume, peste ţinutul lor muntos aşijderea, şi n-ar fi strivit sub roţile lui oameni cu vină şi fără vină, unii apropiaţi prin dragoste, alţii îndepărtaţi prin ură. Ca şi cum roţile acelea nici că puteau să deosebească mulţimea umană de cea a peştelui, care era transportat de măjeri în chervane, ce treceau zilnic prin vadul de la Şuvoiul Negru, un crac al Ceremuşului. O groază de păstrăvi cum nu se mai pomenise până atunci în apele locului.
Pe măsură ce lumea se rărea, peştele, dimpotrivă, se înmulţea.
Căci rar când se întâmplă altfel.

9

...În anul de graţie o mie nouă sute patruzeci şi cinci muscalul, îmbunat ca lupul ajuns păstor la stână, le-a suflat printre dinţi evreilor – supuşi români de ieri – să plece cu căţel, cu purcel din Bucovina sovietelor în România lor burgheză. Dar ţac-pac, într-o mică de ceas, cât el n-a dat încă legi cu privire la iudeii străini.
Începea astfel un nou exod de mari proporţii al popoarelor, împuţinate în scurtele răgazuri de pace, mai ales însă în îndelung prelungitele valvârtejuri ale războiului.
Într-o zi Estera, îmbătrânită, cu părul alb ca spuma laptelui, se opri în pragul casei lui Sanduliak. Îşi frângea mâinile cu disperare şi ochii ei mari, căprui înotau în lacrimi. Păsurile şi grijile cu duiumul îi descărnaseră trupul, şi aşa slăbit, încât rochia şi şorţul spânzurau pe ea ca zdrenţele pe sperietoarea din grădină. Era despletită, fără broboadă, încălţată în galoşi pe piciorul gol, cu pieptăraşul ei sur, de catifea pe umărul stâng.
Rămase niţel în picioare, lângă uşă, apoi tam-nisam căzu pe podină, cu picioarele încrucişate sub ea, cum fac iudeii când se roagă.
Maria, care taman atunci se porăia cu nişte baniacuri* în cotruţa de sub horn, încremeni de uimire. În clipa următoare lăsă cociorva din mână, se repezi s-o ridice pe Ester de jos şi, speriată, îşi strigă bărbatul:
– Timofi-i-i! Auzi, Timofii! Vino mintenaş în casă!
Când dânsul intră, Estera şedea pe marginea patului, sub perete. Se uita la el şi la Maria, cu ochii înecaţi de plânset:
– Luaţi-o pe Hana! Luaţi-o, vă rog! Fie-vă argată, fie-vă orice, numai să scape! Pe toţi dumnezeii! zise ea icnit, ca într-o izbitură de secure, şi se prăbuşi în faţa lor cu mâinile întinse într-o rugă fierbinte. E o fată de aur. Curată ca lacrima. Şi parcă nici nu-i evreică... Se uita în spaţiul gol dintre cei doi şi parcă îl ardea cu privirile... E într-un fel odrasla voastră... Plângea în hohote şi îşi ştergea ochii cu şorţul... Păcat că n-am parale, să vă dau pentru biata copilă. Ea nu doreşte să plece din Preluca Tiselor în ruptul capului. Şi numai la voi ţine să rămână. De alţii nici nu vrea să audă. Cu ce-aş putea să vă plătesc, a? Tot ce am e curăţenia ei îngerească... Estera vorbea printre scâncete şi, îndreptându-şi braţele spre Maria, dădea să-i îmbrăţişeze mereu genunchii... Suntem siliţi să plecăm, să ne înstrăinăm, să ne pierdem rădăcinile. Că ştiţi doar ce s-a întâmplat cu evreii din Polonia. Iar dacă nu ştiţi, parcă eu sunt în stare să vă povestesc?.. Mai bine să rămână o taină a pământului... Poate acum, în România, vor să facă cu noi la fel... Hana-i ca o alunică, zău... Dacă pică de pe ram, se pierde... Luaţi-o, vă rog... Cu mine se va prăpădi, sărmănica...

