Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

ARHIVA BUCOVINEI. Însemnări din memorie (memorii) II
     media: 1.00 din 1 vot

08.03.11
14:14

Vladimir Trebici
Însemnări din memorie*
[II]
(1916-1999)

Alma mater cernautiensis

În anii liceului (1926-1933) frecventasem şcoala în felul următor: 1926/27 şi 1927/28 veneam de la Horecea la Cernăuţi în fiecare zi, împreună cu ceilalţi fraţi ai mei; doi ani am locuit în oraş, în casa lui Iorgu G. Toma, om politic şi scriitor, ca meditator a lui Mircea Vascu, colegul meu, rudă a lui I. G. Toma: fusesem recomandat de directorul liceului, fiindcă eram elev „eminent”; în clasele a III-a şi a IV-a am fost admis la Internatul eparhial „Mitropolitul Nectarie” – un adevărat pension –, în mod excepţional, fiindcă tatăl meu lucra la Mitropolia Bucovinei; clasele a V-a şi a VI-a am locuit acasă, la Horecea, iar în clasa a VII-a, la Internatul de băieţi români. Se apropia bacalaureatul şi s-a considerat că era mai bine să fiu la internat unde – se presupunea – că sunt mai bune condiţiile de învăţat. În toamna anului 1932 am fost bolnav de febră tifoidă, ceea ce a avut anumite urmări: am stat un trimestru în convalescenţă.
La 30 iunie 1933 am dat bacalaureatul la comisia prezidată de profesorul Eugen Botezat, zoolog, de la Universitatea din Cernăuţi. Secretara comisiei a fost domnişoara Stela Ţopa, care, mai târziu, s-a căsătorit cu prof. Pavelescu, de la Seminarul Pedagogic Universitar, inventatorul unei foi de observaţie vocaţională (FOV), foarte apreciată pe atunci.
La aceeaşi comisie s-au prezentat şi elevii liceului militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, o şcoală foarte bună cum erau de altfel liceele militare. Notele erau: excepţional, foarte bine, bine, suficient şi insuficient. S-a întâmplat că la lucrarea scrisă la ştiinţele naturale (prof. Eugen Botezat) să iau nota „suficient” pentru ca în felul acesta media la bacalaureat să fie „foarte bine”. Fusesem premiant în cursul liceului, fără să reuşesc să iau premiul I şi II, fiind în competiţie cu Radu Ioan Tomoiagă şi Vasile Petrovici, care, la bacalaureat, au primit nota „excepţional”. De la liceul militar nota „excepţional” a obţinut-o elevul Ion Movileanu. Soarta celor trei colegi a fost nespus de nedreaptă: Vasile Petrovici, medic veterinar, a murit foarte de tânăr, în condiţii misterioase; Radu Tomoiagă, doctor în filozofie, foarte apreciat de Tudor Vianu, C. Rădulescu Motru şi alţii – a urmat facultatea de filozofie din Bucureşti – nu a făcut cariera universitară pe care o merita şi a murit în mai 1974, în timp ce pregătea o comunicare legată de cea de-a 250 aniversare a naşterii lui Kant şi a 170-a comemorare a morţii filozofului din Königsberg, iar Ion Movileanu, părăsind cariera militară, a urmat dreptul obţinând doctoratul la Universitatea din Paris. Trăieşte în Bucureşti după o carieră modestă.
Aşadar, iată-mă student! După obiceiul studenţesc de la Universitatea din Cernăuţi – model german – la ieşire m-au aşteptat colegii de la Întrunirea Academică Română „Bucovina” şi mi-au înmânat şapca şi tricolorul acestei societăţi academice. În toamna aceluiaşi an m-am înscris la Facultatea de Ştiinţe, secţia chimie, urmând sfatul profesorului Nedelcu, care îmi prevedea un viitor strălucit ca... chimist. Pentru a nu pierde anul universitar – eram total nepregătit pentru examene – m-am înscris prin martie sau aprilie, la alte două facultăţi: litere şi filozofie (specialitatea: istoria filozofiei şi istoria românilor) şi drept. A fost o performanţă luând toate examenele în sesiunea din iunie 1934. Voi reveni la acest episod pentru că este necesar să spun câteva lucruri despre Alma Mater Cernautiensis, despre viaţa studenţească de aici, despre profesori şi încă despre multe altele.
Universitatea din Cernăuţi a fost înfiinţată în anul 1875 pentru a marca „împreunarea” Bucovinei cu Austria. A fost un „dar” pe care Împăratul Franz Josef I l-a acordat „credinciosului” ducat al Bucovinei. Deşi românii, conduşi de fraţii Hurmuzachi, militau pentru o universitate cu limba de predare română, noua instituţie de învăţământ superior a luat fiinţă ca „Deutsch-sprachige Nationalitäten-Universität” şi pusă sub patronajul împăratului. Alma Mater Francisco-Josephina şi-a deschis porţile la 4 octombrie 1875, cu un fast deosebit. Fiind singura universitate din estul monarhiei austro-ungare, i s-a acordat un rol important. La câţiva kilometri de graniţa cu România şi cu Rusia ţaristă, noua universitate trebuia să fie un locaş de cultură germană, să atragă tinerii diferitelor naţionalităţi din Bucovina şi să exercite o atracţie pentru ţările din zonă.
Universitatea avea trei facultăţi, iar în primul semestru, număra circa 200 de studenţi. Din cele trei facultăţi – filozofie, drept şi teologie – un rol important l-a avut Facultatea de Teologie care a devenit ca atare prin transformarea Institutului Teologic din Cernăuţi, acesta fiinţând din 1827.
S-a scris mult despre această universitate – înfiinţată prin stăruinţa pilduitoare a românului dr. Constantin Tamaşciuc, devenit primul rector al acesteia – despre profesorii ei. În 1975, dr. Rudolf Wagner a publicat, la München, cartea Alma Mater Francisco-Josephina, cu prilejul centenarului universităţii. Mai trebuie spus că la noua universitate au fost adoptate tradiţiile şi modelele de la universităţile germane, care s-au păstrat şi în perioada interbelică.
În octombrie 1920 Universitatea din Cernăuţi a fost românizată: la şedinţa solemnă a participat Regele Ferdinand I, rector fiind atunci profesorul Ion Nistor. Universităţii din Cernăuţi i s-a adăugat a patra facultate, de ştiinţe, prin desprinderea din facultatea de filozofie. Câţiva din profesorii universităţii austriece au acceptat să activeze în noua universitate românească.
În anul 1933, universitatea devine „Universitatea Regele Carol al II-lea”. Deci când am intrat eu în toamna anului 1933 ea era „Alma Mater Carolinensis”, denumire păstrată până în 1940.
Numărul studenţilor a crescut an de an; în anul academic 1937/38 s-a ridicat la 2600. Este adevărat că mai bine de jumătate din acest număr sunt teologi, împrejurare ce s-ar cere explicată. O universitate mică dar cu profesori foarte buni, la anumite discipline. În cei patru ani, rectorul („Rector magificus”) al universităţii a fost istoricul Ion Nistor, doctor docent al Universităţii din Viena, membru al Academiei Române, din 1915, personalitate de prim rang în Bucovina interbelică. Şef al organizaţiei Partidului Naţional Liberal din Bucovina, a fost în câteva rânduri ministrul Bucovinei la Bucureşti, apoi ministru în guvernul liberal din anii 1933-1937, fiind în acelaşi timp rectorul universităţii. Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie a fost prof. Ilie Bacinschi – câtva timp asistent al marelui Mayer-Lübke, la Universitatea din Viena – căruia i-a urmat prof. Leca Morariu, cunoscut ca specialist în dialectul istro-român, folclorist, specialist în viaţa şi opera lui Eminescu, directorul Buletinului Mihai Eminescu, veşnic în polemică cu George Călinescu.
Aşadar m-am înscris la facultatea de Ştiinţe, secţia chimie. În acea perioadă la secţia de matematică predau viitori academicieni: Simion Stoilov (1887-1961), Gheorghe Vrânceanu (1900-1979), Miron Nicolescu (1903-1975) – viitorul preşedinte al Academiei Române –, Tiberiu Popovici (1906-1975) la fizică, Eugen Bădărău (1887-1975).
Or, după sistemul de atunci, în anul I erau obligatorii orele de laborator – câteva ore zilnic – precum şi examene la disciplinele de matematică.
Pentru studentul de 18 ani, în oraşul romantic, tipic studenţesc care era Cernăuţiul de atunci, cu cunoştinţe slabe de matematică, aceste două „constrângeri” l-au obligat să părăsească chimia, spre marele său regret. De fapt, eu mă gândeam la chimia industrială, undeva în Germania, unde unii din colegii mei germani îşi făceau studiile.
M-am înscris deci la Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea istoria filozofiei şi istoria Românilor, şi la facultatea de drept pentru a obţine a doua licenţă, sporind astfel şansele la angajare. De fapt, pasiune nu aveam decât pentru istorie şi limbile clasice. Am studiat şi filozofia, psihologia, dar mărturisesc că nici atunci şi nici astăzi n-am nici o „propensiune” pentru filozofie. La intrarea în Universitate nu se cerea decât diploma de bacalaureat: nu exista examen de admitere. Frecvenţa nu era obligatorie decât la Facultatea de Ştiinţe. Încolo, libertate absolută! Erai „civis academicus” – după modelul universităţilor din Germania şi Austria – ceea ce înseamnă un statut special, care este greu să fie înţeles de alţii.
În amintirile pe care le-a scris în închisoare, profesorul Traian Brăileanu (1882-1947), fost student al Universităţii din Cernăuţi, în perioada 1901-1905, notează că adevărata viaţă studenţească se desfăşoară nu în clădirea Universităţii ci la... societăţile studenţeşti. Nu alta era situaţia în anii 1933-1938. A fost o particularitate a universităţii cernăuţene care o distingea de universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Este modelul întâlnit la universităţile din Austria şi Germania, cunoscut însă şi în ţările baltice.
Odată cu înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi, au apărut şi societăţile studenţeşti. În principiu, ele erau organizate pe naţionalităţi. Toate aveau semne distinctive, steaguri etc. Clasificarea cea mai importantă era după criteriul practicării duelului studenţesc şi al respectării unor regulamente studenţeşti, numite „comment”-uri: societăţi studenţeşti care practicau „mensura” – duelul studenţesc – numite „bătăuşe” („schlagende”) şi cele care nu practicau acest sistem („nicht schlagende”).
Primele erau organizate după sistemul următor: în fruntea lor se găsea seniorul (preşedintele), ajutat de consenior (maestru de scrimă), vulpanul („fuchs Major”), care se ocupa de educaţia tinerilor membri („fucşi” sau vulpoi). Lucrările de secretariat erau asigurate de subsenior. După vechime, primul grad era cel de „fuchs”, al doilea era de „fârtate” („Bursche”), după terminarea universităţii deveneai „Fârtate inactiv”, iar mai târziu, erai „filistrat” căpătând titlul de „domn bătrân” („alter Herr”).
Toţi membrii unei asemenea societăţi purtau şapca respectivă, de forma „Teller”, sau „Stürmer”, iar pe piept, panglica cu culorile naţionale. La festivităţi, era obligatorie ţinuta mare („in vollem Wicks”: o tunică specială („Flaus”), pantaloni albi, cizme şi sabia („rapirul corfrat”). Cele mai importante manifestări erau „comers-urile” de deschidere a anului universitar, cu un ritual riguros. Se intonau cântece studenţeşti printre care Gaudeamus igitur, Pe-al nostru steag, Trei culori cunosc pe lume şi altele.
Pentru a deveni „fârtate” (Burshhe), un fucs trebuia să bată „mensura” regulamentară şi să dea un examen. Cu câtă mândrie purtau studenţii cicatricele primite la mensuri! Adăugaţi cursurile de dans obligatorii, balurile organizate în Cernăuţi dar şi în alte oraşe din Bucovina, excursiile în împrejurimi, diferite alte manifestări. Viaţa studenţească, succint evocată mai sus, se desfăşura astfel şi pe vremea aceea şi de aceea trebuie cunoscută pentru a înţelege ceea ce urmează. De altfel, ea este descrisă în cartea dr. Rudolf Wagner, în cea a lui Hans Prelitsch (Student în Czernowity, 1961), iar istoria societăţilor studenţeşti române se află la Muzeul „Simeon Florea Marian”,