...Viaţa grea îl îmbătrâni pe Timofii înainte de vreme. Era un moş cu plete albe, deşi nu avea încă nici şaptezeci de ani. Se topea văzând cu ochii, se îngheboşa, se împuţina la trup. De vorbit vorbea numai rar de tot şi parcă pierduse ţinerea de minte, căci nu ştia decât cuvintele cele mai des folosite, ca „lucru”, „somn”, „mâncare”. Şonticăia prin ogradă, sprijinindu-se într-un băţ de plop, pe care îl împlânta pe noapte lângă prispă, sub peretele casei, cu o furie năprasnică, ca şi când înfigea ţeapa într-o inimă de pricolici.
Maria s-a îmbolnăvit de piept şi, după o scurtă suferinţă, la câţiva ani s-a pomenit în ţintirim, între patru scânduri.
Andrii s-a însurat şi era zestraş, adică locuia în casa Sofiei, nevastă-sa, în cotul Ţarina.
Iar Hana-Anna, care pe măsură ce creştea, tot mai mult semăna cu Andrii, a rămas orfană pentru a doua oară şi a intrat în muţenie ca şi bătrânul.
Cât a trăit Maria, copila a fost o pildă de hărnicie şi de ascultare. O iubea cu duioşie şi o numea atât de fireşte „mamă”, încât bietei femei, care se spăla mereu şi mereu de bănuială şi nu dădea cel mai mic semn că ştie adevărul, niciodată nu i s-a deschis gura s-o oprească de la aceasta.
După moartea mamei de a doua, Anna a primit sfântul botez creştin la Vijniţa şi a început să umble la biserică. Foarte curând, cu consimţământul lui Timofii, şi-a luat numele de familie „Sanduliak”, păstrându-şi însă patronimicul „Esterivna”.
În actele primăriei, era înscrisă ca fiică a lui Timofii.

10

...După război, în anul patruzeci şi opt, Anna-Hana – jumătate Maschtaler, jumătate Sanduliak – în loc să se mărite cu un flăcău gospodar din sat, s-a legat cu două fete din cotul Nisipuri şi împreună cu ele a luat calea codrului.
Din ziua acea Timofii a dat în patima rugăciunii.
Întrau vecinii să-l vadă şi să schimbe cu el o vorbă, veneau Andrii sau Sofia să-i aducă ceva de-ale gurii, el însă, alb cum e helgea, rămânea îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului şi se ruga în şoaptă, mişcându-şi anevoie buzele bătrâne.
– Ce mi-e lumea?.. Eu pentru Anna mă închin... a întâmpinat el o singură dată, ca un ecou hăt de departe, atunci când feciorul i-a aruncat: „Râde lumea, tată, de felul cum te porţi...” Atât a spus. Şi şi-a urmat neostoita lui molitvă de fiecare zi.
Vara se ruga în căplicioara de lângă poartă, pe care o clădise cu mâinile lui după moartea Mariei, iar iarna în casa abia-abia încălzită, în schimb pavoazată cu tot felul de zugrăveli sfinte, aşa că nu o dată se întâmpla ca nevestele din Nisipuri, când îi duceau uneori lui Timofii de mâncare, să nu-şi mai ostenească picioarele încă doi kilometri până la paraclisul de lângă biserică, ci să cadă cu ocenaşe chiar în faţa icoanelor din casa lui.
Andrii a încetat să mai dea pe la tătâne-său după ce bătrânul a strigat la el, ameninţându-l cu bâta lui de plop:
– De ce tu, mă, buhai netrebnic, tai frunze la câini în colchoz şi numeri căcărazii de oaie, iar gâgâlicea aceea de copilă îndură gerurile acolo, în codru? Oare aşa-i drept să fie, a?
Cum taman atunci prin satele de munte umblau diferiţi agenţi, veniţi de pe aiurea să recruteze braţe de muncă, Andrii şi-a lăsat nevasta stearpă, care nu se învrednicise să-i facă măcar un copil, şi, fără să-şi ieie cel puţin rămas bun de la părintele său, s-a angajat la o mină de cărbuni din Donbas. A plecat din Preluca Tiselor ca purtat de apa sâmbetei şi n-a mai dat despre sine nici o veste.