Astfel, în anul academic 1933/1934 activau marea majoritate a societăţilor înfiinţate în perioada austriacă (1875-1918).
Cele româneşti încep cu „Junimea”, înfiinţată în 1877, după ce autorităţile austriece au desfiinţat „Arboroasa” (1875), în urma procesului „arboresenilor” în frunte cu Ciprian Porumbescu. Primul preşedinte a fost Dimitre Onciul (1856-1923). Semnul distinctiv era panglica tricolor, purtată la piept. Societatea nu practica duelul, avea steag propriu, iar gradele erau: fuchs, bădiţă şi bădiţă emeritat. Avea cel mai mare număr de membri, unii devenind profesori universitari (Ion Nistor, Vasile Grecu, T. Ştefanelli). A doua a fost „Bucovina”, cu denumirea completă de „Întrunirea Academică Română”, înfiinţată în 1880. Practica duelul, purta însemnele arătate mai sus, dar în culori naţionale.
A treia era „Academia ortodoxă”, înfiinţată în 1884, având membri numai studenţi teologi.
A patra: „Moldova”, întrunire academică română, înfiinţată în 1910, împreună cu „Bucovina”, purtau denumirea „Întrunirile Academice Române „Bucovina” şi „Moldova”.
A cincea s-a înfiinţat în 1905 sub denumirea de „Societatea Academică Română „Dacia”. Ultima, a şasea, a fost Cercul studenţesc „Arboroasa”, înfiinţat în 1922.
Relaţiile dintre societăţile studenţeşti româneşti erau cordiale, cu participare la manifestări comune. Împreună, ele formau Centrul studenţesc din Cernăuţi, afiliat la Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR)
Cu toată diversitatea lor, fiecare societate studenţească română cultiva dragostea de neam şi de ţară, ataşamentul pentru societatea respectivă, solidaritatea dintre membrii ei de-a lungul întregii vieţi, respectul pentru persoanele vârstnice, politeţea, buna cuviinţă în societate. Respectul pentru femei, curtenia şi cavalerismul faţă de ele erau cultivate la şedinţele de „educaţie la cursul de dans, în alte manifestări, începând cu chestiuni elementare cum ar fi: invitaţia la dans, sărutatul mânii mamei şi fiicei, însoţirea acasă, ocrotirea femeii în cazul în care era ofensată etc.
Societatea studenţească continua, într-un fel, educaţia din familie şi din şcoală... de aceea ea aplica şi sancţiuni ce mergeau până la excluderea din societate cu formula „şasat cum infamia”. O asemenea pedeapsă se aplică în cazuri deosebite: nerespectarea codului de onoare, însuşirea banilor societăţii, neachitarea la timp a datoriilor contractate, ofense aduse femeilor. Societăţile dueliste mai aplicau „mensura de pedeapsă”, când cel mai bun mânuitor al rapirului era pus să pedepsească pe cel vinovat.
Cei care erau excluşi „cum infamia” rămâneau stigmatizaţi pe toată viaţa, era un fel de „moarte civilă”. Am cunoscut un asemenea caz: persoana respectivă, stabilită după 1940 în Bucureşti, era evitată de către „comilitoni”, iar la înmormântarea ei, au asistat foarte puţini colegi...
Societăţile studenţeşti germane erau: „Allemania” – cea mai veche –, „Arminia” şi „Teutonia” – toate dueliste („schla gende”) şi „Franxonia”, grupând studenţii germani catolici. Aceasta din urmă respecta statutul studenţesc german, cu excepţia duelului. Denumirea societăţilor germane era de „Korps”, „Burschenschaft” sau „Verbindung”. Sediul lor era în „Deutsches Haus”.
Societăţile de studenţi polone erau „Lehia” – aceasta practica „mensura” şi „Ogniscko”. Sediul lor era în „Deutsches Haus”.
Ucrainenii aveau două societăţi: „Zaporoje” şi „Ciornoe More”, ambele „dueliste”. Pe vremea administraţiei austriece a existat şi „Soiuz”. Sediul lor era la „Narodnyi dim”.
Cele mai multe societăţi le aveau studenţii evrei: „Hebronia”, „Hasmonea”, „Zephir”, „Emunah”, şi încă una-două. Toate erau „dueliste”. Sediul lor era la „Jüdisches Haus”.
Majoritatea societăţilor studenţeşti româneşti erau adăpostite în Palatul Naţional din piaţa Unirii Nr. 3 (fostă „Ringplatz”), proprietatea Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. În sala festivă a Palatului a avut loc istorica şedinţă din 27 octombrie 1918, sub preşedinţia lui Iancu cavaler de Flondor, care a proclamat autonomia Bucovinei, în virtutea dreptului de autodeterminare. În aceeaşi sală societatea muzicală „Armonia” dădea concerte; ea era folosită şi pentru cursurile de dans organizate de societăţile studenţeşti, pentru serate şi neuitatele baluri studenţeşti, evenimente epocale în viaţa fiecărui student.
O particularitate a acelor timpuri se cere precizată. Între societăţile studenţeşti naţionale se stabileau relaţii pe baza unui protocol precis. Societăţile româneşti recunoşteau şi aveau relaţii cu societăţile germane şi cele poloneze... întrunirile academice române „Bucovina” şi „Moldova” aveau relaţii de scrimă cu „Allemania”, „Teutonia” şi „Arminia”, de asemenea cu „Lehia”. În schimb, nici o societate românească nu întreţinea legături cu societăţile ucrainene şi evreieşti. O situaţie particulară pentru a cărei înţelegere ar fi necesar un studiu.
Societăţile studenţeşti din Cernăuţi au fost desfiinţate de Regele Carol al II-lea, în 1938. Tacit, cu încuviinţarea rectorului, ele au continuat până în iunie 1940. Nu toate şi-au încetat activitatea în acel an: societăţile germane s-au mutat în Germania, odată cu strămutarea germanilor din Bucovina; cele ucrainene au fost şi ele „reactivate” în Germania sau SUA, evreii şi-au continuat activitatea în noul stat Israel, polonezii au procedat la fel. La Centenarul Universităţii din Cernăuţi în 1975, la Linz, au participat reprezentanţii societăţilor studenţeşti cernăuţene indiferent de naţionalitate. Dar şi în România foştii membri ai societăţilor studenţeşti păstrează legătura, se mai întâlnesc – în special – cu prilejul înmormântărilor – potrivit acelui jurământ la intrarea în societate: „În unire şi frăţie, vom trăi până la mormânt!” Pentru ca să nu se piardă amintirea acelor timpuri, s-au întocmit almanahuri şi lucrări despre societăţile respective şi care au fost depuse – am mai scris – la Muzeul „Simeon Florea Marian”. La universitatea actuală din Cernăuţi, ca şi la universitatea din Suceava există încercarea de a prelua şi continua tradiţia studenţească din Cernăuţi. „Nu-nvie morţii, e în zadar copile!” aş adăuga cu nostalgie şi cu tristeţe.
Fiindcă am promis să nu fac judecăţi de valoare, aprecieri etc. nici de data aceasta nu mă voi abate de la acest principiu. A fost bine, a fost frumos, a fost folositor?! Răspunsul îl vor da istoricii nepărtinitori. Nu pot însă să nu amintesc ce rezonanţe trezesc în sufletele noastre un Gaudeamus igitur!, un „Trai ferice de student, din vremuri depărtate, / Te-ai dus şi-n veci n-o să mai vii, / şi scumpa-ţi libertate”, intonat de sute de glasuri tinere şi mai puţin tinere. Cei care au asistat la piesa Heidelbergul de altădată, cu rolul principal interpretat excepţional de Florin Piersic, vor fi putut înţelege, măcar în parte, ce a însemnat viaţa studentului din Cernăuţiul de altădată. (O, quae mutatio rerum).
Cele descrise mai sus ar fi valabile cam până în anii 1934-1935. Treptat, au început să pătrundă curentele politice extremiste în rândul studenţimii, să apară dezbinări, lupte... Dar despre aceasta, ceva mai târziu.
Pe diploma mea de licenţă, din 25 octombrie 1938, scrie: Principal: istoria filozofiei; Secundar I – Sociologia, Secundar II: Istoria românilor. În consecinţă, vom încerca să prezint cursurile pe care le-am urmat, profesorii pe care i-am cunoscut, eventual, unii din colegii mei.
Se cheamă deci că în formaţia mea academică elementele principale au fost filozofia şi istoria. În ce măsură însă? La examenul de licenţă profesorii mei au fost: Trăian Brăileanu şi Ion Nistor.
Spre deosebire de Universitatea din Bucureşti unde filozofia era predată de mari personalităţi – colegul meu de liceu Radu Tomoiagă, student la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, în aceeaşi perioadă, 1933-1937, mă informa despre cursurile şi profesorii din Bucureşti – la universitatea noastră filozofia, disciplinele legate de filozofie, nu au avut privilegiu universităţii bucureştene. Cândva – pe vremea Austriei – au fost profesori de notorietate precum Carl Siegel şi R. Wahle. În timpul universităţii româneşti o certă personalitate a fost profesorul Vasile Gherasim, cu un strălucit doctorat la Viena, bine cunoscut până astăzi prin studiile serioase privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. I se încredinţează cursul „Istoria filozofiei”. Din nenorocire, s-a stins timpuriu din viaţă (1933), aşa că nu l-am avut profesor. Acest curs a fost suplinit, în anii 1933-1937, de profesorul Traian Brăileanu, titularul cursului „Sociologie, etică şi politică”, similar cu cel ţinut la Bucureşti, de profesorul Dimitrie Gusti, contemporanul său (1880-1955).
Din cauză ca Brăileanu a fost ministrul învăţământului şi cultelor în guvernul legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea şi a murit, în 1947, la închisoarea din Aiud, opera sa ştiinţifică a fost total necunoscută în ultimii 50 de ani. Nu au lipsit însă etichetări sumare de genul „fascist”, „obscurantist” etc. Abia acum se pregăteşte o ediţie din opera sociologică a profesorului Traian Brăileanu, graţie efortului prof. dr. Leon Ţopa (n. 1912) şi a doamnei Veronica Ţopa, născută Brăileanu. Am putut să citesc şi eu textele pregătite pentru tipar – ele vor începe să apară în 1993 – ca să-mi pot forma o părere clară despre opera profesorului.
Absolvent al liceului german din Rădăuţi – cu 8 ani de latină şi elină –, licenţiat al facultăţii de filozofie şi, apoi, doctor al aceleiaşi facultăţi, cu o teză de filozofie, iar secundar o teză de filologie clasică, profesorul Traian Brăileanu era un temeinic cunoscător al limbii germane şi al celei eline clasice. Lui îi datorăm transpunerea în limba română a unor opere ale lui Kant, începând cu Critica raţiunii pure (1930), dar şi a unor opere ale lui Aristotel (o mare parte în manuscris). Era deci „abilitat” pentru cursul de filozofie. Nu a predat decât „Istoria filozofiei”. Nici eu, nici colegii mei nu au avut înclinaţii speciale pentru filozofie; pentru noi, ea urma să fie un „Beruf”, deoarece ne pregăteam pentru cariera de profesori de liceu. Învăţam sistemele filozofie, pe marii filozofi după versiunile germană şi franceză ale manualelor de istorie a filozofiei. Nu ştiu câţi din colegii mei citiseră operele fundamentale ale marilor gânditori. Aflând din exegezele contemporane ale unui Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Mircea Eliade cât de întinse şi profunde erau lecturile filozofice ale acestora, încerc un sentiment de cumplită jenă. Însă conştiinţa juvenilă nu m-a împiedicat ca să susţin teza de licenţă cu subiectul Filozofia lui Lucian Blaga. Mărturisesc că interesul nostru era orientat spre filozofia culturii. Cărţile unui O. Spengler, H. Keyserling, L. Klages sau N. Berdicef ne erau cunoscute dar nu din sursă directă. Era ceva nou, revoluţionar chiar, dar pentru noi, destul de vag. Mi-aduc aminte foarte bine de impresia extraordinară pe care ne-a produs Pe culmile disperării a lui Emil Cioran, apărută în 1934. Sufeream, deveniserăm pesimişti etc., ceea ce poate fi scuzat unui tânăr. Ne-am mai liniştit citind cartea, apărută în acelaşi an, Mathesis sau bucuriile simple a lui Constantin Noica (1909-1987).