Între timp, lui Timofii, vorba sătenilor, „i se încurcau minţile în văzul lumii”. Odată i-a venit să tocmească o căruţă până la Vijniţa, la „Atelierul pentru confecţionarea de monumente funerare Feigel Kohan”, unde acum era patron Illia Rusnak, un fost ucenic al meşterului. Feigel l-a învăţat să ţină răzuşul în mână, dar cu litere ebraice l-a deprins să scrie în piatră doar o singură frază: „Coroana bunului nume le întrece pe toate celelalte”. Căci zicea: „Prea destul şi asta. Că cine o da voie să sape slove pe morminte de evrei. Şi va mai rămâne oare iudei unde trec cerchezii şi muscalii?”
Lui Rusnak, la Vijniţa, Timofii, (socotit de toţi „într-o dungă”), i-a comandat o cruce mare, de piatră, cu două inscripţii: „Timofii a lui Vasyl Sanduliak 1880-19...” şi, ceva mai jos, “Anna a lui Timofii Sanduliak 1926-19...” A dus crucea la ţintirim, a îngropat-o alături de cea a Mariei, a măsurat cu paşii un loc pentru două morminte, pe care l-a îngrădit frumuşel, după care a revenit la privegherea sa întru rugăciune.

...Despre viaţa Annei în străinicie, prin râpele şi cârjoaiele codrilor, prelucenii n-au ştiut mare lucru până-n ziua când, în sat, s-a răspândit pe şoptite vestea că, chipurile, de la Burcel, dintr-un buncher aruncat în aer de „striboci”, a fost adusă între spăngi la Vijniţa o evreică rănită, care acum e ţinută acolo în arest. La început nici nu credeau să fie Anna, pentru că prea inimoasă şi prea vulpeşă din cale-afară se arătase, dragă doamne, ani de zile au tot vânat-o, fără s-o poată prinde. Dar, în cele din urmă, au trebuit s-o ia de bună. Că o altă fată de neam jidovesc nu se afla acolo, ba încă în Preluca Tiselor, unde pe vremea ungurilor şi românilor li s-a sodomit iudeilor sămânţa, iar muscalii, care abia îşi înstăpâneau acum regimul, le-au îngăduit să plece în România. De-i aştepta acolo viaţa sau moartea, numai unul Dumnezeu avea a ştie. Puţinii rămaşi, mai cu seamă în Vijniţa, se ascunseseră în casele lor, ca nişte hârciogi în hrubele pământului, nici vorbă să se retragă în munţi şi să încerce a-şi măsura puterile cu noua stăpânire.
Aşadar, „evreica cea rănită” era din Preluca Tiselor. Unii ştiau asta chiar la sigur, căci totdeauna şi pretutindeni sunt inşi care adulmecă până şi toaca din ceruri.
Timofii a tras cu urechea la cele povestite cu spaimă de vecinii care aveau cunoştinţă de toate, şi-a muşcat buzele şi a intrat în casă, uitând să împlânte, ca de obicei, băţul său de plop în pământ, lângă prispă.
Dimineaţa nimeni nu l-a mai văzut umblând prin ogradă.
Şi în timpul zilei aşijderea.
Îşi vedea, pesemne, de rugile lui dintotdeauna pentru Anna.
Nu s-a arătat însă nici peste încă o noapte. N-a ieşit cel puţin să-şi facă nevoie. Atunci vecinii au tras clopotul de dandana.
Şi aceiaşi inşi atotştiutori au trimis veste nurorii şi au anunţat primăria. Că nu era lucru de şagă... Ce dacă bătrânul, de inimă rea, îşi pusese capăt zilelor?