În sociologie, profesorul Trăian Brăileanu avea o concepţie originală, expusă în cărţi şi studii. Mă refer la Teoria comunităţii omeneşti care, sper, să fie reeditată curând şi nu la articolele publicate în „Însemnări sociologice” (1935-1937) întemeiată şi condusă de profesor, în care se publicau articole politice.
Se deosebea de colegii săi D. Gusti – cu care a întreţinut relaţii corecte – şi Petre Andrei; nu era interesat de „monografiile sociologice”, în schimb construcţia teoretică a sociologiei începea la el cu Platon şi Aristotel, trecea prin filozofia germană, sociologia germană (un Ferdinand Tönnies, de pildă) şi cea italiană (Vilfredo Pareto şi Gaetano Mosca îl interesau pentru teoria elitelor). În fond, în mare măsură concepţia sa era de istorie socială, cu fundamentare filozofică – o concepţie originală avea profesorul şi în privinţa eticii, ca şi a politicii.
Din câmpul disciplinelor filozofice mai trebuie amintită psihologia. Predată conştiincios de prof. Al. Ieşan, ea nu îmi stârnea nici un interes. Psihotehnica, adusă de asistentul Traian Chelariu (1906-1966), după studii la Paris şi Roma, începuse să preocupe pe unii studenţi. Era „moda” laboratoarelor de psihotehnică, al căror iniţiator a fost profesorul Fl. Ştefănescu-Goangă, de la Universitatea din Cluj.
Existau şi cursuri de pedagogie şi didactică, obligatorii pentru cei ce se pregăteau pentru cariera de profesor de liceu. Profesorul Constantin Narly, eminent dascăl, cu doctorat la Universitatea din Göttingen, era partizanul metodelor pedagogice moderne. Edita „Revista de Pedagogie” pe care o descoperă acum ca fiind o publicaţie absolut remarcabilă.
Conferenţiarul Silvestru Găina – al cărui părinte, Vasile Găina, fusese profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi – ne preda „Didactica generală” şi „Didactica specială”. Mai curând mă interesa istoria pedagogiei. Rolul profesorului C. Narly a fost foarte important în calitatea sa de director al Seminarului Pedagogic Universitar care ţinea de Catedra de pedagogie a universităţii. Nu, n-am avut vocaţie pentru filozofie, nu vedeam „idei” precum Camil Petrescu şi nici peştera lui Platon nu însemna pentru mine mai mult decât o parabolă. Frânturi de existenţialism, din filozofiile eshatologice sau catastrofice puteau să mă impresioneze. Mi-aduc aminte de un Julien Benda, de un Henri Massis, N. Berdiaef şi încă de alţii, cu influenţe efemere. Pasiunea mea a fost însă istoria. Ea s-a manifestat de timpuriu. Fiind cel mai mic din cei patru fraţi, citeam cu nesaţ manualele de istorie. Am citit şi o Iliadă, o ediţie pentru copii, am ajuns să-i admir pe Achile şi pe Hector, ca şi pe alţi eroi. Aşa se explică întâmplarea, petrecută în clasa I-a de Liceu, în anul 1927 – aveam 11 ani! – când bunul meu profesor, dr. Constantin Gheorghian, spre marea mea surpriză şi emoţie, dar şi a colegilor mei, mi-a oferit catedra pentru a ţine lecţia despre Pericle şi epoca sa. A fost debutul meu ca „profesor”. După refuzul meu încăpăţânat, a reuşit să mă convingă şi fiind primit m-a urcat pe scaunul ce se afla lângă catedră. Ce-am vorbit, cum am vorbit? Nu mai mi-aduc aminte. Prestigiul meu în rândul colegilor a crescut enorm. De-a lungul celor şapte ani de liceu mi-am păstrat acest prestigiu. Trebuie să recunosc că am fost ajutat de o memorie – socotită de colegi şi profesori ca fiind ieşită din comun. Puteam să „recit” pe toţi domnitorii din Moldova şi Ţara Românească, fără nici o ezitare. Cât de bună şi necesară este memoria? Nu ţin să fac eu elogiul memoriei. Am o anumită părere, mai curând, sceptică în această privinţă.
Chiar dacă nu am slujit pe Clio – mi-am început viaţa activă de profesor de istorie – dar nici nu am trădat-o; am iubit-o şi o iubesc şi astăzi. Zilnic, citesc lucruri de istorie, memorii, monografii, cu această lectură îmi închei ziua de lucru. Fiind preocupat, în ultimii ani, de istoria Bucovinei, mi-am sporit „fondul de timp” alocat, istoriei.
La universitate, am avut profesori buni la disciplinele istorice. Cei mai mulţi figurează în Enciclopedia istoriografiei româneşti 1978.
Încep cu Ion Nistor (1876-1962), titularul cursului de istoria românilor. Împărţit între politică şi învăţământ, nu s-a ocupat de studenţi, aşa cum ar fi dorit el însuşi. Nu şi-a întrerupt nici activitatea ştiinţifică – dovadă revista „Codrul Cosminului”, înfiinţată şi condusă de el, precum şi comunicările sale la Academie, publicate în „Memoriile” acesteia.
Fiu de ţăran din comuna Vicovu de Jos, situată între Rădăuţi şi Putna, pe valea Sucevei, a reuşit, cu stăruinţa proprie ţăranilor bucovineni, să-şi construiască o cultură temeinică. Cu un doctorat la C. I. Jirecek, cu o docenţă la aceeaşi universitate vieneză, a fost numit profesor la Universitatea din Cernăuţi (1912), încrediţându-i-se cursul de istorie sud-est europeană pe care profesorul l-a transformat în curs de istoria românilor. În timpul primului război mondial s-a refugiat în Vechiul Regat, a militat activ pentru Unirea Bucovinei cu România. A fost un personaj important la realizarea acestui act istoric, la 28 noiembrie 1918.
Din acea perioadă datează prietenia sa cu Ionel I. C. Brătianu, devenind, după Unire, şeful Partidului Naţional Liberal din Bucovina. Până în 1940, ministru, în repetate rânduri, rector al Universităţii. Bucovina şi universitatea cernăuţeană îi datorează foarte mult. I-am cinstit memoria şi cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de la moartea sa, survenită la 11 noiembrie 1962, după câţiva ani petrecuţi la închisoare, ca fost ministru.
Studenţii învăţau istoria românilor după manualul lui C. C. Giurescu care începuse să apară în fascicole, la Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”. Era un admirator statornic al lui N. Iorga şi prietenia lor a fost netulburată de faptul că îi despărţeau opţiunile politice. A avut şi un bun asistent, Ilie Corfus (1909-1981) – şi el dintr-un sat de pe Valea Sucevei – care şi-a dat doctoratul în istorie la Universitatea din Varşovia. Istoric serios şi conştiincios, a lucrat până la moarte la Institutul de istorie „N. Iorga” fiindu-i refuzată o catedră în învăţământul universitar. Ceea ce a publicat este serios şi temeinic. A publicat şi un volum de amintiri la Editura „Junimea” din Iaşi.
La istoria universală ne-a fost profesor Romul Cândea (1886-1973). Fiul preotului din comuna Avrig, strănepotul lui Gheorghe Lazăr. R. Cândea a făcut studii teologice obţinând, în 1912, doctoratul la Facultatea de Teologie, cu menţiunea „sub auspiciis Imperatoris” – cea mai înaltă distincţie în monarhia austro-ungară – iar în 1916 îşi susţine doctoratul la Universitatea din Leipzig, după ce fusese doctorandul marelui istoric Karl Lamprecht (... 1915), în faţa căruia susţine doctoratul şi N. Iorga. În perioada de la Leipzig, R. Cândea se împrietenise cu Panait Cerna, care, curând (1913) după doctorat, a şi murit. R. Cândea a publicat, în 1963, amintiri despre P. Cerna, interesând istoria literară.
Romul Cândea a fost modelul „profesorului de catedră”. Elegant şi distins, orator desăvârşit, ţinea cursuri foarte apreciate de studenţi dar şi de publicul cernăuţean. A stăruit mult asupra Revoluţiei franceze şi a epocii lui Napoleon, ceea ce nu îl împiedica ca la examene să pretindă cunoştinţe din întreaga istorie universală. După 1940, a fost câtva timp profesor la Universitatea Cluj -Sibiu, s-a pensionat, s-a retras la Avrig unde a şi murit.
Regretul tuturor, al foştilor studenţi şi al istoricilor, este acela că profesorul Romul Cândea a publicat foarte puţin. În politică, a fost averescian, ajungând primar al municipiului Cernăuţi. În 1938-1940 era demnitar al Frontului Renaşterii Naţionale, purtând o uniformă foarte elegantă. Atunci când voi aminti despre politică în rândurile studenţilor cernăuţeni, voi face câteva referiri la politica profesorilor universitari din acea vreme. Istoria antică era predată de profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971). Fiu de preot, născut în comuna Bosanci, de lângă Suceava, T. Sauciuc-Săveanu era un om învăţat, temeinic cunoscător al limbilor latină şi elină clasică. Pasiunea sa era arheologia: în fiecare vară pleca la Mangalia unde lucra la şantierul Callatis. A publicat puţin, în reviste de specialitate, era foarte apreciat în spaţiul cultural german – membru al unor institute şi societăţi din Austria şi Germania –, dar ca profesor nu ne-a insuflat dragoste pentru arheologie şi nici pentru istoria antică. Un profesor onorabil, a avut totuşi câţiva studenţi care s-au afirmat mai târziu. A făcut şi el politică ca şi majoritatea celorlalţi profesori. Ca şef al organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din Bucovina, a fost maistrul Bucovinei în timpul guvernului naţional-ţărănesc. Erau mulţi fraţi: Nicu Săveanu a fost primarul Cernăuţiului, Epidelfor Săveanu, colonel, Em. Săveanu, profesor de franceză la liceul „Aron Pumnul”, Max Săveanu, cântăreţ de operă. Unica sa fiică, Carmen, o frumuseţe a Cernăuţiului de atunci, s-a căsătorit cu pictorul Paul Verona, moşier din Dorohoi, mult mai în vârstă...
La istoria artei era profesorul Alexandru Tzigara-Samuracaş (1872-1952), reputat istoric de artă. Aflasem că era fiul natural al Regelui Carol I – asemănarea era frapantă – şi nepot a lui Alexandru Odobescu, prin soţia acestuia, Saşa Samurcaş. A şi publicat în „Convorbiri literare” despre sinuciderea lui Alexandru Odobescu, în 1895, după scrisorile păstrate în arhiva familiei. Expunerile sale, însoţite de proiecţii, atrăgeau un numeros public, în afară de studenţi, bineînţeles. La lecţii se războia de fiecare dată cu profesorul George Oprescu, probabil din cauză că acesta era titularul catedrei de la universitatea din Bucureşti. A fost constrâns să se pensioneze: apăruse o lege care prevedea limita de vârstă la 65 ani. I-a căzut victimă acestei prevederi şi preotul profesor Vasile Gheorghiu (1872-1959) o somitate a teologiei ortodoxe. Profesorului Al. Tzigara Samurcaş i-a urmat marele I. D. Ştefănescu (1887-1982); terminasem facultatea, dar am asistat la unele din conferinţele acestui ilustru istoric al artei, în special al artei religioase medievale.
Pe profesorul de bizantologie, Vasile Grecu (1885-1972) aş vrea să-l evoc în mod special pentru motivele care vor fi arătate în continuare. Fiu de ţăran, din comuna Mitocul-Dragomirnei, a urmat liceul greco-oriental din Suceava, unde a dat dovadă de calităţi deosebite. L-a susţinut Simeon Florea Marian (1837-1907), profesor de religie la numitul liceu, deoarece părinţii lui Vasile Grecu aveau intenţia să-l retragă din liceu. A urmat Universitatea din Cernăuţi, cu specializare la Viena, fiind abilitat profesor pentru limbile clasice. Şi-a început cariera didactică la Cernăuţi, a continuat-o în Vechiul Regat, unde se refugiase în timpul primului război mondial. Revenit la Cernăuţi a fost numit profesor agregat, apoi profesor titular pentru bizantologie. S-a căsătorit cu fiica preotului Сonstantin Morariu, unul din „arboresenii” lui Ciprian Porumbescu şi astfel a devenit cumnat cu fraţii Leca, Victor şi Aurel Morariu şi de asemenea cumnat cu istoricul literar bucovinean I. E. Toronţiu. Din această căsătorie au avut doi copii: Viorel şi Victor, colegi mai mari ai mei la liceul „Aron Pumnul”. Două tragedii s-au produs în familia profesorului: sinuciderea soţiei, prin 1922 sau 1923, şi apoi, moartea fiului său Victor, în primele zile ale războiului din Răsărit, în iulie 1941.
Era omul bibliotecii. La seminarul de bizantologie de la Universitatea din Cernăuţi, cu o foarte bună bibliotecă, profesorul şedea toată ziua. Seminariile erau interesante fiindcă ne dădea lucrări destul de grele. Astfel, am fost programat să ţin un referat pe tema Cronica lui Laonicos Chalcocandylas ca sursă pentru istoria românilor. S-a transferat la Universitatea din Bucureşti. După pensionare, până la moarte, a lucrat ca un adevărat benedictin. Ne-a dat monumentalele ediţii ale cronicarilor bizantini care i-au adus celebritate. La Congresul internaţional de bizantologie, Bucureşti, 1972, a fost ales vicepreşedinte de onoare. La moartea sa, au apărut numeroase necroloage în ţară şi străinătate. Cred că este profesorul cel mai important pe care l-a dat Universitatea din Cernăuţi.
Având specialitatea „Istoria Românilor” eram obligat să dau examen şi la slavistică, curs predat de profesorul Grigore Nandriş (1895-1968). Îi păstrez admiraţie şi respect! Fiu de ţărani înstăriţi din comuna Mahala, dintr-o familie cu şase băieţi şi o fată – Aniţa, pe care am amintit-o – Grigore Nandriş a urmat multe şcoli: Facultatea de Litere a universităţii bucureştene, Şcoala Română din Paris, cu doctoratul la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Filolog şi lingvist, cu specialitatea „slavistică”, poate fi situat în aceeaşi galerie cu Ioan Bogdan, şi continuator al lui Emil Kaluzniacki, de la Universitatea din Cernăuţi, membru corespondent al Academiei Române. Am urmat „Proseminarul” de slavistică – se învăţa după celebra gramatică a lui Leskien –, discuţiile erau interesante, cu multe referiri la limba ucraineană din Bucovina, vorbită în parte şi în satul meu, Horecea. Se poate spune, că oferea un „model paideic”, pe baza vieţii lui şi a activităţii ştiinţifice şi didactice. Îl conduceam uneori până la podul de peste Prut, când mergea la Mahala ca să-şi viziteze părinţii. S-a căsătorit târziu cu o englezoaică, a plecat definitiv în Anglia, unde a fost, câţiva ani, profesor de slavistică la Universitatea din Londra. Are un fiu, John, reputat arheolog; vine frecvent în România, unde se ocupă – cum mi-a spus etnologul şi folcloristul Mihai Pop – cu „arheologia stânelor”, în special în Maramureş. După moartea sa (Grigore Nandriş – n. n.), în 1968, urna a fost adusă de doamna Nandriş la Rădăuţi, unde în cripta familiei odihnesc din familia Nandriş; mama, fratele mai mare, dr. Ioan Nandriş, fratele mai mic, dr. Teodor Nandriş.
Profesorul Grigore Nandriş a însemnat pentru bucovinenii – de ieri şi de astăzi – şi altceva; a fost cel mai vrednic preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, înfiinţată de fraţii Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi, de Ion G. Sbiera şi alţi cărturari în 1862, la Cernăuţi, conducând destinele Societăţii – între anii 1929-1941, fiind urmat de fratele său, dr. Ioan Nandriş. În emigraţie a avut o activitate frumoasă – nu poate fi rezumată în câteva cuvinte – a editat cartea ţăranului Dumitru Nimigean din Tereblecea, care a reuşit să fugă din Siberia şi, pentru a scăpa de coşmarul Gulagului sovietic s-a refugiat tocmai în ... Australia!
Mare mi-a fost bucuria când am aflat că profesorul Grigore Nandriş, asociindu-se cu doctorul Sabin Manuila, [care] a fost director general al Institutului Central de Statistică, primul meu şef de instituţie, a organizat Centenarul „Societăţii” la New York, în 1962, chiar de ziua Unirii Bucovinei cu România. Cu acest prilej a fost editat un volum, adus de doctorul Octavian Lupu – bun prieten şi colaborator al profesorului – în ţară de unde mi-am extras, informaţii de primă mână privind istoria Bucovinei.
Să mai adaug că profesorul Nandriş era preşedintele Partidului Naţional Liberal al lui Gheorghe Brătianu (1898-1953) din Bucovina, partid care se bucura de simpatie şi respect în rândul intelectualilor bucovineni.
Fiindcă am absolvit şi Facultatea de Drept (1939) să spun câteva cuvinte despre profesorii pe care i-am avut. Eminent profesor a fost George Alexianu, titularul cursului de drept constituţional, editor al colecţiei Hamangiu, mai târziu rezident regal, iar apoi, guvernator al Transnistriei. A fost executat la 1 iunie 1946, împreună cu Mareşalul Ion Antonescu. Prin osârdia fostului său student, profesorul doctor Dragoş Rusu (n. 1910) şi cu sprijinul altor jurişti, curând opera profesorului George Alexianu va fi restituită cititorilor.
Dintre alţi profesori merită amintit Gălăşescu Pyk care este bine cunoscut bucureştenilor după ce s-a transferat la Universitatea din Bucureşti. Remarcabil a fost profesorul C. A. Spulber, titularul cursului de istoria dreptului, frecvent citat mai ales în bizantologie, pentru Eglogele isauriene. Profesorul de drept roman, Ion Lunguleac, tobă de carte, figură stranie, nu a lăsat aproape nimic publicat. În 1940, părăsind Cernăuţii la ocupaţia sovietică, a pierdut biblioteca personală – foarte bună – regretând-o până la moarte.
Viitorul istoric va afla că acad. Valentin Al. Georgescu (n. 1908), ilustru romanist şi specialist în istoria dreptului românesc, şi-a început cariera la Facultatea Juridică a universităţii cernăuţene, post pentru care îl recomanda strălucitul său doctorat obţinut la Paris.
Nu am amintit de alte facultăţi sau secţii ale universităţii cernăuţene. Sunt dator însă să vă spun ceva despre Facultatea de Teologie, cea mai veche – provenea din Institutul teologic din Cernăuţi, înfiinţat în 1827 – şi cea mai ilustră multe decenii. Aici şi-au dat doctoratul Nicolae Balan, viitorul mitropolit al Ardealului, Kiril, viitorul patriarh al Bulgariei, Gala Galaction, pr. Prof. D. Stăniloaie (n. 1903), membru al Academiei Române, cu doctoratul la prof. Vasile Loichiţă (1928), pr. Prof. Teodor Bodogoaie (n. 1910) şi un şir de alte personalităţi. Ceea ce prezintă pentru un american Universitatea din Harvard, aceeaşi atracţie exercita – mutatis mutandis – Facultatea de Teologie din Cernăuţi – era singura din monarhia austro-ungară, – şi comparabilă cu Academia Movileană de la Kiev şi Facultatea de Teologie de la Atena. Am avut prilegiul să-i cunosc pe profesorii: Vasile Tarnavschi şi Vasile Gheorghiu, consideraţi ca luceferi ai ortodoxiei. Am scris şi am publicat despre acest important locaş de institualitate; am avut bucuria de a prezenta o comunicare în Aula Universităţii de Stat din Cernăuţi, [astăzi] de limbă ucraineană, în ziua de 22 noiembrie 1991, cu titlul Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1875-1940) şi importanţa sa ecumenică. Aula Universităţii de astăzi este fosta sală sinodală a Palatului mitropolitan, unde, la 28 noiembrie 1918, s-a votat Unirea Bucovinei...
Dar nu despre facultate vreau să vorbesc în aceste Însemnări, ci despre un episod al cărui erou este autorul acestor amintiri.
...În anul 1936, fiind prieten cu doi studenţi teologi şi sub influenţa unor lecturi (Dostoevski în special), am cerut IPS Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei şi Hotinului (1935-1940) să intru în monahism. Mi-a aprobat cererea, tot atunci m-am înscris la Facultatea de Teologie, am fost admis „chilielnic” chiar la apartamentul mitropolitului. Ascultarea mea era „strana” iar superiorul meu era ieromonahul dr. Antim Nica, proaspăt doctor de la Cambridge, actual arhiepiscop al Dunării de Jos. Locuiam în aceeaşi chilie cu un ierodiacon, tânăr de mare cinste şi moralitate, am fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie catolică de la Strasbourg, pe care însă am refuzat-o. În schimb IPS mitropolitul a încuviinţat vizita mea de studii la Mitropolia Basarabiei , la principalele mănăstiri (Căpriana, Vărzăreşti, Hârbovăţ). Totul s-a petrecut în postul Sf. Paşti, culminând cu sărbătoarea Învierii la Soborul (catedra) din Chişinău, cu celebrul cor al părintelui Mihail Berezovschi şi cu diaconul Ursache, un cântăreţ fenomenal. Amintesc că acest cor şi cu acelaşi diacon au participat la slujba încoronării de la Alba-Iulia (1922) şi la înmormântarea Regelui Ferdinand I (iulie 1927), ceea ce l-a contrariat pe N. Iorga care se plânge, în memoriile sale, de diaconul cu voce de ... bondar! Era un bas profund, diaconul Ursachi, iar după 1940 a oficiat mulţi ani la biserica rusă din Bucureşti (astăzi biserica studenţească).
Pentru mine cele patru săptămâni trăite în Basarabia au fost un eveniment unic despre care voi scrie cu alt prilej. O experienţă spirituală pe care nu o voi uita niciodată.
M-am întors la Cernăuţi, la Reşedinţa Mitropolitană, unde „fratele Vladimir” şi-a reluat „ascultarea” de „chilielnic”, dar nu pentru multă vreme. „Viforul ispitelor”, de care aminteşte frumos o rugăciune, m-a determinat să mărturisesc cuviosului ieromonah Antim că nu sunt vrednic să fiu monah... Episodul acesta din viaţa mea – pe care nici vigilenţa serviciilor de cadre nu a reuşit să-l descopere – a însemnat pentru mine multă superficialitate şi fantezie necontrolată, în ciuda atenţiei sincere. Nu a fost singurul caz când am dat dovadă de o asemenea uşurătate.
Am părăsit deci Reşedinţa Mitropolitană, am revenit la Căminul studenţesc din str. Xenopol, aproape de universitate, mi-am reluat cursurile şi examenele sale, am continuat frumoasa viaţă studenţească, fără grijă, fără răspundere...
Am absolvit facultatea în 1937, totuşi licenţa am obţinut-o la 25 octombrie 1938. Anul 1937/38 l-am folosit pentru Seminarul Pedagogic Universitar, obligatoriu pentru viitorii profesori de liceu. L-am absolvit, în 1938, nota „foarte bine”, la specialităţile „filozofie” şi „istorie”. Teza de licenţă în filozofie Filozofia domnului Lucian Blaga a fost susţinută la 25 octombrie 1938, în faţa profesorilor Trăian Brăileanu şi Ion Nistor, obţinând nota „foarte bine”. Cu o zi înainte a avut loc deschiderea festivă a anului universitar. Discursul l-a rostit rectorul Ion Nistor. A luat cuvântul şi studentul Nicolae Gheorghesi, preşedintele Centrului Studenţesc, totul s-a transformat într-o manifestaţie legionară, studenţii s-au retras şi s-au baricadat în Căminul Studenţesc „Xenopol”, au urmat arestări, procese, condamnări. Era în primul an al dictaturii personale a Regelui Carol al II-lea, partidele fuseseră interzise, societăţile studenţeşti au fost desfiinţate.
În anul 1938/39 eram înscris doctorand la Facultatea de Litere şi Filozofie, urmam unele cursuri, nu cu prea mare tragere de inimă. Mă şi logodisem cu o colegă. În vara anului 1939 am satisfăcut „serviciul Social”, cu adeverinţă, pe baza stagiului la cercetarea monografică din Gura-Humorului, Mănăstirea Humorului şi Voroneţ condusă de prof. Constantin Narly şi având ca secretar pe prof. Leon Ţopa, colegul meu mai vârstnic la liceul „Aron Pumnul” şi la universitate.
Nori ameninţători întunecau cerul Europei. Începuseră concentrări masive. Cercetarea s-a întrerupt pe la 25-26 august. Ne-am reîntors la Cernăuţi. Aici, ajutat de diplomele de studii şi de adeverinţă de satisfacere a Serviciului Social, am fost numit profesor suplinitor de istorie la liceul militar „Ştefan cel Mare” la 1 septembrie 1939. O nouă etapă a început pentru mine. Sunt însă dator cu unele informaţii privind viaţa politică în sânul studenţimii cernăuţene.

Civis academicus versus homo politicus

Afirmaţia făcută într-un loc, mai înainte, potrivit căreia nici o societate studenţească română nu întreţinea legături cu societăţile studenţeşti ucrainene şi evreieşti, nici înainte de 1918 şi nici în perioada românească interbelică ar putea stârni nedumeriri şi deci are nevoie de explicaţii. Să fi fost studenţimea românească din Bucovina, chiar de la înfiinţarea universităţii, din 1875, antisemită şi antiucraineană? Răspunsul la această întrebare ne va putea ajuta să înţelegem orientarea politică a studenţimii române între cele două războaie, locul curentelor politice extremiste în rândurile ei, mai cu seamă în anii 1930-1940.
În măsura în care este posibil, voi încerca să descriu situaţiile în calitate de martor al epocii şi nici într-un caz să explic cauzele, problemă foarte grea pentru a cărei rezolvare autorul îşi declină competenţa. În locul lui de ce [subl. n.], va fi vorba tot timpul: cum a fost [subl. n.], în locul etiologiei, vor fi deschise simptomele.
Un excurs istoric, oricât de succint, este indispensabil. Va fi nevoie să ne întoarcem la anul 1848? Nu, nu este o glumă. După anexarea Bucovinei de către Habsburgi, la 7 mai 1775, în noua provincie desprinsă din Moldova şi foarte curând botezată „Bucovina”, a fost instalată administraţia militară care a durat până în 1786. În acel an, împăratul Iosif al II-lea declară Bucovina drept al 19-lea judeţ trecându-l în componenţa Galiţiei, care, şi ea, fusese anexată în 1772, la prima împărţire a Poloniei. Galiţia era de opt ori mai mare decât Bucovina, populaţia ei era în cea mai mare parte ucraineană, cu o puternică şi influentă aristocraţie polonă, având centrul la Lemberg (Lvov). În aceste condiţii, timp de 62 de ani, a avut loc] o puternică imigrare a elementelor alogene din Galiţia în Bucovina. Să mai precizăm că ucrainenii din Galiţia erau greco-catolici – cum sunt şi astăzi – în urma unirii ucrainenilor pravoslavnici cu Roma, în 1596, la Brest-Litovsk, sub auspiciile Regatului Poloniei.
La anexare, 1775, Bucovina avea circa 75-80.000 locuitori, din care 85% erau români; după 143 de ani de stăpânire austriacă, mai exact la ultimul recensământ austriac, cel din 1910, situaţia era complet schimbată. Numărul populaţiei ajunsese la aproape 800.000, cu un ritm de creştere care nu poate fi explicat prin sporul natural: contribuţia cea mai mare revine imigraţiei. Cât priveşte structura etnică românii deveniseră minoritari, reprezentând circa 273.000 (34%), ucrainenii 305.000 (38%), evreii 102.000 (12%), cărora le urmau germanii, polonezii, ungurii, armenii, lipovenii.
Or, perioada galiţiană, considerată nefastă nu numai de către istoricii români, dar şi de majoritatea istoricilor austriaci – recunoscută chiar de Împăratul Franz Iosef I în 1862, în diploma de acordare a stemei Ducatului Bucovinei – a luat sfârşit în 1848, ca urmare a Revoluţiei. Devenind ducat, Bucovina avea un parlament local („Dieta Ţării”) la Cernăuţi şi trimitea deputaţi în Parlamentul de la Viena (Reichstag). Ea avea de asemenea un guvernator austriac („Landespresident”, şi un mareşal al nobilimii (Landeshauptmann”), care, până în 1918, era român.
Cei interesaţi pot consulta cartea istoricului Ion Nistor „Istoria Bucovinei”, editată după manuscrisul autorului şi publicată de editura Humanitas, 1991.
Aşadar, lupta politică se desfăşoară într-un nou cadru. Alegerile pentru Dieta Bucovinei, în 1861, înseamnă o înfrângere a candidaţilor români, situaţie [deplânsă] de bătrânul boier Ion Cavaler de Zotta, într-o scrisoare trimisă nepotului său, Iancu cavaler de Zotta, pe atunci student medicinist la Universitatea din Viena. În această scrisoare – inedită – Ion Zotta arăta ce daune mari provoacă lipsa de unire dintre români şi-l conjură pe nepotul său să lupte pentru unire şi cinste în rândul studenţilor bucovineni de la Viena. De altfel, bătrânul Doxachi Hurmuzachi (1782-1857), simbolul luptei românilor din Bucovina pentru drepturile lor naţionale, culturale, politice, după ce arată, în testamentul său, că urmaşii trebuie să lupte pentru păstrarea neamului, limbii şi religiei ortodoxe, încheie cu cuvintele profetice adresate urmaşilor de a izgoni ura, dezbinarea, ambiţiile deşarte, având în vedere „scopul cel înalt”.
Lupta românilor se dădea pentru limba română în şcoli, pentru Fondul religionar ortodox-oriental, pentru mitropolia Bucovinei (fosta episcopie a Cernăuţilor devenise, în 1873, mitropolie), pentru reprezentarea românilor în cele două diete, în administraţie etc.
Or, ucrainenii, al căror număr creştea an de an, luptau şi ei pentru drepturile lor, în dauna românilor. Ei erau sprijiniţi de Curtea de la Viena, pentru motive care sunt astăzi binecunoscute. Ele s-au vădit în anii 1917-1918, când Habsburgii militau pentru un regat ucrainean, compus din Galiţia şi Bucovina, condus de un arhiduce austriac, ca stat tampon faţă de Rusia ţaristă. Ucrainenii aveau organizaţiile lor politice, inclusiv societăţi studenţeşti, asociaţii culturale care militau pentru idealurile lor naţionale.
Cât priveşte evreii, aceştia nu revendicau drepturi politice sau culturale – acestea le erau asigurate în Austria –, ei se mulţumeau cu activitatea economică, garantată de Austria. Având ca limbă de conversaţie („Umgangsprache”) limba germană ei reprezentau elementul cel mai fidel al monarhiei austro-ungare.
Se va putea înţelege deci că situaţiile de mai sus erau percepute de românii bucovineni ca fiind profund dăunătoare elementului românesc.
Într-o broşură scrisă de Gh. Bogdan-Duică, viitorul profesor universitar şi academician, cu titlul Bucovina. Notiţe politice (1895, mi se pare), autorul – care cunoştea bine Bucovina, tradusese în română lucrarea lui Budai-Deleanu, din 1810, se pare, se arată situaţia grea economică şi culturală a românilor. Acuzaţiile se îndreaptă, deopotrivă, împotriva autorităţilor austriece şi a evreilor. (De altfel, 1912, Gh. Bogdan-Duică îşi intitula o conferinţă la Liga culturală din Bucureşti Ovreii pământeni şi ovreii subpământeni). Se poate vorbi de un antisemitism general în Bucovina din acele vremuri? Sau de un antiucrainism? La nivelul populaţiei, – ţărani, meseriaşi – relaţiile dintre diferite etnii erau, cum am mai spus, normale. Altfel se puneau problemele la nivel politic, în cadrul partidelor, societăţilor culturale etc.
Ce au făcut oamenii politici români în această perioadă? Să ne adresăm din nou cărţii lui Ion Nistor sau memorialisticii lui Sextil Puşcariu (1877-1948), fost profesor la Universitatea din Cernăuţi (1906-1918). S-au înfiinţat partide care se luptau între ele cu înverşunare. Exista partidul naţional al lui Iancu Flondor, căruia i se spunea partidul lui Aurel Onciul. Lipsa de unire dintre români a avut consecinţe nefaste care s-au răsfrânt asupra rezultatelor alegerilor din 1910. pentru prima dată românii pierdeau majoritatea în Dieta Bucovinei. Împrejurările în care s-a produs Unirea Bucovinei, prin actul din 27 octombrie şi apoi din 28 noiembrie 1918, sunt astăzi mai bine cunoscute, graţie studiilor bazate pe arhive care s-au publicat în ultimii trei ani. Şi aici vom întâlni ezitări, pertractări, ambiţii personale. Singura figură necontestată rămâne [cea] a marelui Iancu Flondor.
Cu această „moştenire” intra Bucovina în România Mare. După actul din 28 noiembrie 1918 care stipula „Unirea necondiţionaţă, pe veci a Bucovinei, în graniţele ei istorice – Regatul România”, Bucovina s-a bucurat de o anumită autonomie; ea avea doi miniştri: unul la Cernăuţi, altul la Bucureşti. Cele două personalităţi au fost Iancu Flondor (Cernăuţi) şi Ion Nistor (Bucureşti). Încep luptele politice în sânul fruntaşilor bucovineni.
Episodul cel mai trist: Iancu Flondor părăseşte scena politică şi se retrage scârbit la moşia sa din Storojineţ, unde curând moare (1865-1924). A fost un doliu naţional în Bucovina, aveam 8 ani, dar mi-aduc aminte din spusele părinţilor. Această ruptură dintre Flondor şi Nistor a fost doar preludiul. Începe perioada politicianistă în istoria Bucovinei ca şi a întregii Românii. Când ministrul liberal Constantinescu zis Porcul se adresa bucovinenilor „Îmbogăţiţi-vă”, bătrânii bucovineni au rămas „oripilaţi” dar mulţi i-au urmat sfatul. A început să crească numărul partidelor politice, s-au înteţit luptele dintre ele, arivismul şi corupţia erau în floare. În această luptă au fost atraşi şi unii din profesorii Universităţii din Cernăuţi; ea a avut şi un „feed-back” în rândul studenţilor...
Din numărul mare de partide politice, „avanscena” era ocupată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Cel mai puternic era primul: organizaţia bucovineană îl avea ca şef pe prof. Ion Nistor. Din el făceau parte alţi profesori universitari din care amintesc pe prof. Dimitrie Marmeliuc fost primar al Municipiului Cernăuţi (1933-1937); erau şi alţii, mai puţin activi şi declaraţi. Partidul Naţional Liberal „stăpânea” şi Fondul religionar ortodox; mitropolitul de atunci, Nectarie Cotlarciuc (1924-1935), era în relaţii foarte strânse cu Ion Nistor. Cine Stăpânea Fondul bisericesc acela stăpânea Bucovina. Preoţii, cantorii, inginerii silvici, pădurarii – o întreagă armată – funcţionarii Administraţiei Fondului şi ai Mitropoliei erau – de voie, de nevoie – membri ai Partidului Naţional Liberal. Tatăl meu, ca funcţionar la Mitropolie, era şi el membru al PNL, drept care primea oficiosul partidului „Glasul Bucovinei”, pe adresa „Atanasie Trebiş, Ludii Horecea Nr. 79”.
Partidul Naţional Ţărănesc a pătruns mai târziu, după fuziunea partidului lui Iuliu Maniu cu cel al lui Ion Mihalache (1928). Până atunci, de o mare popularitate s-a bucurat Partidul Poporului al Mareşalului Averescu, care, în două rânduri, a format şi guvernul. În 1926 a aderat la el şi profesorul Romul Cândea care a ajuns primarul municipiului.
Partidul Naţional Ţărănesc avea ca şef pentru Bucovina pe profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu, care a fost şi ministru al Bucovinei. Şeful organizaţiei judeţului Cernăuţi era profesorul Ilie Bacinschi, eminent romanist, decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, o anumită vreme. Şi partidul lui Iorga avea adepţi în rândul intelectualilor. În 1930 după revenirea Regelui Carol al II-lea în ţară (8 iunie) Partidul Naţional Liberal se scindează: o parte, anticarlistă, sub conducerea lui Dinu Brătianu, – al treilea frate după Ion şi Vintilă – şi aripa favorabilă regelui Carol al II-lea, condusă de profesorul Grigore Nandriş. Au urmat alte partide, mai mari sau mai mici, amintind partidul lui Gr. Iunian care avea drept şef al organizaţiei bucovinene pe profesorul de chimie, D. Costeanu, gorjan şi el ca Gr. Iunian.
Pe scurt, în anii 1930-1937, când eram elev în cursul superior şi student, tabloul politic era pestriţ, luptele erau foarte aprige, polemicile, de multe ori suburbane, într-un cuvânt, tabloul care era general în România acelor timpuri. Să mai arătăm că Partidul Naţional Ţărănesc avea aderenţi şi în rândul minorităţilor, mai cu seamă al ucrainenilor; unul din conducătorii acestora, Cracalia, a fost ales deputat pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. Ucrainenii aveau şi organizaţii extremiste care militau pentru desprinderea Bucovinei din România Mare („samostiiţî”). Aveau şi ziarul lor „Ceas” („Timpul”), care a fost reactivat la Cernăuţi, în ultimul timp (începând cu 1991 – n.n.).
Bucovina avea şi o puternică organizaţie a Partidului Social-Democrat care trimitea regulat în Parlamentul României deputaţi şi senatori, printre care pe dr. Iacob Pistiner şi pe Gheorghe Grigorovici, fost deputat în Dieta de la Viena, cu un rol important la Unirea Bucovinei.
Care a fost atitudinea politică a studenţimii cernăuţene? Ea a fost diferenţiată pe naţionalităţi. Ucrainenii erau naţionalişti şi iredentişti, în cea mai mare parte; polonezii, loiali, erau legaţi de Polonia, renăscută după cel de-al doilea război mondial; germanii, limitaţi la activitatea culturală de păstrare a identităţii lor naţionale, după venirea la putere a lui Hitler, încep să se orienteze spre naţional-socialism; evreii, cu cele cinci societăţi studenţeşti, erau orientaţi spre sionism. În orice caz, nu-mi amintesc să fi avut comunişti în rândul studenţilor, cu rare excepţii, în rândul studenţilor originari din Basarabia.
Odată cu înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale-Creştine (LANC), a profesorului ieşean A. C. Cuza, în 1922, naţionalismul extremist şi antisemit pătrunde şi în rândul studenţilor români de la Universitatea din Cernăuţi, cred, însă, că în proporţie redusă. Abia prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelilor Mihail şi Gavriil (1927) a lui Corneliu Zelea Codreanu situaţia începe să se schimbe. „Civis academicus” devine tot mai frecvent „homo politicus”.
În 1927 sau 1928, noua formaţie politică a organizat o adunare în comuna Boian. Din curiozitate, a participat şi tatăl meu: ne-am dus cu căruţa – erau circa 12-14 km –, m-a luat şi pe mine. Am ascultat discursul profesorului Ion Zelea Codreanu, tatăl lui Corneliu, care, îmbrăcat în costum naţional, a vorbit mult şi patetic. Despre ce a vorbit? Nu îmi aduc aminte decât doar de faptul vă a recitat Doina lui Eminescu: „Din Boian la Vatra-Dornei, a umplut omida cornii”. Omida erau străinii care au invadat Bucovina. Aveam 11 sau 12 ani şi a fost prima mea participare la un „miting politic”.
Evoluţia climatului politic în rândul studenţilor cernăuţeni poate fi urmărită prin congresele studenţeşti. Congresul de la Oradea (cred în 1927) a fost însoţit de pogromuri antievreieşti de[spre] care a scris mult presa europeană. Puţinii studenţi cernăuţeni care au participat la acest congres erau neplăcut impresionaţi de aceste pogromuri. Violenţa era atât de străină spiritului bucovinean!
Din 1933, am participat şi eu la congresele studenţeşti din 1934, 1935 şi 1936.
După asasinarea primului ministru I. G. Duca, la 29 decembrie 1933 – eram student în anul I – de către trei legionari, mişcarea legionară a fost scoasă în afara legii. Totuşi, guvernul a aprobat ţinerea congresului studenţesc din 1934, dar care s-a ţinut la Băile Herculane, în vacanţa de Paşti. Aici s-au înfruntat cuziştii cu legionarii; lupta pentru conducerea UNSCR era aprigă. La Congresul din Craiova (1935), legionarii au obţinut un avantaj sensibil, iar la ultimul Congres, cel de la Târgu-Mureş (1936), legionarii au acaparat conducerea UNSCR. Mişcarea legionară devenise principalul curent în rândul studenţimii.
În mod asemănător s-a produs evoluţia şi la Centrul studenţesc cernăuţean. De prin 1931 şi 1932 mişcarea pătrunde în rândul elevilor claselor superioare, prin prozelitismul unor studenţi legionari; societăţile studenţeşti – cu excepţia „Junimii” şi „Academiei Ortodoxe” – sunt câştigate pentru ideea legionară. În 1936, Centrul studenţesc cernăuţean devine legionar. Cred că primul preşedinte în această calitate a fost Dumitru Străchinaru (1906-1936), fost preşedinte al societăţii „Dacia”, fiu de ţăran din Ilieşti, nepot al deputatului liberal, profesor Filaret Doboş.
În linii generale, evoluţia mişcării legionare în rândul studenţilor din Cernăuţi este similară cu cea a studenţilor din celelalte centre. Şi aici, s-au produs acte de violenţă împotriva organizaţiilor – cazul studentului Vasile Parascan – care a fost schingiuit de un „comando” legionar pentru că era naţional-ţărănist, şi în Bucovina au fost organizate tabere legionare – cum a fost cea de pe muntele Rarău, care a fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu – la Storojineţ sau Rădăuţi, pentru construcţia de biserici sau troiţe. Evenimetul care a creat o mare popularitate mişcării legionare a fost moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin, în războiul civil spaniol, de partea generalului Franco. După interzicerea mişcării în 1938, un număr de legionari sunt internaţi în lagărele din Vaslui şi Miercurea-Ciuc, inclusiv profesorul Dragoş Protopopescu, titularul catedrei de engleză – bine cunoscut filologilor şi istoricilor literari – şi care avea să-şi curme viaţa, după 1944, la Bucureşti.
Până astăzi ne lipseşte un studiu obiectiv, complex-istoric, sociologic, psihologic, cultural – despre mişcarea legionară. S-a scris mult – mai ales în străinătate – dar de pe poziţii partizane: între hagiografie şi totală contestare. Într-o emisiune la TV, deputatul liberal Dan A. Lăzărescu, distins jurist şi istoric, a încercat o prezentare obiectivă a mişcării legionare. Se face distincţia dintre perioada „romantică” a mişcării, până în 1938, şi cealaltă perioadă, 1940-1941, care a culminat cu crime abominabile... Nu am cunoscut la Cernăuţi, decât această epocă „romantică”, – deşi nu au lipsit asasinatele, cum a fost capul lui Mihai Stelescu –, dar nu sunt „abilitat” să explic fascinaţia pe care o exercită mişcarea legionară asupra multor tineri, a intelectualilor, a multor oameni cinstiţi. La alegerile parlamentare din decembrie 1937 cele cinci judeţe din Bucovina au trimis un număr notabil de deputaţi şi senatori în Parlamentul României. Pot să-mi permit să spun că viaţa politică din România interbelică, „marasmul” politic, deprecierea valorilor morale şi spirituale au contribuit mult la răspândirea şi consolidarea mişcării legionare. În afară de aspectul naţionalist antisemit, cea mai puternică dorinţă era de asanare morală – invocarea frecventă a lui Vlad Ţepeş, a lui Ştefan cel Mare, cultul trecutului eroic, al valorilor ortodoxiei, admiraţia nemărginită pentru Mihai Eminescu, proslăvirea virtuţilor ţăranului român pot să ne dea o impresie în acest sens – depăşind ca importanţă celelalte componente, inclusiv cea economică.
După înfăptuirea României Mari, cu atâtea jertfe, se simţea puternic nevoia unei societăţi sănătoase, vindecată de racilele politicianismului, aşezată demn în rândul celorlalte state din Europa. Pentru acest ideal era propovăduită jertfa de sine. Din păcate, adesea s-a întâmplat să fie jertfit altul, adversarul de idei.
Am făcut parte, în anii studenţiei mele, dintr-un cor studenţesc patronat de mişcarea legionară. Acest cor, compus din băieţi şi fete, – unii mai sunt în viaţă – era dirijat de un muzician de real talent: profesorul Napoleon (Noli) Scalat, frate cu doamna Silvia Hoinic (1910-1986), cu Ştefan Scalat, tatăl lui Condrea Scalat (n. 1912), pe scurt, aparţinând unei familii de muzicieni. În perioadele de vacanţă, corul era dirijat de Mircea Hoinic, pe atunci student la Academia Regală de Muzică şi Declamaţie (Conservatorul bucureştean). Repertoriul era compus din piese religioase – cele mai multe compuse chiar de N. Scalat –, liturghia, piese din repertoriul românesc, cum erau Pohod na Sibir şi Doina de Sabin Drăgoi, de mare succes piese corale de operă (Ernani sau Faust). Dirijorul fiind foarte exigent, iar coriştii fiind şi ei pasionaţi şi disciplinaţi, corul a ajuns curând la o notorietate în oraşul nostru. Am dat concerte la Teatrul Naţional din Cernăuţi, la Rădăuţi şi în alte localităţi.
O activitate aparte a avut corul bărbătesc al acestei formaţiuni. Împrejurările de atunci au obligat ca acest cor să se specializeze în cântări funebre. Trebuie spus că una din cele mai cumplite boli în acea vreme era TBC am pierdut colegi de liceu, dar mai ales colegi de universitate. Era considerată boală „socială” şi, abia cu descoperirea medicamentelor moderne, aria acestei boli a fost considerabil redusă. Înfiinţarea preventoriului studenţesc de la Gura-Humorului, din iniţiativa rectorului Ion Nistor şi a doctorului Vespasian Pauliucu-Burlă, medicul şef al universităţii, a avut un efect asupra sănătăţii studenţilor predispuşi pentru această boală.
Astfel, am cântat la înmormântarea colegului nostru Clement Rusu, săvârşită în comuna natală Măzănăieşti (Jud. Suceava), a lui Dumitru Străchinescu, în comuna Ilişeşti (Jud. Suceava) şi a altor colegi. Una din piesele cele mai impresionante era compoziţia lui Gheorghe Mandicevschi – fratele lui Eusebie – Şi era la ora şase (în la minor), cunoscută astăzi în Bucureşti drept Oratoriul lui Mandicevschi.
Vom mai relata un episod din activitatea acestui cor. La 13 ianuarie 1937 au murit pe frontul din Spania Ion Moţa şi Vasile Marin. Trupurile au fost în România şi au fost înhumate, la 13 februarie la Casa Verde. Trenul mortuar a intrat în ţară, prin punctul de frontieră Grigore Ghica Vodă. De aici şi până la mormânt l-a însoţit corul nostru. Mai întâi, trenul s-a oprit la Cernăuţi, unde cele două sicrie au fost expuse la Catedrala mitropolitană, din centrul oraşului. S-au săvârşit slujbe funebre cu un număr mare de preoţi. A participat o mare mulţime. Cred că mai există fotografii. Apoi trenul a parcurs următorul traseu: Bacău, Adjud, a intrat în Ardeal, pe la Ghimeş, s-a oprit la Topliţa, apoi a ajuns la Sibiu, unde slujba a fost săvârşită de un sobor, în frunte cu I. P. S. Mitropolitul Nicolae al Ardealului. S-a îndreptat spre Orăştie, de unde era originar Ion Moţa şi, în prezenţa tatălui său, protopop al Orăştiei, a avut loc serviciul divin. Am ajuns la Bucureşti, unde sicriile au fost depuse la Biserica Sf. Ilie – Ghergani, după care a avut loc înhumarea la Casa Verde, Bucureştii–Noi. Cortegiul, lung de kilometri, avea în frunte pe Corneliu Zelea Codreanu. Ningea, am parcurs Calea Griviţei, apoi o altă stradă, ajungând la Casa Verde.
Corul nostru a mai fost în Bucureşti, în decembrie 1937. Cu un repertoriu de colinde am vizitat câteva familii. În 1938 a fost interzisă mişcarea legionară, în noiembrie al aceluiaşi an a fost asasinat Codreanu şi alţi conducători ai mişcării legionare care erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat la Bucureşti. Aceste detalii le-am aflat mult mai târziu.
Cum am mai spus, în toamna aceluiaşi an mi-am dat licenţa, a început o nouă etapă din viaţa mea. La 1 septembrie 1939, profesor suplinitor la liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, unde am predat două luni. Un episod frumos din viaţa mea! Liceele militare erau şcoli model, aveau regim de internat, condiţii excepţionale, comandantul liceului era de obicei un ofiţer decorat cu ordinul „Mihai Viteazu” – aici era comandant colonelul Drăgulănescu. A fost într-adevăr un episod frumos din viaţa mea.
Din această scurtă perioadă – septembrie şi octombrie 1939 – o imagine îmi apare mereu în faţa ochilor. Liceul militar era pe Str. Mihai Vitezu, care cădea perpendicular pe Str. Ştefan cel Mare şi Str. Transilvaniei, în dreptul regimentului 8 Vânători, cândva cazarma celebrului regiment Nr. 41, de care este legată istoria Bucovinei pe vremea Austriei. Într-o dimineaţă din septembrie, îndreptându-mă spre liceu, întâlnesc coloane nesfârşite de militari polonezi „Blitzrieg”-ul din Polonia s-a terminat după câteva zile. Cu toată rezistenţa sa eroică Armata poloneză nu a putut rezista ofensivei blindatelor germane.
Populaţia oraşului a primit cu prietenie pe învinşi: în oraş trăiau mii de polonezi, în frăţietate şi bună înţelegere cu românii, cu celelalte etnii. Şi atitudinea autorităţilor a fost plină de omenie şi prietenie; comandamentul şi corpul ofiţeresc au fost internaţi în lagărul de la Craiova. Acest episod a fost amintit în repetate rânduri, de foştii internaţi, subliniindu-se atitudinea omenoasă a populaţiei şi a autorităţilor.

Şcoala de ofiţeri de rezervă cavalerie

Normal, ar fi trebuit să satisfac serviciul militar în anul 1937/38. Din cauza studiilor am amânat doi ani acest eveniment din viaţa unui tânăr, fie el „teterist” (tânăr cu termen redus), fie soldat în termen. Am fost încorporat în Regimentul 11 Roşiori din Cernăuţi şi apoi, la 10 noiembrie, am fost trimis la Şcoala de cavalerie pentru ofiţerii de rezervă la Sibiu. De ce am cerut să fiu repartizat la cavalerie?! Această armată era considerată de elită, mulţi din ofiţerii activi purtau nume istorice, amintirea unor şarje de cavalerie – cum fusese cea de la Robăneşti (1916) – era foarte vie, caii stârneau şi ei o puternică atracţie. Într-un cuvânt, era ceva romantic de care are atâta nevoie un tânăr...
Sunt probabil, dintre puţinii care mai pot da informaţii despre cavaleria română, cu atât mai mult cu cât ea a jucat un rol foarte important în războiul din răsărit, împărţind gloria cu vânătorii de munte.
În anul 1939, cavaleria română se compunea din regimente de roşiori şi regimente de călăraşi, la care se adăugau divizioanele de artilerie călăreaţă, unităţi de tanchete. Regimentele de roşiori erau în număr de 12 plus un regiment de gardă călare şi un regiment de vânători călări. Ele constituiau cavaleria independentă, organizată pe brigăzi, divizii şi corpul de cavalerie. Fiecare regiment de roşiori avea culoarea sa – de la culoarea mov a Reginei Maria până la verde şi alb. Regimentele de călăraşi intrau în componenţa diviziunilor de infanterie unde, în timpul războiului, formau detaşamentele de avangardă şi ariergardă. Dotarea unui călăreţ era puşca (carabina) şi sabia; până în 1937/38 dotarea mai cuprindea lancea: un fier lung de peste trei metri cu care regimentele de cavalerie ieşeau la paradă. Uniforma de paradă era cu adevărat impozantă – căciula de blană de iepure, alte accesorii, iar pentru ofiţerii activi celebrul dolman, ledunca, cizmele cu faimoasa „rozetă” – obiectul anecdotelor născocite de infanterişti şi, bineînţeles, pintenii.
La defilări cavaleria – al cărei marş era cel din Aida – stârnea un entuziasm şi o admiraţie de nedescris, mai cu seamă în rândul cucoanelor şi al tinerilor fete. Patronul cavaleriei era Sfântul Gheorghe. De fapt, fiecare armă avea patronul ei sfânt.
Fiecare regiment de cavalerie trimitea un număr de teterişti la şcoala de ofiţeri. Regimentul 11 Roşiori a trimis patru, printre care mă număram şi eu. Şcoala de cavalerie de rezervă îşi avuse sediul la Târgovişte, unde era şi şcoala de ofiţeri activi. Din 1939 (cred) a fost mutată la Sibiu, în perimetrul Centrului de instrucţie al cavaleriei, care concentra multe unităţi şi activităţi printre care Şcoala de echitaţie sau de aplicaţie – o şcoală de perfecţionare a ofiţerilor activi – o şcoală de subofiţeri. Şcoala noastră ocupa o clădire de două etaje, construită pe vremea monarhiei austro-ungare, dispunea de un manej acoperit, grajduri pentru cai. Aici erau ţinuţi şi caii echipei hipice naţionale, celebră la acea vreme, în urma succeselor obţinute la Olimpiada de la Berlin şi Aachen (1936). Îi întâlneam zilnic pe celebrii Kirculescu, Lang, Epure, pe Felix, Ţopescu – pe atunci locotenent, mai târziu colonel, tatăl lui Cristian Ţopescu, – care a evocat echipa hipică naţională, pe celebrii călăreţi din care el este singurul supravieţuitor (1992).
Şcoala de ofiţeri de rezervă avea un singur escadron, comandat de căpitanul Ionescu, împărţit în patru plutoane; organizate după înălţimea elevilor: plutonul I, locotenent T. Lempp – a murit la Braşov, cu gradul de colonel – plutonul II, comandat de locotenentul Frank, căzut pe frontul de răsărit, plutonul III, comandat de locotenentul Purcherea, din echipa hipică naţională, emigrat prin anul 1970 în R. F. Germania, ca instructor de călărie, şi plutonul IV, comandat de slt. Decebal Constantinescu, căzut şi el eroic în război.
Admiterea în şcoală se făcea pe baza unui examen medical riguros şi a unei lucrări scrise. Am fost admis şi repartizat la plutonul I. Plutoanele se deosebeau nu numai prin înălţimea elevilor lor şi prin culoarea... cailor.
Comandantul Centrului de instrucţie a cavaleriei era colonelul Munteanu, cu specializare în Germania, militar destoinic şi sever. În 1942 a fost comandantul Diviziei a 7-a Cavalerie, episod despre care voi relata ceva mai târziu.
Programul şcolii era foarte încărcat, începuse cel de-al doilea război mondial, stagiul normal de un an a fost comprimat la câteva luni. Instrucţia se făcea la manej, aplicaţiile călare – în frumoasele comune, româneşti şi săteşti, din apropierea Sibiului. Tragerile aveau loc la poligonul de la Guşteriţa, din apropierea Sibiului. Multe scene memorabile s-au petrecut în această perioadă dar ele interesează numai memoria sentimentală şi ca atare nu le [voi] aminti aici. În schimb, mă voi referi la câteva împrejurări şi întâmplări, cu sens mai general şi care ar putea să intereseze şi pe alţii.
Şcoala de ofiţeri, cu cele patru plutoane, se compunea din elevi trimişi de majoritatea regimentelor de roşiori şi de călăraşi: din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Craiova, Cernăuţi, Cluj, Târgu Mureş, Oradea, Grad, Chişinău, Bălţi, Botoşani, Braşov, Timişoara, Roman, Dumbrăveni – acolo era garnizoana regimentului de vânători călare. Într-un cuvânt, România Mare la scară redusă: munteni, olteni, moldoveni, dobrogeni, ardeleni, basarabeni, bucovineni şi bănăţeni. Dacă aş fi avut (atunci – n.n.) o mai bună pregătire sociologică şi psihologică aş fi studiat cu atenţie acest „laborator”. „Eşantionul” era interesant şi pentru alte „caracteristici”: vârsta – erau şi tineri voluntari, de 18 ani, dar şi „bătrâni”, ca mine (23-24 ani), şi unul foarte „bătrân”; prinţul Sturdza –, apoi „starea socială” – fii de ţărani, de industriaşi, de mari comercianţi, de profesori –, caracteristica „nivel de instruire” – cei mai mulţi erau titraţi, unii erau cu studiile universitare neîncheiate.
Grupul cel mai numeros îl formau „bucureştenii”, trimişi de regimentul de gardă călare (cândva de „escortă regală”), de regimentele de roşiori Nr. 4 şi Nr.9. S-ar putea spune grupul cel mai influent. Din el făceau parte un Mociorniţa, un Negroponte Cornăţeanu, Cezar Popescu – îl mai întâlnesc în Bucureşti, – un Sălăgeanu, dar mai ales prinţul Sturdza. Acesta era rezident în Franţa şi, la o vârstă „înaintată”, a revenit în România ca să-şi satisfacă serviciul militar, altminteri riscând să-şi piardă cetăţenia. Era singurul descazarmat, ocupa un etaj întreg la hotelul „Bulevard”, împreună cu soţia, secretarul său particular, boxerul Axioti, cu valetul, camerista, şoferul său. La instrucţie venea cu propria sa maşină, comandantul centrului de cavalerie, ofiţerii aveau un mare respect şi erau foarte prevenitori cu prinţul. Se pare că mama lui era doamnă de onoare la palatul regal. Se exprima cu oarecare greutate în limba română. În schimb, era de o politeţe şi generozitate nemărginită, de care beneficiau „şmecherii” – bucureştenii, desigur – care îl „tapau” de bani. L-am reîntâlnit în 1947, după ce revenisem din prizonierat, pe malul lacului Floreasca. Era abătut, îngrijorat, dar cred că a reuşit să plece în Franţa...
Deci, cum erau „bucureştenii”? Veseli, plini de viaţă, formau un grup închis, altminteri simpatici. Noi, provincialii, aveam oarecare reţinere în faţa lor.
Am avut doi basarabeni: Vladimir Pogorevici, fiu de preot, şi Vladimir Cruşevan, fiu de moşier (în romanul lui C. Stere În preajma revoluţiei familia de Cruşevan apare cu numele de Braşevan!), cu o educaţie rusă şi franceză, amândoi camarazi îndatoritori şi corecţi. Îi amintesc pe amândoi fiindcă au căzut pe frontul din Răsărit, în luna iulie 1941, pe pământul Basarabiei natale...
Ardelenii formau un grup cu toate caracteristicile pe care eu le cunoşteam de la Universitatea din Cernăuţi: serioşi, închişi, cu un aer de neîncredere la adresa bucureştenilor, nutrind un sentiment de superioritate. Bucovinenii – din patru au rămas trei – eram retraşi, în oarecare măsură timizi, devenisem prieteni cu cei veniţi de la Roman, Botoşani, mai apropiaţi de noi, ca psihologie.
„Laboratorul” de la Sibiu a avut darul să ne apropie pe toţi: eram tineri, ne iubeam ţara – fără fals patriotism – aşteptam să facem dovada acestor sentimente, ca viitorii ofiţeri de cavalerie.
Am avut şi trei colegi dobrogeni: foarte simpatici şi îndatoritori, aşa cum am avut ocazia să-i cunosc, mai târziu, la Basarabi şi Constanţa, la începutul războiului.
Din cauza evenimentelor din Europa – Franţa fusese învinsă şi ocupată, în mai 1940 – în ţară erau mari concentrări militare. De fapt, ele începuseră în 1938-1939, după ocuparea Austriei şi Ceho-Slovaciei. Din această cauză, perioada de şcoală a fost scurtată. În aprilie 1940, elevii eu fost trimişi la regimentele lor, în luna mai, am dat examenul de absolvire, devenind elevi plutonieri T. R. Înălţarea la gradul de sublocotenent a avut loc la 10 Mai 1941...
Din frumoasa perioadă a Sibiului s-ar fi cuvenit să amintesc puternica impresie pe care ne-au făcut oraşul, centrul medieval, frumoasele sate româneşti Răşinari, Sălişte, dar şi cele săseşti, pe unde ne duceau aplicaţiile călare. Tentaţia literară trebuie însă oprită fiindcă sunt alte întâmplări care vor putea interesa mai mult pe cititorul interesat de istorie.
Regimentul 11 Roşiori era pe „zonă”, fiind dislocat în Basarabia, ca majoritatea regimentelor de roşiori. Comandamentul regimentului se afla în comuna Mămăliga – frumoasă aşezare românească din fostul judeţ Hotin – iar escadroanele – fiecare regiment avea patru escadroane – erau amplasate în satele Mămăliga, Criva, Lipcani. După un stagiu pe „zonă” – am sărbătorit şi Paştele la Mămăliga –, am revenit la Sibiu, unde am dat examenul de absolvire.
Revenind la regiment, am fost repartizat la PS (partea sedentară), care era în oraşul Siret. Aici m-au surprins evenimentele din iunie 1940. Partea activă a regimentului se afla „pe zonă”, în Basarabia. Aşadar nu am participat la retragere. Dar despre acest eveniment trist al armatei române s-a scris mult şi, desigur, se va mai scrie (brutalitatea armatei sovietice, atitudinea populaţiei faţă de armata şi autorităţile, în retragere), – documentate sunt cărţile şi articolele lui Mihai Pelin (născut în august 1940, la Cernăuţi), bazate pe informaţiile obţinute din arhiva M. Ap. N.
Singura mărturie pe care o depun este următoarea. Eram deci la Siret, priveam şi eu cum se retrăgeau trupele române, venind dinspre Cernăuţi şi alte localităţi, anexate de URSS în urma prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov. Spectacolul era trist, revoltător, fiindcă Armata Română fusese pe nedrept umilită. Să fi fost în ziua de 29 iunie 1940 – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – când pe podul de peste Siret apar unul sau două tancuri sovietice. Conform hărţilor, ele au depăşit graniţa convenită. Un plutonier din armata română, dând dovadă de un curaj neobişnuit, a oprit tancul din faţă, obligându-l să se întoarcă. Comandantul echipajului tancului – o figură de asiatic pe care nu o pot uita – după ce a înjurat, a făcut cale întoarsă. Scena mi-a fost continuată de colegul şi prietenul meu, Radu Economu, pe atunci sergent TR la Regimentul 11 Roşiori.
PS [a] regimentului s-a retras de la Siret la Fălticeni, apoi la Frumoasa – lângă Miercurea Ciuc – după pierderea Nordului Transilvaniei, a ajuns în fostul judeţ Teleorman, în comunele Miroşi, Strâmbeni şi Ungheni (august-septembrie 1940). O scurtă desconcentrate mi-a permis să vin la Bucureşti – eram refugiat – unde am primit carnetul de identitate de refugiat din Bucovina, ajutoare de bani şi îmbrăcăminte. Comisar pentru refugiaţii din Bucovina era „bădiţa” Ion Ţurcan, eminent jurist, pe care îl cunoşteam din Cernăuţi. Peste un an, a căzut şi el eroic, în primele săptămâni al războiului început la 22 iunie 1941. În această perioadă eram mai mult concentrat. Între timp, partea activă a regimentului – cele patru escadroane – după ce a stat pe zonă în judeţul Suceava (Dărmăneşti, Măriţei, Călineştii lui Cuparencu), a fost dislocată în judeţele Dorohoi şi Botoşani. În noiembrie 1940 Regimentul 11 Roşiori a fost dislocat la Basarabi (Murfatlar), de unde, în iulie 1941, eu am plecat la război.
Oricum, Crăciunul şi Anul Nou le-am sărbătorit în Bucureşti, într-un subsol al clădirii de pe Str. Popa Petre, proprietatea unui oarecare Mărculescu, unde se angajase portar fostul meu coleg de la Universitatea din Cernăuţi, Emilian Grigorescu, originar din comuna Cerbureni, de lângă Curtea de Argeş, licenţiat în teologie. În septembrie 1940 au ajuns la putere legionarii cu generalul Ion Antonescu.
O nouă concentrare mă trimite la Centrul de instrucţie auto-mecanizată la Curtea de Argeş, unde am urmat cursul de specializare auto, între 8 ianuarie şi 28 februarie 1941, primind certificatul de „conducător secţie auto”. Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 ne-a găsit pe toţi elevii acestei şcoli consemnaţi în cazarmă. Când a trecut perioada de consemnare, un prieten din Curtea de Argeş, fost coleg la Cernăuţi, m-a condus la cimitirul orăşenesc, pentru a-mi arăta cum a fost profanată cripta lui Armand Călinescu în zilele rebeliunii. Cu noua specialitate de „şef de secţie auto” eram pus la dispoziţia comandamentului diviziei de cavalerie, figurând în continuare în controalele Regimentului 11 Roşiori, ceea ce explică noua mea concentrare la regiment, de astă dată la Constanţa. Aici am stat două luni (martie şi aprilie), cu instrucţia recruţilor. Şi despre această perioadă aş putea povesti câte ceva, ţinând de „imagologie”: cum i-am cunoscut pe dobrogeni, pe constănţeni, în special, care a fost „imaginea” dobrogeanului în ochii bucovineanului. Mă grăbesc să spun că impresia a fost excelentă, consolidată apoi de anii de război, când am comandat o unitate compusă mai mult din constănţeni.

Cum am ajuns statistician

În autobiografie, în articole scrise de mine, în enciclopedii figurez ca: „sociolog, statistician, economist şi demograf”. Care este adevărul? Care este profesia mea? Faţă de pregătirea universitară – sociologie, istorie, drept – apare o neconcordanţă. Statistician şi demograf? Desigur, dar aceste calificări le-am obţinut prin exercitarea specialităţilor respective, adică ele au fost dobândite prin practică. Cum am ajuns la ele? Prin jocul sorţii, din întâmplare! S-ar putea glosa mult pe acest subiect, mai ales că hazardul, de aici, aleatorul şi stohasticul sunt categorii fundamentale în statistică, plecând de la teoria probabilităţilor. În viaţa mea, întâmplarea a jucat un rol important, după cum se va vedea mai departe. Ea a schimbat, în câteva rânduri, istoria mea.
...Deci, în aprilie 1941, fără un domiciliu stabil, fără o perspectivă profesională, clară, m-am reîntors de la Constanţa la Bucureşti. În colaborare cu acelaşi prieten devotat, Emilian Grigorescu, mai simplu, Milică, ne-am luat o cameră, pe strada Broscăriei, care venea din strada Băltăreţului, în cartierul Ghencea. Toponimia spune totul. Cartierul era tipic de mahala bucureşteană, o curte – să-i spunem, pitorească – cu alte locuinţe în acelaşi fel. Camera: cu pământ pe jos. Eram însă tânăr! M-am dus la acelaşi comisariat al refugiaţilor, la acelaşi minunat Ion Ţurcan, cu rugămintea de a-mi găsi un loc de muncă. Era perioada „românizării” industriei, comerţului etc. întreprinderile evreieşti erau obligate să comunice comisariatului locurile disponibile care urmau apoi să fie ocupate de români. Era deci operaţia de dublare a unui evreu, până ce ajungeai „titular”. Mi-a oferit mai multe posturi; contabil şef la o întreprindere, şef de fabricaţie la o fabrică de pălării, cu salarii foarte mari. Le-am refuzat deoarece nu aveau nici o legătură cu pregătirea mea, nici cu aspiraţiile mele. Mi-a spus că este vorba doar de o „dublare”, nu de o muncă efectivă. Am zărit pe biroul său, o adresă cu antetul „Librăriei Hachette”. L-am rugat să mă repartizeze la această librărie. Răspunsul l-ar fi putut descuraja pe oricine: „Dar este un post de vânzător salarizat cu 5000 sau 6000 lei!”. „Bădiţă! Vreau acest post!” aici cititorul ar putea bănui pe cronicar de lăudăroşenie, cât de mult iubeşte el cartea etc. Slobod este fiecare să creadă după firea sa. Am luat „repartiţia” şi a doua zi mă prezentam la sucursala „Librăriei Hachette”, Str. Lipscani (astăzi Librăria „G. Coşbuc”. Directorul: domnul Godeanu, directorul francez: Monsieur Roger. M-au primit amical, sectorul încredinţat: cărţi franceze şi reviste de mode. Altă şansă: şefa mea era, Nelly, o bucovineancă (din Gura-Humorului) care mi-a făcut „instructajul”. Cei amintiţi erau evrei, oameni cu temeinice cunoştinţe în domeniul limbilor străine, foarte amabili. Ne-am învoit de minune. Mult mai târziu, când se creau „referinţe” la serviciul de cadre, am indicat persoanele respective. Dl. Roger nu mai era, dar cei ce mă cunoscură au dat referinţe bune privind o perioadă foarte cercetată din viaţa mea.
Milică şi alţi prieteni ai mei – foşti colegi de studenţie – nu erau de acord ca un titrat universitar, fost profesor de liceu, să fie simplu vânzător, chiar dacă este la o librărie. L-au convins pe Nicolae Betea, care lucra la institutul Central de Statistică, Oficiul de Studii – şi Milică fusese angajat acolo venind de la Institutul Social Român – să-l roage pe Anton Golopenţia, directorul Oficiului, om excepţional şi de o mare bunătate, să mă angajeze la Oficiu. Institutul Central de Statistică cu dr. Sabin Manuila ca director general, se bucura de cea mai mare atenţie din partea generalului Ion Antonescu. Fiind însărcinat cu efectuarea Recensământului general al populaţiei din 15 aprilie 1941, instituţia avea un fond extrabugetar pe baza căruia putea să angajeze funcţionari extrabugetari. La angajare erau preferaţi refugiaţii din Bucovina, Basarabia şi Nordul Transilvaniei.
Anton Golopenţia a făcut referat directorului Sabin Manuila, acesta în calitate de şef al instituţiei, supune referatul spre aprobare preşedintelui Comisiunii Centrale a Recensământului Populaţiei, profesorul Octav Onicescu. Prin conlucrarea acestor minunaţi oameni, Vladimir Trebiş este angajat la Institutul Central de Statistică, ca ... extrabugetar, pe data de 1 iunie 1941.
I-am amintit în conferinţe şi în scris pe cei trei mari bărbaţi: Anton Golopenţia (1909-1951), dr. Sabin Manoila (1894-1964) şi academicianul Octav Onicescu (1892-1983), nu numai pentru binele pe care mi l-au făcut – mai am datorii mari, în special faţă de A. Golopenţia – ci şi pentru faptul că au fost mari personalităţi culturale. Golopenţia a murit în închisoare, la 42 de ani, doctorul Manoila s-a stins din viaţă, în SUA, la 70 de ani; academicianul Octav Onicescu a ajuns până la 91 ani – îi lipsea doar o zi ca să atingă această vârstă.
Institutul Central de Statistică era situat în imobilul de pe Splaiul Unirii nr. 28, la etajul IV era Oficiul de Studii. Ce oameni interesanţi am cunoscut din prima zi. Milică făcea portretul fiecăruia. Oficiul de Studii era cel mai important centru comunist – şi aceasta pe vremea guvernării mareşalului Ion Antonescu – doctorul Sabin Manuila ştia despre acest lucru, de altfel, şi A. Glopenţia. Profundele lor concepţii democratice erau pătrunse şi de toleranţă pentru opiniile politice ale subalternilor lor. Nu o dată dr. Manoila a salvat pe unii din funcţionarii săi, urmăriţi de Siguranţa Statului din acea vreme. S-a scris despre această perioadă şi despre Oficiul de Studii: au evocat M. Beniuc şi Marin Preda. Voi fi deci şi eu obligat să fac referiri la oamenii de atunci, dar numai după ce voi ajunge în anul 1946, când, revenit din prizonierat, am fost reîncadrat la acelaşi Oficiu, cu acelaşi director.
„Stagiul” meu la institutul Central de Statistică nu a lucrat decât o lună şi câteva zile. La 22 iunie 1941 Mareşalul Ion Antonescu se adresa: „Ostaşi! Vă ordon să treceţi Prutul”. Şi pentru mâine începea o perioadă nouă. (Va urma)



Comentarii

2012-07-12 22:42
Indian

car insurance :-]]] online college degrees yyuv credit cards %-((

2012-07-16 19:19
Kory

car insurance =(( college online >:-O home loans 253185 MBA online 041


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
X
Termeni si conditii de utilizare