...Când au intrat, el, uscat ca o beldie pârjolită de soare, într-o cămaşă lungă, de pânză de casă, purtată de huţani peste izmene, zăcea cu mâinile încrucişate, ca un mort, dar fără făclie la cap, pe o pernă albă, umplută cu talaş, şi acoperit până la brâu cu o cergă de lână. Alături, pe o lăvicoară, pâlpâia toiagul gros de ceară, cu un înţepător iz de propolis.
Dar Timofii nu murise. Pieptul lui supt, de moşneag, se sălta agale, iavaş-iavaş, cum se saltă fumul din hogeag iarna, într-o zi de moină.
Omul puterii l-a scuturat uşor de umăr, de braţ, l-a pişcat de obraz.
Bătrânul răsufla regulat şi nu reacţiona la astea în nici un fel.
În cele din urmă, au trebuit să cheme felcerul de sector, care a pus diagnosticul: „Hemoragie cerebrală”, iar, la plecare, a adăugat: „Când i se vor împlini zilele, să mă anunţaţi neapărat”.
Au stat vecinii cât au stat, au dat din cap a nevoie, au tâlcuit înde ei de una, de alta, apoi i-au desfăcut mâinile de la piept, i le-au întins în lungul trupului şi s-a dus fiecare la ale sale.
A rămas să-şi facă veghea în preajma lui doar Sofia.

11

...Sanduliak nu s-a săvârşit nici peste-o zi, nici peste-o săptămână.
Răsufla abia-abia: parcă dormea adânc, parcă trăgea să moară.
Sofia alerga la el de sute de ori pe zi, îi cerca fruntea cu palma şi, în sughiţuri de plâns, îi schimba aşternutul când se uda în pat.
„Una din două, ziceau la început prelucenii. Ori se duce fără întoarcere, ori se face bine teafăr”. După aceea, când aflau că nici nu trăieşte, nici nu i se mântuie văleatul, îşi făceau semnul crucii.
La Vijniţa, în celulă, Anna şi-a tăiat în timpul nopţii vinele de la gât şi până dimineaţa s-a stins înecată în sânge.
Despre locul unde i-au fost îngropate rămăşiţele pământeşti nimeni în Preluca Tiselor n-avea nici o ştire. Şi totuşi, într-o noapte, un suflet de creştin a adăugat, zgâriate cu un cui, două cifre la inscripţia dedicată ei pe crucea pusă de Timofii lângă mormântul Mariei — adică anul când fata se prăpădise cu zilele-n sân: „...51”.
După trecere de două săptămâni, când s-a văzut că Timofii se zbătea cu sufletul la gură între viaţă şi moarte, au fost chemaţi specialişti de la regiune, care l-au cercetat şi, după un consult, i-au spus Sofiei, ca s-o consoleze:
– Toate organele vitale funcţionează în concordanţă cu vârsta, aşa că somnul poate să dureze timp îndelungat. Dacă concluziile noastre se vor confirma, cazul ar putea să devină fără egal în domeniul medicinei.
De fapt, au numit somnul acela cu un cuvânt foarte straniu — letargie — sau poate liturgie, pe care nora lui Timofii îl ştia din practica bisericească. Dar, de, poate că nu auzise bine şi să-i întrebe încă o dată i-a fost oarecum.
Doctorii i-au vârât bolnavului în nas nişte maţe de cauciuc, i-au fixat în vână, pe braţul stâng, un ac, i-au spus felcerului de sector ce medicamente şi când să-i administreze prin tuburi şi catetere, i-au dat indicaţiile de rigoare Sofiei şi, după ce s-au ospătat cu poftă din răciturile gătite de ea cu acest prilej, s-au urcat în maşinuţa lor hodorogită, un „gazik” de la Adam-Babadam, şi duşi au fost.
O dată la câteva luni în Preluca Tiselor veneau esculapi de la Vijniţa sau de la Cernăuţi.
La un an s-a arătat un profesor din Lviv, iar la încă unul a sosit altul, de la Kyiv.
Toţi se arătau foarte zgârciţi la vorbă, iar din cele spuse de ei Sofia n-a priceput aproape nimic, afară doar de ciudatul cuvânt „liturgie”, dar nici acela, căci popa în biserică slujea într-o limbă neînţeleasă, din cărţi cu slove străine. Ceea ce ştia fără tăgadă e că de bietul Timofii, afară de dânsa, nimeni nu mai avea nevoie. Cât despre partea ei, nu l-ar fi dat la casa de bătrâni nici chiar dacă i s-ar fi întâmplat să doarmă nu ştiu cât. Şi îngrijea de el ca de-un copil mic. Poate astfel îşi plătea sterpăciunea, năpasta că nu se învrednicise a-i aduce lui Andrii cel puţin o odraslă.
Ori ispăşea alte păcate, cu voie sau fără voie? Cine ştie...
Astfel s-au scurs trei ani de zile.

...Acum, după ce s-a ridicat din pat, Timofii Sanduliak a tot clocit locul de pe lăvicioara de lângă prispă, în faţa casei, cu mâinile încrucişate pe genunchi, până chiar în ceasul său cel de pe urmă. Ce făcea în sinea lui – se ruga sau sta doar aşa, adâncit în gânduri – nici mite Sofia nu avea chip să ştie. Uneori îşi îndrepta privirile spre cer şi îşi mişca muteşte buzele. Alteori lega capăt de vorbă cu noră-sa, dar îngăima doar câteva cuvinte şi numai despre întâmplări curgătoare, niciodată despre trecut. Luase obiceiul să fluture mereu din cap, ca şi cum discuta cu cineva şi nu era totdeauna de acord cu interlocutorul. Putea fi însă şi semnul unor tulburări nervoase.
În fiecare săptămână o trăgea de mânecă pe Sofia (sărmana, se gârbovise rău de corvezile zilnice) şi o ruga să mai meargă o dată pe la mormintele Mariei şi Annei din cimitir, iar, când se întorcea, nu zăbovea s-o întrebe dacă pe crucile lor nu se şterseseră cumva pisaniile şi dacă era gata locul pentru „pogrebania” lui.
Nimenea în tot satul – nici chiar bărbile cele mai înţelepte, nici chiar cei mai mari priveghetori prin zodii – aşa şi n-a catadicsit să-i spună bătrânului că groapa Annei era goală.
Despre cele văzute în lumea de dincolo Timofii nu i-a suflat nimic nici aşaşi preotului la spovedanie. Şi totuşi, pe uncheşul alb ca iarna şi nu prea repezit la taifasuri, ce şedea zile întregi pe laviţă lângă prispa casei, sprijinit în băţul lui de plop, nu o dată îl agăţa cu vorba câte-un trecător:
– Nene, dumneata cam câţi ani porţi în cârcă?
Timofii strângea din umeri, ca şi cum a nedumerire, şi răspundea tâlcuit, cum numai el se pricepea s-o facă:
– Păi ştii tu, dragul moşului, mie mai uşor mi-i să număr anii ce parcă vin decât cei care s-au călătorit. Că cei ce s-ar crede că vin îs puţini de tot. Ori poate nu-s deloc.
Iar anii lui călătoriţi erau, atunci, optzeci şi cinci bătuţi pe muchie.

Kyiv-Răstoace,
mai-august 2006

(Din volumul de nuvele Naţiunea, apărut în anul 2002)
Traduceri din limba ucraineană şi notă biobibliografică de Mircea Lutic



Comentarii

2012-01-01 03:51
ymsgmelrkq

la aprobare

2012-01-24 23:21
bcyfcew

la aprobare

2012-08-16 02:24
Micheal

la aprobare

2012-08-17 02:59
Sil

la aprobare


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare