Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

ARHIVA BUCOVINEI. Însemnări din memorie (memorii)
     media: 5.00 din 3 voturi

08.03.11
11:01
Vladimir Trebici



Însemnări din memorie

(1916-1999)

ARGUMENT

La începutul lunii noiembrie 1946 am revenit în ţară după trei ani de prizonierat pe care i-am petrecut în URSS, în lagărul Nr. 148/5 de lângă orăşelul Armavir (regiunea Krasnodar). Lipsisem din ţară patru ani şi 3 luni: am plecat pe frontul din răsărit, a doua oară, la 15 august 1942 („Sfânta Maria Mare”) şi am fost eliberat de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, 8 noiembrie 1946.
După o călătorie de câteva zile, după un stagiu de o zi la lagărul de repatriere din oraşul Focşani, am ajuns la Bucureşti, pe data de 11 sau 12 noiembrie 1946. De ce la Bucureşti şi nu într-o altă localitate?! Cernăuţiul meu natal fusese din nou ocupat de URSS (martie1944), despre părinţii mei şi despre cei trei fraţi nu aveam nici o ştire. Mi-am adus aminte că înainte de începerea războiului am lucrat scurt timp la Institutul Central de Statistică, la Oficiul de Studii, condus de Anton Golopenţia, unde aveam şi câţiva prieteni.
Am încercat să-mi regăsesc prietenii. Oficiul de studii nu mai era în clădirea roşie din Splaiul Unirii Nr. 28, – era situat lângă podul Şerban Vodă, astăzi ea nu mai există – ci în Str. Brezoianu Nr. 31, unde era şi conducerea institutului (Dr. Sabin Manuilă). M-am îndreptat spre noul sediu, era după amiază, portarul m-a îndreptat spre biroul lui Anton Golopenţia care rămăsese director al Oficiului de studii. M-a primit cu acea omenie pe care am cunoscut-o bine toţi colaboratorii săi şi după ce a luat unele măsuri pentru ajutorarea mea (casă, îmbrăcăminte etc.) m-a invitat să-i povestesc despre anii petrecuţi pe front şi în prizonierat. S-a arătat deosebit de interesat de viaţa din lagărul de prizonieri unde am „convieţuit” trei ani prizonieri aparţinând diferitelor naţionalităţi: români, germani, maghiari, cehi, slovaci, valoni, croaţi etc., într-un cuvânt, 10-12 naţionalităţi. M-a îndemnat să-i relatez despre traiul nostru de toate zilele, despre viaţa culturală, raporturile dintre prizonieri şi autorităţi, dintre diferitele naţionalităţi. Discuţia a continuat câteva ceasuri; la încheierea ei Anton Glopenţia mi-a dat sfatul: „Apucă-te şi aşterne pe hârtie tot ce mi-ai povestit mie”. Sociologul îşi dădea seama cât de utilă din punct de vedere ştiinţific era o asemenea experienţă, relatată cât mai curând şi mai veridic. Astăzi, după atâţia ani, îmi dau seama că sociologia, lipsită de posibilitatea unor experimente sociale, se apleacă cu cel mai mare interes asupra unor asemenea „laboratoare sociologice”, cum sunt un lagăr de prizonieri, o colonie de muncă, o închisoare, un grup social imigrat într-o ţară oarecare sau comunităţi umane aflate în situaţii speciale.
Viaţa în care reintrasem (1946) era departe de a-mi oferi condiţii prielnice pentru a-mi scrie „memoriile”, gen pentru care de altfel nu aveam nici o înclinaţie (aveam 30 de ani!). Şi apoi, lupta zilnică pentru supravieţuire – anii 1945 şi 1946 au cunoscut o secetă catastrofală, nu aveam asigurată pâinea cea de toate zilele (nu este o metaforă), nu aveam haine, locuiam provizoriu într-o clădire a Institutului Central de Statistică, pe Calea Şerban Vodă Nr. 22-24 – nu mi-ar fi dat răgaz pentru o asemenea îndeletnicire.
Treptat, s-a produs „reinserţia” mea în viaţa socială a României anilor 1946, am rămas la Institutul Central de Statistică – tot la sfatul lui Anton Golopenţia – mi-am continuat viaţa profesională, cu unele realizări, până în ziua de astăzi.
Promisiunea făcută lui Anton Golopenţia în noiembrie 1946 nu a fost dusă la îndeplinire. Nici nu am încercat, considerând în acea vreme că scrierea de memorii este o întreprindere „oţioasă”. Din „laboratorul sociologic” care a fost lagărul de prizonieri, am intrat într-un alt „laborator” al cărui „experiment” a durat până în decembrie 1989.
Anton Golopenţia – sociolog, demograf şi statistician, cărturar din stirpea cea mai aleasă – a trăit puţin (1909-1951). Arestat în ianuarie 1950, moare în închisoarea de la Jilava, în ziua de 9 septembrie 1951 („Sfânta Ana”). Am încercat să evoc personalitatea lui A. Glopenţia în ultimii ani (când acest lucru a fost posibil, după reabilitarea sa postumă) şi de fiecare dată conştiinţa mă mustra pentru neîndeplinirea promisiunii făcute de a evoca perioada din prizonieratul sovietic. De câteva luni, mă tot obsedează gândul de a aşterne pe hârtie amintirile privind acei ani. Nu este de mirare: vârsta pe care am atins-o îmi dă sfatul să mă grăbesc – omul nu ştie numărul zilelor sale, cum frumos spune psalmistul, şi starea, încă bună, a memoriei mele.
O împrejurare favorabilă – un adevărat dar de la Dumnezeu – a apărut între timp: Ion Marin şi Hrisanta, fiica mea, m-au invitat cu multă dragoste, dar şi cu insistenţă, să-mi petrec, împreună cu soţia mea, o vacanţă cu ei, în oraşul Lugano (Massagno). Despre minunatul oraş care este Lugano voi scrie ceva mai târziu. Acceptând cu recunoştinţă această invitaţie, mi-am dat seama că este o şansă unică pentru a-mi scrie amintirile. Dacă totuşi m-am hotărât să fac acest pas, mi-am spus că ar fi bine să evoc şi alte perioade din viaţa mea, nu numai războiul şi prizonieratul. Într-adevăr, ca unul care sunt născut în Bucovina şi până la vârsta de 23 ani, am trăit acolo – şcoala primară, liceul, universitatea, primii ani de activitate profesională – am cunoscut oameni şi stări, ar fi de folos să fixez amintirile, unele privind anii 1920-1940. Este o mărturie de care ar putea beneficia istoricii, etnologii, sociologii, psihologii cu atât mai mult cu cât în ultimii ani a crescut considerabil interesul pentru Bucovina, pentru „modelul bucovinean”, pentru Bucovina ca paradigmă şi proiecţie a Europei de mâine.
De acest lucru mi-am dat seama mai ales când, invitat de organizaţia „Landsmannschaft der Buchenland deutschen”, am ţinut la Ulm (15 mai 1991) o conferinţă despre toleranţa bucovineană în viaţa de toate zilele (anii 1930-1948) şi la Universitatea din Cernăuţi. Am accentuat asupra relaţiilor interetnice, a înţelegerii şi respectului reciproc pentru valorile fiecărei etnii şi, mai ales, asupra schimbului de valori culturale – se vorbeşte adesea despre sinteza spirituală bucovineană – fiind vorba, în ultima analiză, de un autentic „laborator sociologic”.
Până la sfârşit, îmi dau seama că voi ajunge să evoc întreaga mea viaţă, dar numai în măsura în care faptele, întâmplările, oamenii au relevanţă socială, adică pot furniza elemente şi informaţii istoricilor, sociologilor, psihologilor. Nu voi face literatură, îmi voi reprima efuziunile sentimentale, voi ţine sub control – atât cât se poate! – nostalgia... Nefiind literare, însemnările de faţă nu sunt nici „documentare”: nu recurg la cărţi, reviste, documente, chiar dacă le am la îndemână. Mă bizui doar pe memoria mea. De aici şi titlul nepretenţios Însemnări din memorie care însă nu mă absolvă de răspundere. Că de cei care „băsnesc” memorialistica noastră nu a dus lipsă de la cronicari încoace.
Dacă Însemnările... se vor dovedi utile eventualilor cititori, autorul lor reaminteşte că gândul cel bun a pornit de la Anton Glopenţia căruia, şi cu acest prilej, îi închin gândurile mele de adâncă recunoştinţă şi admiraţie.
Speranţa mea este că memoria mă va sluji cu credinţă. Ce gând trufaş! Mă gândesc însă la un pericol care nu poate fi subestimat. Obişnuiţi decenii de-a rândul cu „limba de lemn”, s-ar putea ca şi Însemnările... de faţă, pe alocuri, să fie contaminate de ea („le mort saisit le vif”). Cât priveşte un alt pericol – asupra căruia avertizau stiliştii noştri Caracostea şi Leca Morariu – îmi va fi prezent sfatul lor: „când îţi apare metafora suceşti-i gâtul”. Autorul se va strădui să evite cele două capcane. Va reuşi oare?
Am început Însemnările... în ziua de 5 decembrie 1992, în ajunul Sfântului Nicolae, căruia îi implor ocrotirea, ştiind însă – din copilăria mea, ca şi Ion Creangă – că el nu ezită să pedepsească pe copiii care nu sunt cuminţi sau, mai rău, care mint...
Massagno – Lugano (Elveţia), via al Rocolo, Nr. 20.

UN SAT BUCOVINEAN DE PE VREMURI...

M-am născut la 28 februarie 1916, la Horecea-Mănăstirii, cunoscută şi sub denumirea de Ludii Horecea, o aşezare rurală situată la 3-4 km de Cernăuţi şi declarată, mai târziu, suburbie a oraşului. Tatăl meu, Atanasie (1881-1966) era funcţionar la Fondul religionar ortodox-român (pe vremea Austriei denumirea era „Griechisch-orientalischer Religionsfond”), iar mama, Ana (1888-1971), era casnică. Am fost ultimul copil din cei şase: Aurelian (1909-1978), Valerian (1911-1990), Cornelia (1913-1985), Viola (1914-1928) şi Ilarion, geamăn cu Valerian, dar mort curând după naştere.
Tatăl era originar din comuna Rarancea, situată la 12-14 km de Cernăuţi; veche aşezare românească – numele s-ar trage de la Rareş – dar complet ucrainizată. Bunicul după tată a fost Ilie Trebiş (acesta este numele corect al familiei noastre), iar bunica se numea Zamfira, născută Ungureanu. În monografia Bucovina, editată de Comandamentul nr. 13 al jandarmeriei austriece din Cernăuţi (Lt. col. Georg von Catargi, principal colaborator locotenentul Eduard Fischer, mai târziu comandant, cu gradul de colonel, apoi general, personaj de care este legată în mare măsură istoria Bucovinei), întâlnim afirmaţia că ultima slujbă religioasă în limba română a fost oficiată în anul 1851. Cazul comunei Rarancea este similar cu al altor aşezări româneşti, problemă studiată de istoricii Ion Nistor, Teodor Balan, de preotul Dimitrie Ţopa (Românismul între Prut şi Nistru, 1927) şi de alţii. Bunica mea nu cunoştea decât limba ucraineană („olteană”, i se spunea pe atunci), dar avea conştiinţa că este româncă. Copiii ei au fost Atanasie, Nicolae (emigrat în Canada), Domnica, Măria şi Sanda. O familie de ţărani, cu o gospodărie modestă. Tatăl meu a fost singurul care a urmat şcoli mai înalte: Şcoala reală superioară greco-orientală din Cernăuţi (denumirea austriacă: KUK griechis orientalische Oberrealschule), al doilea liceu din Cernăuţi (înfiinţat în 1862). Limba de predare era germana, dar sintagma „greco-orientală” nu înseamnă că era un liceu confesional, ci arată că liceul era subvenţionat („sponsorizat”) de Fondul religionar greco-oriental. Elevii nu erau numai de religie ortodoxă (românii şi ucrainenii), ci şi de religie romano-catolică (germanii, polonezii), de religie greco-catolică („unită”) – puţini la număr, de religie mozaică (evreii).
Fiecare liceu reproducea situaţia etnică şi confesională a Bucovinei de la sfârşitul stăpânirii austriece. După bacalaureat tatăl meu a urmat doi ani o secţie specială de contabilitate publică, de la Universitatea din Cernăuţi, apoi a fost angajat la Fondul religionar greco-oriental, unde a lucrat până la pensionare în 1940.
Să mai amintesc că tatăl meu, deşi crescut într-o familie în care limba ucraineană era limba de conversaţie, el a avut conştiinţa originii sale româneşti ca elev şi student, mai apoi ca funcţionar.
Mama, Ana, era din comuna Mahala, satul Buda, din familia Nica. Această aşezare românească, aparţinând Mănăstirii Putna a fost – a rămas până astăzi –integral românească. Din rândul ţăranilor din Mahala au ieşit numeroşi intelectuali români. Aici s-au născut dr. Ion Nandriş (1890-1967), fratele său, profesorul Grigore Nadriş (1895-1968), reputat slavist, romanistul Octavian Nandriş (1914-1987), fost profesor la Universitatea din Strasbourg, Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986), soră cu cei doi Nandriş şi care ne-a dat acest cutremurător document 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (Editura Humanitas, Bucureşti, 1991), doctorul Octavian Lupu-Strejac şi încă mulţi alţii.
Mama mea era româncă, mai târziu a învăţat limba ucraineană, pentru a se putea înţelege cu soacră-sa, cu celelalte rude din partea tatălui. Având doar şcoala primară, cunoştea pe dinafară Amintirile şi Poveştile lui Ion Creangă. A rămas ţărancă, gospodină, mamă a şase copii.
Părinţii mei, în urma unor economii severe, au reuşit să cumpere la Horecea-Mănăstirii două case frumoase, cu o livadă de vreo trei fălci, de la notarul public dr. Florea Lupu, personaj bine cunoscut bucovinenilor prin activitatea sa politică până în 1918: a fost partizanul lui Aurel cavaler de Onciul, cu care era şi cumnat. Aceste case erau aşezate la drumul cel mare care ducea spre podul de pe Prut, de unde continua la Mahala. De aici se bifurca: Mahala, Boian, Noua-Suliţă, unde era hotarul (până în 1918) dintre Austria şi Rusia; cealaltă ramură ducea la Rarancea, Toporăuţi, ajungând de asemenea la graniţa cu Rusia (drumul continua spre Hotin).
În faţa caselor, la aproximativ 200 de metri, începea pădurea. Chiar la intrarea în pădure se înălţa maiestuos biserica fostei mănăstiri Horecea. S-a scris mult despre Mănăstirea Horecea – ca şi despre satul cu acelaşi nume – de către istoricul austriac Franz Adolf Wickenhausen, de istoricul bisericii ortodoxe din Bucovina, pr. prof. Simion Reli (1882-1947), care mi-a fost şi mie catehet şi diriginte la liceu, de mulţi alţii. Mănăstirea s-a desfiinţat încă pe la 1783 – episodul este legat de o hotărâre a împăratului Iosif al Il-lea, de „comasare” a averilor mănăstirilor şi formarea Fondului religionar greco-oriental, stipulându-se totodată reducerea numărului de mănăstiri şi de schituri. Amănunte se pot afla, printre altele, în lucrarea profesorului Ion Nistor (1876-1962) Istoria Bucovinei (Editura Humanitas, 1991), tipărită după manuscrisul autorului.
Pe vremea copilăriei mele, biserica [fusese] reconstruită după distrugerile din primul război mondial – linia rusească era pe la Boian şi Rarancea, cea austriacă, pe malul drept al Prutului, cuprindea satul Horecea (inclusiv biserica), în faţa oraşului Cernăuţi. Or, în anii 1914-1917, Bucovina (inclusiv oraşul Cernăuţi) a fost ocupată în trei rânduri de către armatele ţariste.
Biserica se bucura de o anumită notorietate. Mai întâi, avea două altare: cel din biserica propriu-zisă avea hramul Naşterii Fecioarei Maria („Sfânta Maria cea mică”), la 8 septembrie; în partea de sus, altarul avea hramul Sf. Gheorghe (23 aprilie). Aşa se explică faptul că satul nostru Horecea sărbătorea două hramuri – sărbătoare foarte importantă în Bucovina – spre marea bucurie a copiilor. Fiindcă trebuie spus, pe vremea aceea hramul ţinea trei zile, cu joc şi petrecere, la care participau ca invitaţi sătenii din comunele megieşe. (Cum aminteşte Aniţa Nandriş-Cudla, mahalenii „hramuiau” la Rarancea sau Boian, la prieteni şi la rude). Când era hramul la Sf. Gheorghe venea multă lume, uneori mitropolitul Bucovinei, se făcea târg, uneori baluri (dacă 23 aprilie nu cădea în perioada Postului Mare).
Notorietatea bisericii venea şi de pe urma unei întâmplări istorice. În anul 1823 împăratul Rusiei, Alexandru I, urma să se întâlnească la Cernăuţi cu împăratul Franz I, al Austriei, împreună cu miniştrii respectivi de externe. Metternich a pretextat o boală şi a rămas la Lemberg. Împăraţii s-au întâlnit totuşi la Cernăuţi. În acele zile ţarul rus a făcut o vizită incognito la biserica Horecea, ar fi fost atacat de câini, s-a apărat cu un băţ rupt din pădure, a intrat apoi în biserică, iar preotul, prefăcându-se că nu ştia că a venit ţarul, a oficiat un Te-Deum în cinstea acestuia. Ţarul l-a răsplătit cu o pungă de galbeni şi ar fi lăsat băţul în păstrarea bisericii. Întâmplarea a fost consemnată de parohul bisericii romano-catolice din Cernăuţi, este confirmată de istorici. Noi, copiii, însă nu am văzut niciodată băţul „istoric” de care ne vorbea profesorul nostru...
Faima bisericii şi a satului era sporită de minunata pădure care se întindea până la Prut, locul de refugiu al cernăuţenilor nu numai vara, ci şi iarna, fiindcă exista aici şi o pârtie de săniuş.
Cu o pădure în faţă, străjuită de biserica mănăstirii, având mai încolo râul Prut – nepoluat pe acea vreme – cu o toloacă (imaş) pentru păscut, dar şi cu loc de horă, învecinat cu Horecea Urbană şi cu oraşul Cernăuţi, satul Horecea avea o poziţie pitorească, avantajoasă din punct de vedere comercial. Principalul însă pentru copii era că el oferea „facilităţi” minunate pentru joacă. În această privinţă, ceea ce spune Creangă despre Humuleştii lui, este în întregime potrivit pentru satul nostru (furatul cireşelor, scăldatul, colindele etc.). Credincios însă promisiunii nu voi evoca decât ceea ce ar putea interesa istoria culturii, a mentalităţilor, psihologia, etnologia...
Horecea este deci un sat legat de mănăstire. Această împrejurare explică două trăsături. Oamenii locului erau mai săraci, fiindcă mulţi dintre ei lucraseră pe moşia mănăstirii, devenind apoi slobozi. Denumirea satului de „Ludii Horecea” explică acest lucru. Mai mult, românii din satele vecine (cei din Mahala, Ostriţa şi Horecea Urbană) foloseau ca denumire cuvântul de „Scutelia”, iar pe locuitorii ei „scuteleni”. Până astăzi mi se întâmplă, la Bucureşti, ca întâlnindu-mă cu un „mahalean” (actorul Costin Cristei) acesta să-mi spună, mie „scutulean”, iar eu să-1 gratulez cu „mahaleanule”. Este vorba desigur de cei „scutiţi” de la mănăstire. Mai departe, istoricii explică acest proces. A doua trăsătură este că satul Horecea-Mănăstirii avea şi locuitori ucraineni. Nume de familie precum Covalschi, Zvoneţchi, Şliusar, Paulovici se puteau întâlni în satul nostru. Ei erau aşezaţi în partea satului de pe malul Prutului, erau mult mai săraci, aveau mulţi copii. Observaţia nu este a demografului de astăzi, ci a copilului de atunci. De unde şi când au venit aceştia? Este problema generală a imigrărilor în Bucovina, a amestecului de etnii care, evident, nu va fi tratată în aceste însemnări. Trebuie însă amintit că relaţiile dintre români şi ucraineni, fie că este vorba de adulţi, fie că ne referim la copii, erau absolut normale. Copil fiind, am învăţat şi eu ucraineana de atunci, mă înţelegeam perfect cu copiii ucraineni, ne jucam împreună, am rămas prieteni şi când am ajuns „mari”.
Problema relaţiilor dintre români şi ucraineni, care a devenit, mai târziu, dramatică, iar astăzi, în regiunea Cernăuţi (Ucraina) cunoaşte o tensiune mare, despre care ne vorbeşte presa, la nivelul satului nici nu se punea. Aş relata şi următorul fapt. La Crăciun şi de Anul Nou, cetele de flăcăi care colindau tot satul se adresau gospodarilor cu întrebarea: „Primiţi colinda”? După care urma specificarea: „româneşte” („po voloschi”) sau „ruseşte”? („po ruski”), fiindcă pentru noi, la sate, limba vorbită de ucraineni era „rusească”; abia după ce au venit ruşii în primul război mondial s-a făcut distincţia: „moscalii” erau ruşii adevăraţi, iar ucrainenii erau şi ei ruşi, vorbind „ruseşte”.
Ocupaţia locuitorilor era agricultura şi, în subsidiar, creşterea animalelor, începuseră unii să lucreze la oraş, în special la una din numeroasele fabrici de cărămizi („Patria”, „Trichter”), dar pe perioade limitate de timp. În rest, totul în sat se petrecea după rânduieli vechi, imemorabile. Primarul satului se mai numea „vornic”, era dintre gospodarii cei mai de vază: vornicul Nicolae Humailo a fost naşul meu de botez. Purta plete lungi, ciubote cu tureatcă, orice vorbă a lui era însoţită de adjectivul „sfânt”: „Sfântul Dumnezeu ne-a trimis ploaie”, „Sfântul soare s-a ridicat de două suliţe”, mâine este „Sfânta Duminică” şi o să mergem la „Sfânta Biserică”. Graiul românesc era acelaşi cu al locuitorilor din Mahala – pentru mine etalonul românismului din partea de nord a Bucovinei – cu particularităţi care au meritat şi merită să fie studiate de filologi şi lingvişti. Nu ştiu dacă ilustrul om de ştiinţă care a fost profesorul Grigore Nandriş s-a ocupat, la timpul său, de asemenea probleme.
În acest sat, Horecea-Mănăstirii, m-am născut, aici mi-am petrecut copilăria, împreună cu ceilalţi fraţi ai mei, cu prietenii de aceeaşi vârstă, aici am făcut primele clase primare. Mai târziu, când am cunoscut lucrările lui Lucian Blaga, elogiul satului românesc din discursul de recepţie la Academia Română (1936), mi-am spus că acele caracterizări ale filozofului („axis mundi”, „matrice” şi celelalte) se potriveau nu numai Lancrămului poetului şi filozofului Blaga, ci şi anonimului meu sat, Horecea-Mănăstirii. Eseuri, personaje fantastice, întâmplări supranaturale, întâlniri cu dracul, strigoi mi-au populat şi mie copilăria, ca şi celorlalţi colegi de vârstă.
Aria noastră de acţiune: livada părintească, toloaca, unde păşteam vitele, lunca Prutului, dar mai ales minunata dumbravă care adăpostea biserica şi ţintirimul. Tudor Stefanelli şi, mai târziu, Gala Galaction, doctorand la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, prin anii 1905-1909, amintesc că elevul Mihai Eminovici rătăcea – mai ales primăvara – zile şi nopţi, în pădurea de la Horecea. Multă vreme am fost convins că versuri precum „Unde eşti copilărie cu pădurea ta, cu tot” au fost inspirate de pădurea noastră, ca şi alte poezii cu subiect asemănător.
În a sa autobiografie Un om sfârşit, Giovanni Papini începe cu acea tristă frază: „Eu n-am avut copilărie”. Eu, dimpotrivă, afirm că am avut copilărie, o copilărie frumoasă şi care, acum în amurgul vieţii mele, îmi apare ca epoca cea mai luminoasă, către care mă întorc cu dragoste şi o evoc atât de des.
Nu că am fi trăit într-o familie îndestulată material – cu şase copii oricine îşi poate închipui cât de greu le-a fost părinţilor – dar, ca şi la părinţii lui Ion Creangă, „curechi în poloboc” am avut, „lemne la trunchi” se găseau, „slănină în pod” era, făină de păpuşoi aşişderea, în plus aveam „barabule” (cartofi), baza alimentaţiei bucovineanului şi celelalte, dar nu acesta era esenţialul. Era o atmosferă tipică a copilăriei, cu jocurile ei, în cadrul naturii – şi ce frumoasă era ea la noi! –, aşa încât micile necazuri s-au estompat repede, aşa cum se uscau lacrimile după o bătaie primită pe drept de la părinţi. Da. Am avut copilărie, şi încă una nespus de frumoasă!
Norii au apărut mai târziu. A murit mai întâi sora mea Viola. Suferise un accident când era mică şi, apoi, ani de zile, infirmă şi bolnavă, s-a chinuit. În toamna anului 1928 sau 1929 a murit bunica, Zamfira, în comuna Rarancea. Pe bunicul, Ilie, nu l-am cunoscut, şi nici pe bunicii din partea mamei. În schimb, bunica, Zamfira, a fost, pentru mine şi fraţii mei, pentru alţi nepoţi ai ei, fiinţa care întruchipa blândeţea, dragostea şi bunătatea. Era credincioasă şi milostivă, ajuta pe oamenii nevoiaşi cu acea naturaleţe care era proprie ţăranilor de altădată.
În conferinţa ţinută la Ulm, la 15 mai 1991, am evocat o întâmplare cu bunica din timpul primului război mondial. Ne povestea bunica că pe vremea aceea frontul austriac-rus era în faţa satului Rarancea şi că luptele erau foarte sângeroase. În pauzele dintre două atacuri sau bombardamente, bunica, împreună cu alte femei bătrâne, mergea în zona de armistiţiu, ducând lapte, pâine, fructe ca să le împartă răniţilor. Evoca tot felul de seminţii: ruşi, cerchezi, mongoli – din armata rusă –, nemţi, polonezi, bosnieci – aceştia erau cei mai războinici – şi alte neamuri din armatele multinaţionale ale celor două imperii: ţarist şi habsburgic. Noi, copiii, o întrebam nedumeriţi; cum putea ea să ajute pe răniţii din armata rusă, ea, care era cetăţeană austriacă? A fost rândul ei să se mire de întrebarea noastră, spunându-ne că toţi sunt oameni, şi că răniţii trebuie ajutaţi. Mi-am adus aminte, mult mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial, de aceste cuvinte, asistând la scene de bestialitate neînchipuită săvârşite de beligeranţii care luptau în numele unor „ideologii” sălbatice. Iată de ce chipul bunicii Zamfira ne apărea atunci ca fiind chipul Sfintei Vineri, şi aşa mi-a rămas pentru totdeauna... Literatură? Nicidecum, fiindcă în viaţă fiind, rudele şi vecinii aşa au considerat-o. Fie-i ţărâna uşoară bunicii Zamfira şi să mă ierte că numai eu din cei patru fraţi nu am fost la înmormântarea ei din ţintirimul satului Rarancea, invocând că aveam teză la nu ştiu ce obiect.

ŞCOALA PRIMARĂ

„Unde eşti copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”.

Călătorul [care] a sosit la Cernăuţi, în anii 1920-1925, în dorinţa de a căuta locurile pe unde a umblat Eminescu, îşi va fi început pelerinajul din Piaţa Unirii (fost Ringplatz, astăzi Piaţa Centrală n. n.) şi se va fi îndreptat pe strada care duce spre gara principală a oraşului. Nu i-ar fi trebuit decât câteva minute să ajungă la biserica catolică (1814) – reprodusă în atâtea lucrări mai vechi şi mai noi – şi să cotească la dreapta, pe strada General Prezan*, unde, la nr. 4, se înalţă şcoala primară de băieţi. Această şcoală în care, în anii 1858-1859 şi 1859/1860, a urmat clasele a III-a şi a IV-a viitorul poet.
Denumirea şcolii: National Hauptschule, pe Schulgasse nr. 4, director fiind, în acei ani, institutorul Vasile Ilasievici. Şcoala era dintre cele mai vechi. După răpirea Bucovinei şi încorporarea ei în Imperiul Habsburgic, a fost înfiinţată o primă şcoală „normală”, cu două clase, a cărei conducere a fost încredinţată lui Anton de Marki, adus special de la Sibiu.
Nu după multă vreme, a luat fiinţă şcoala primară de pe Schulgasse, după cum precizează un istoric austriac (Kaindl, 1908, p. 205), a fost profesor şi rector al Universităţii din Cernăuţi: „Neben der Normalschule enstand bald darauf in Czernowitz eine moldauische (s. n.) Nationalschule (Trivial-schule), die als gr. or. Knabenschule noch heute (1908 – n. n.) fortbesteht und mit der seit 1848 ein gr.or. Lehrerbildungskurs verbunden war”. Şcoala primară la care ne referim a fost la înfiinţare, românească şi ortodoxă, destinată copiilor de naţionalitate română. În aşte materiale, ea este numită „rumänische Volksschule”, iar ce an al înfiinţării se consideră 1827 (Czernowitz, 1988, p. 204).
Precizarea este importantă, deoarece ea reflectă realităţile demografice ale Bucovinei din acea vreme. După afirmaţia istoricului austriac Ferdinand Zieglauer Edler von Blumenthal (1829-1906), profesor la Universitatea din Cernăuţi şi autorul capitolului Landesgeschichte: seit der besitzergreifung din volumul Die österreichischungarische Monarchie in Wort und Bild. Bucovina, Wien, 18997: „După naţionalitate majoritatea locuitorilor aparţineau neamului românesc („gehörte dem rumänischen Volksstamme”). Numai în districtul Câmpulung-Rusesc (astăzi districtele judecătoreşti Vijniţa şi Putila) şi la Nistru erau aşezaţi în exclusivitate ruteni” (p. 124). Istoricul se referă la anul 1775 şi referinţa sa este de autoritate. Or, de decenii – dar mai ales în perioada postbelică – se fac încercări de a nega caracterul românesc al acelei părţi a Bucovinei.
Prin urmare, şi pe vremea elevului Eminescu şcoala de pe Schulgasse nr. 4 avea un caracter românesc, cu un corp didactic select. Certificatele eliberate de şcoală pentru anii 1858-1860 – publicate pentru prima dată de prof. Radu Sbiera, fiul profesorului G. Sbiera, membru al Academiei Române, în 1903 – sunt semnate de Vasile Ilasievici, Porfirius Dimitrovici şi Ioanne Litviniuc. Din mărturiile descendenţilor lui Ilasievici, aflăm că acesta era român. Cât despre catehetul Porfirie Dimitrovici, aflăm de la I. G. Sbiera (Die österreichisch ungarische-Monarchie, 1899) că monahul Petru Profir Dimitrovici a elaborat un dicţionar etimologic român, că în 1826 a încercat să înlocuiască alfabetul chirilic cu cel latin, că i s-a încredinţat de către Consistoriul gr. or., în 1837, editarea unui calendar românesc, primul apărând sub denumirea de Calendariu de casă pentru Bucovina pe anul 1841. Credem că este vorba de una şi aceeaşi persoană cu „catehetul” lui Eminescu. Cât despre Litviniuc – profesorul de caligrafie – şi acesta, în ciuda numelui său, era român; unii români cu acest nume şi l-au schimbat, după Unire, în Liteanu (fraţii Amuliu şi Numitor Liteanu, figuri proeminente în anii 1920-1940).
După 60-65 de ani de la trecerea lui Eminecsu pe acolo, în perioada începută de Marea Unire, şcoala normală de băieţi de pe Str. General Prezan nr. 4 păstra caracterul ei românesc şi ortodox, în ciuda schimbărilor demografice care s-au produs în populaţia Cernăuţilor. Director al şcolii era vrednicul institutor Mihai Vicol, autor al unei Gramatici Române, apărută în 1909, şi în care figurau fragmente din Scrisoarea III a lui M. Eminescu, Sergentul şi Peneş Curcanul de V. Alecsandri. Aici, în anii 1925-1926, am aflat pentru prima dată de M. Eminescu. „Catehet” ne-a fost preotul Victor Berariu, distinsă personalitate culturală care a îndeplinit ani de zile funcţia de bibliotecar al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, înfiinţată de fraţii Hurmuzaki şi de alţi patrioţi în anul 1862.

LICEUL

„Capul greu cădea pe bancă, păreau
toate-n infinit;
„Când suna, ştiam că Ramses
trebuia să fi murit”.

Ca şi pe ceilalţi copii, căminarul Gheorghe Eminovici l-a înscris pe Mihai la liceul din Cernăuţi, în anul şcolar 1860/61. Şcoala, împrejurările, profesorii, colegii – toate acestea sunt bine cunoscute astăzi. Din parte-ne, vom face câteva precizări şi sublinieri, în special în ce priveşte prezenţa elementului românesc în această şcoală.
Liceul, unde avea să urmeze M. Eminescu, a fost înfiinţat în 1808 („Landesgymnasium”) şi inaugurat la 16 decembrie; el era prevăzut să funcţioneze cu 5 clase şi cu 2 ani de filozofie. Numărul elevilor la acea dată s-a ridicat la 24, din care 10 români, 8 germani, 3 polonezi, 1 ucrainean, 1 armean şi un elev cu naţionalitatea necunoscută. În 1848 a fost creată catedra de limba română, încredinţată lui Aron Pumnul şi mai târziu lui I. G. Sbiera. Aceasta a fost singurul liceu („Statsgymnasium”) din Cernăuţi, până în anul 1860. S-au înfiinţat treptat apoi alte licee şi şcoli medii.
În anul 1859 a fost numit director profesorul Stephan Wolf, deţinând această funcţie pe vremea lui M. Eminescu. Printre profesorii pe care i-a avut viitorul poet se numără şi Ernst Rudolf Neubauer, profesor de istorie, care l-a îndrăgit pe Eminescu, pentru cunoştinţele sale de istorie. Catehet la religie l-a avut pe Veniamin Iliuţ, figură bine cunoscută din amintirile lui T. V. Ştefanelli şi din relatările lui Gala Galaction, preluate şi de G. Călinescu. O amintire nu prea plăcută a păstrat Eminescu despre „exhortele” lui Veniamin Iliuţ – un fel de comentarii la liturghia zilei – după care elevii plecau la biserică. Unii se mai sustrăgeau altei obligaţii, drept care a doua zi erau „admonestaţi” de catehetul Iliuţ. („M-a pârlit popa”, după expresia lui Ştefanelli). Informaţia lui Gala Galaction, potrivit căreia „elevii mergeau pe acea vreme la catedrala aceasta” este de pus la îndoială, deoarece monumentala catedrală, existentă şi astăzi, a fost construită între 1844-1864, fiind târnosită la 17 iulie 1864, cu hramul „Pogorârea Sf. Duh”. Care să fi fost deci biserica? Între anii 1782 şi 1864, catedrala era biserica Sf. Treime. Liceul avea un corp didactic de elită: numărul elevilor a crescut sistematic. În anul şcolar 1863/1864 liceul era frecventat de 623 elevi; în anul 1883/84 cifra s-a ridicat la 726. Din cauza numărului crescând al elevilor, în 1896 a fost înfiinţat II. Staatsgymnasium, cu clasele paralele în limba germană şi limba ucraineană (primul director: Cornel Kozak), iar în 1901 a luat fiinţă – din acelaşi I. Staatsgymnasium – o filială cu clasele paralele în limbile germană şi română, transformat, în anul 1906, în III. Staatsgymnasium, având ca director pe profesorul Theodor Bujor.
Întrucât persistă încă o neclaritate în legătură, cu localul liceului de stat nr. 1 şi al liceului de stat nr. 3, este cazul să menţionăm că localul Gimnasiului nr. 3 era situat în Piaţa Grigore Ghica Vodă (Austriaplatz)*, colţ cu strada Pitei (Piteygasse). Liceul nr. 3 a fost mutat în localul liceului nr. 1, 1919, primind denumirea de liceul „Aron Pumnul”.
Acest local era situat pe Gimnasyalgasse – în apropierea Primăriei, nu departe de Ringplatz (devenită după Unire, Piaţa Unirii)**, o lature, pe Liliengasse, iar cealaltă latură, orientată spre Teatrul Naţional, pe Senkowiezgasse. După Unire, denumirea străzilor a fost schimbată: str. Alba-Iulia, str. Constantin Brâncoveanu şi str. General I. Zadic. Aceasta era localul liceului nr. 1, devenit după Unire „Liceul Aron Pumnul”. Astăzi localul adăposteşte Şcoala medie nr. 1, iar strada poartă numele marelui poet.
Ce-a însemnat Eminescu pentru noi, elevii de la liceul „Aron Pumnul”? Cum era „receptată” opera sa în anii care au urmat Marii Uniri, care a pus capăt unei domnii silnice de 143 [de] ani asupra Bucovinei „detrunchiate”?
Evocarea nu poate fi decât palidă. Cultul pentru Eminescu nu era nou la liceul „Aron Pumnul”. Încă în fostul liceu nr. 3, între anii 1901-1918, graţie unor eminenţi dascăli, printre care profesorul Theodor Bujor – amintit mai sus – viitorul profesor universitar Radu Sbiera care, între 1898-1918, a fost profesor la amintitul liceu, şi altora, poezia lui Eminescu le era cunoscută şi admirată. Este locul să amintim că la Universitatea din Cernăuţi exista un curs de limba şi literatura română, încredinţat profesorului Ion G. Sbiera (1836-1916) şi continuat de profesorul Sextil Puşcariu (1877-1948), între anii 1906-1919. profesorii de mai târziu – printre care Alexe Procopovici (1884-1946) şi Leca Morariu (1888-1963) – au continuat aceste cursuri, în cadrul cărora era prezentată şi opera lui Eminescu.
Aş mai aminti o întâmplare legată de Eminescu. În toamna anului 1928 s-a organizat a 30-a aniversare a înfiinţării claselor paralele în limba română la amintitul liceu. În afară de foştii elevi – printre care prof. univ. I. Lunguleac – am fost invitaţi câte doi elevi din fiecare clasă, fiind scutiţi de a participa la „exhortă” şi de a merge la Catedrală (era într-o duminică). La ora fixată, intră în clasă profesorul Th. Bujor (fost director al liceului) şi profesorul Radu Sbiera (fostul diriginte în anul 1898), însoţiţi de directorul nostru de liceu, profesorul Emanuil Iliuţ. După strigarea catalogului de către Radu Sbiera, a urmat o lecţie după care s-au depănat amintiri. S-a vorbit despre profesorul Aron Pumnul, de elevul M. Eminescu şi s-a încheiat cu îndemnul ca noi, elevii de astăzi ai liceului „Aron Pumnul” (fostul III. Staats-Obergymnasium), să fim vrednici de iluştrii noştri înaintaşi. Întâmplarea este adevărată: datele privind înfiinţarea claselor paralele (1898?) ar urma să fie confirmate (sau infirmate de cei ce se ocupă de istoria învăţământului în Bucovina (1775-1918).
Prezenţa poetului o simţeam pretutindeni; legenda făcea casă bună cu realitatea. În clasa cutare se afla banca pe care ar fi şezut Eminescu, locurile pe unde a umblat poetul – printre care Dumbrava de la Horecea – ne erau bine cunoscute. Casa lui Aron Pumnul, de pe strada cu acelaşi nume, păstrată încă de pe vremea stăpânirii austriece (Pumnulgasse), era loc de pelerinaj pentru noi. O parte din „Biblioteca învăţăceilor”, se afla în biblioteca liceului, iar alta într-un dulăpaş, la Societatea pentru literatură şi cultură română în Bucovina. Acest cult era întreţinut de profesorii noştri, dintre care îi vom aminti pe Emanuil Iliuţ, directorul liceului, pe dr. N. Tcaciuc-Albu, de limba română şi încă mulţi ani. La aceasta a contribuit şi societatea literară a elevilor „Steluţa”, înfiinţată de vrednicul profesor Arcadie Dugan, în 1923, şi condusă în continuare de profesorul N. Tcaciuc-Albu. Serbările şcolare de sfârşit de an, la care mulţi elevi arborau frumosul port naţional din Bucovina, aveau ca punct culminant recitarea Scrisorii III şi a Doinei, în care excelau colegii noştri Nicolae Lehun, din Plaiul Cosminului, şi Mihai Dăscălescu – mai târziu lector de limba română de la Universitatea din Cernăuţi, prin anii 1962-1978 – sau Gaius Luţa care a recitat cu patos Luceafărul în întregime (1925). Acelaşi spirit, acelaşi entuziasm domneau şi la şezătorile „Steluţei” la al căror succes aveau o contribuţie importantă – în afară de recitatorii amintiţi – colegul Valdemar Clain, pianist, viitor doctor în istorie, numismat, fraţii Viorel şi Victor Grecu, violonişti, baritonul Apolo Bâcu.
Eminescu ne era apropiat, îl simţeam în permanenţă. Nu este, deci, surprinzător că primele încercări literare – şi cine s-a sustras acestei ispite? – aveau ca model pe Eminescu. Aşa au debutat viitorii poeţi Traian Chelariu (1906-1966), Mircea Streinul (1910-1945), Teodor Plop-Ulmanu (n. 1909), mai tânărul Victor Săhleanu (n. 1924), omul de ştiinţă de mai târziu, sau viitorul profesor Barbu Sluşanschi (n. 1908), Leon Ţopa (n. 1912), cu încercări de exigenţă eminesciană, sau Radu Tomoioagă (1916-1974), viitorul istoric al filosofiei, şi încă mulţi alţii.
Cred că nu greşesc afirmând că Eminescu ne fascina prin lirica sa de dragoste şi, deopotrivă, prin poezia sa patriotică. Ecoul pe care îl stârnea în inimile noastre Doina este greu de descris; la aceasta contribuia şi faptul că Cernăuţii de atunci purtau din plin urmările politicii habsburgice de deznaţionalizare a elementului românesc.
La examenele de bacalaureat, la limba română, opera lui Eminescu era materia principală, pe care o pregăteam cu dragoste. Printre „lecturile facultative” figurau amintirile lui Ştefanelli, studiile lui Gala Galaction şi cele ale lui Gh. Bogdan-Duica, în afară de cele ale lui Titu Maiorescu. Recitam poeziile lui Eminescu, cu patos mai înflăcărat decât odele lui Horaţiu sau Tristia şi Pontica ale marelui exilat de la Tomis.
Mihai Eminescu era pentru generaţiile noastre de elevi şi studenţi „poetul naţional” şi avant la litere „omul deplin al culturii noastre”... Două simboluri călăuzeau gândurile statornice ale acelor generaţii din Bucovina interbelică: Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu.
Să mai amintim despre internatul de băieţi români (Neuweltgasse şi apoi Str. Mărăşeşti, 24), ctitorie a Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Adăpostind circa 200 de elevi – nu numai din Bucovina, ci şi din Basarabia, din Moldova şi din alte provincii – , cei mai mulţi copii de ţărani de prin sate româneşti ca: Buda, Mahala, Cotul Ostriţei, Boian, Voloca, Ceahor, Plaiul Cosminului, Mihalcea, Igeşti, Broscăuţii Vechi şi Noi, Crasna, internatul a fost şi sub stăpânirea austriacă şi apoi după Unire un focar de simţire românească. Aici Eminescu era mai intim printre elevii liceului „Aron Pumnul”, liceul real ortodox (mai târziu, Liceul Mitropolitul Silvestru), liceul nr. 4, liceul comercial. Era o întrecere nobilă printre elevi; fiecare era mândru de cunoştinţele privind opera lui Eminescu, primite de profesorii de română de la liceele respective.
În mediul universitar era acelaşi cult al lui Eminescu. Unul din exegenţii cei mai avizaţi era profesorul Vasile Gherasim (1893-1933) de la Facultatea din Viena, stins prematur din viaţă, în vârsta de 40 de ani. Cel de-al doilea era profesorul Leca Morariu (1888-1963), titularul catedrei de literatură română şi folclor, editorul „Buletinului Mihai Eminescu” (1930-1943), secundat de vrednicii săi asistenţi – profesorii de mai târziu – Petre Iroaie (1907-1986), Teodor Onciulescu (1907-1981) şi Traian Cantemir (n. 1907).
Pentru a întregi cât de cât tabloul voi aminti că receptarea operei lui Eminescu nu se mărginea doar la mediul şcolăresc şi cel estudian. Ample acţiuni organizate de Universitate şi de Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, cu vrednicul său preşedinte, profesorul Grigore Nandriş (1895-1968), şi inimosul cărturar, secretar al Societăţii, Ion Negură (1909-1985) având ca subiect viaţa şi opera lui Eminescu, se bucurau de cea mai mare audienţă. Aici au conferenţiat, în anii 1930, scriitorul Pan Vizirescu (n. 1903) şi istoricul literar Augustin Z. N. Pop (1910-1988), ambii profesori la liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi în acei ani.
Neuitate vor rămâne şezătorile de la Teatrul Naţional când actorul Nicolae Sireteanu – mai târziu artist emerit – recita Doina sau când corurile Societăţii „Armonia” şi „Tudor Flondor” interpretau capodopera lui Sabin Drăgoi Doina. Cu câtă bucurie ascultam Somnoroase păsărele, a cărei muzică nemuritoare a fost compusă de bucovineanul Tudor Cavaler de Flondor (1862-1908), stins şi el prea timpuriu din viaţă!
Cum întâmplările evocate după 50-60 de ani au, fără voia lor, o semnificaţie utilă pentru istorie, aş mai aminti că prin anul 1935 sau 1936, studenţii de la Facultatea de litere şi filozofie (secţia istorie) din Cernăuţi, beneficiind de prezenţa marelui cărturar N. Iorga, cu prilejul unei conferinţe la Cernăuţi, au organizat un pelerinaj la Mănăstirea Putna. Călăuză ne-a fost însuşi Iorga; de la el am aflat atâtea din viaţa lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!
În incinta Mănăstirii, în faţa bustului lui Eminescu, ridicat prin osârdia Cercului studenţesc „Arboroasa” (1926), N. Iorga a evocat Congresul studenţesc din Dacia întreagă, al cărui suflet a fost Eminescu (1871). Clipe unice de înălţare sufletească pe care timpul – tempus edax rerum – nu a reuşit să le ştirbească.


Şcolile prin care a trecut elevul Mihai Eminescu

Fiind născut în 1916, eram cetăţean al monarhiei austro-ungare („supus austriac”), calitate pe care am pierdut-o în 1918 după revenirea Bucovinei la România. În scurta mea perioadă de „cetăţean austriac” am trăit un eveniment care merită să fie povestit. În timpul celei de-a doua ocupaţii ruseşti a Bucovinei (1916), mama mea, cu mine în braţe, împreună cu mătuşa Sandală, s-au refugiat la Viena, unde am rămas până la terminarea războiului. Deci, până la vârsta de aproape trei ani am fost „vienez”. Aveam şi o fotografie din acea vreme, cu mama şi mătuşa Sandală, care, din păcate, s-a pierdut. Mama mi-a povestit, mult mai târziu viaţa de la Viena, cu lipsurile ei alimentare în special, dar şi unele întâmplări (întâlnirea în parcul Schönbrunn cu Împăratul Franz Iosef I, de pildă) cărora eu nu le pot da crezare. (Franz Iosef I a murit în 1916, eu nu aveam decât câteva luni...)
Întorşi la Horecea Mănăstirii, cu copiii reveniţi de la Rarancea, de la bunica – tata fusese şi el mobilizat în armata cesaro-crăiască şi luptase pe frontul din Galiţia – a început o perioadă nouă. Foarte grea pentru părinţi ca să-şi refacă gospodăria şi să-şi dea copiii la şcoală. Vremuri tulburi, grele în Bucovina primilor ani de după război. Fraţii mei mari Aurelia şi Valerian au fost înscrişi la şcoala Reală Superioară Ortodoxă, fratele Corneliu a fost înscris la liceul „Aron Pumnul” – aşa fusese botezat fostul KUK III. Ober-Staatsgymnasium” şi transferat în localul liceului Nr. 1.
Amintind, în rândurile ce urmează, şcolile pe care le-am urmat eu, o fac cu gândul de a pune în evidenţă sistemul şcolar din acele timpuri şi mai puţin istoria elevului Trebiş Vladimir. În primii ani postbelici, Bucovina a cunoscut o perioadă de tranziţie: administrativă, juridică, şcolară. Câţiva ani sistemul austriac a „cohabitat” cu cel românesc. Şcoala – elementară şi secundară – a cunoscut şi ea această tranziţie, al cărei martor am fost şi eu. Nu am analizat niciodată acest proces şi îmi dau seamă că merită făcut acest lucru. Am moştenit programe analitice austriece, am moştenit profesori, dar mai ales mentalităţi, modele culturale. În sfârşit, tranziţie!
Austria acorda o mare atenţie şcolilor, administraţiei, căilor de comunicaţie, armatei, justiţiei. În acei ani (1775-1918) cât a durat stăpânirea habsburgică în Bucovina s-au făcut multe lucruri bune. Bilanţul acestora încă nu s-a făcut „sine ira et studio”.
Unul din domeniile privilegiate a fost sistemul şcolar. „Ratio educationis” datează de pe vremea Mariei Tereza şi a lui Iosef al II-lea (1777) – o măsură similară a fost luată în Principatele Române cu cincizeci de ani mai târziu, odată cu Regulamentul Organic –, primul liceu a fost înfiinţat, la Cernăuţi, în 1827, tot la Cernăuţi; în 1875 a fost creată Univeristatea din Cernăuţi. Au urmat noi licee la Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Siret, Câmpulung, Gura Humorului . Deci moştenirea şcolară a fost foarte importantă. Şcoli primare („Volkschule”) existau în toate comunele, la oraşe, erau de asemenea şcoli primare. În anul în care am intrat eu în şcoala primară, reţeaua şi corpul didactic erau la nivel european.
În toamna anului 1922 am intrat în clasa a I-a a şcolii primare din Horecea Mănăstirii. De fapt, începusem s-o frecventez mai înainte fiindcă mama mă trimitea „ca să nu stau degeaba acasă”, de vreme ce fraţii mei mai mari umblau la şcoală. Pe vremea aceea şcoala nu avea decât o singură sală de clasă, celelalte camere fiind ocupate de familia învăţătorilor Rădăşanu, soţ şi soţie –, cu cei cinci copii: Areta, Filomela, Constanţa, Didi şi Nicu – singurul băiat al familiei. Cum se desfăşura „procesul didactic” cu elevi din toate clasele nu îmi aduc aminte. Învăţătorul – primul „regăţean” pe care l-am cunoscut – era preocupat de situaţia materială a familiei sale – 4 fete şi un băiat– şi de aceea acorda mai puţină atenţie învăţământului. Copiii erau puşi să-i lucreze grădina – un soi de „practică în producţie” – de învăţat se învăţa puţin. Am totuşi două întâmplări plăcute din acei ani. Am învăţat „cântând” poezia „Iarna vine şi îngheaţă, frigul creşte tot mereu, păsărica cea isteaţă, nu-şi mai află cuibul său”, care ne-a impresionat profund pe toţi copiii. Iernile erau aspre în Bucovina, omătul mare, geruri ceea ce explică compasiunea pentru „păsărica cea isteaţă”. Efectul: ne-am hotărât noi, copiii, să avem grijă de păsărele, să le dăm hrană – începând cu vrăbiile –, într-un cuvânt să le iubim. Mult mai târziu am aflat că, textul şi muzica îi aparţineau lui Ion Creangă. O altă întâmplare este legată de serbarea de sfârşit de an care la toate şcolile şi în toţi anii, avea loc la 29 iunie, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Am fost ales şi eu să recit poezia Brâncoveanu Constantin. M-am pregătit vreme îndelungată. La serbare însă, emoţia m-a înhibat: în rândul întâi se aflau notabilităţile satului: preotul parohiei bisericii, cantorul sau dascălul bisericii, şeful postului de jandarmi, învăţătorul Rădăşanu – care era şi directorul şcolii – împreună cu părinţii copiilor. Primele versuri „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin” le-am rostit cu putere, acea putere pe care ţi-o insuflă spaima. Mai departe, nu am putut să recit şi, cu toate îndemnurile, am părăsit scena, aruncându-mă, în lacrimi, în braţele mamei. N-am mai recitat în viaţa mea în public!
Am amintit de „tranziţia” de la sistemul austriac la cel românesc. Procesul avea loc şi în şcoli, cuprinzând şi terminologia. Cerneala se numea „nigreală”, creionul era „plumb” („Blei” în germană), aritmetica era „comput”, caietul de aritmetică era „caietul de comput”, certificatul de absolvire era „atestatul” – în discuţii cu părinţii i se spunea „Ţaignis” (germ. „Zeugniss”), condeiul era condei – încă nu apăruse stiloul cu rezervor şi, bineînţeles nici „pix”-urile.
Cum anii treceau şi eu agoniseam puţină învăţătură, părinţii s-au hotărât să mă dea la şcoala primară din Cernăuţi pentru a-mi desăvârşi „studiile primare”.
Am avut o mare şansă. Am fost înscris la şcoala primară de pe Strada Gl. Prezan, nr. 4, unde am urmat anul şcolar 1925-1926. Şcoala era cea mai veche din Cernăuţi, având un rang superior. Sub denumirea de „National Hauptschule”, având în faţă „griechisch-orientalische”, ea era cunoscută mai cu seamă ca „şcoală moldovenească”. Celebritatea şi-o datorează însă faptului că pe aici a trecut Eminescu. În anii şcolari 1858/59 şi 1859/60 elevul Eminovici a frecventat şi absolvit clasele a III-a şi a IV-a ale acestei şcoli. În anul 1903 profesorul Radu Sbiera – fiul lui Ion G. Sbiera, viitor profesor la Universitatea din Cernăuţi – a publicat aceste certificate, de unde aflăm materiile şi învăţătorii respectivi. Cei ce se ocupă cu studierea vieţii şi operei lui Eminescu cunosc bine această perioadă.
Pe vremea mea, şcoala era situată în aceeaşi clădire – pe vremea austriacă strada se numea „Schulgasse”, în timpul administraţiei româneşti „Strada general Prezan”, iar din 1944 până astăzi „uliţa Bojenko” (astăzi uliţa Şkilna, n. n.) –, avea un etaj, populaţia şcolară nu era nici „moldovenească” şi nici „greco-orientală”, ci un amestec de naţionalităţi şi confesiuni – reproducând structura populaţiei Cernăuţilor din acea vreme. Fiind aşezată într-un cartier cu populaţie predominant evreiască, în clasa a IV-a majoritatea elevilor erau evrei, dar din rândul celor săraci. Desigur erau şi ucraineni, polonezi, puţini germani şi, bineînţeles, români.
Am avut parte de dascăli buni – învăţătorii de la oraşe se numeau „institutori” –, în frunte cu directorul şcolii, Mihai Vicol, autorul unei foarte apreciate Gramatici a limbii române, apărută prin 1909 sau 1910. pentru fiecare obiect aveam câte un institutor. La religie, era pr. Victor Berariu, un bărbat frumos şi foarte îngrijit ca vestimentaţie, fiica sa, Vianora, s-a căsătorit cu Condrea Scalat, colegul meu mai mare la liceu, şi a murit în urmă cu câţiva ani, în Bucureşti –, româna era predată de Mihai Vicol, muzica ne învăţa „cântând” poezia lui St. O. Iosif: „Înfloresc grădinile, Ceru-i ca oglinda, Prin livezi albinele, au început colinda...” Apogeul avea loc când ajungeam la „Ah! de ce n-am zece vieţi / Să te cânt natură!” Acest „Ah” era însoţit de tropăitul picioarelor, bineînţeles, la îndemnul iubitului nostru profesor. Noi, copiii, îl rugam pe bunul profesor să repetăm cântecul pentru a putea tropăi cu entuziasm la „Ah”. N-aş fi insistat atât asupra acestei întâmplări dacă nu ar fi aici tâlcul unui procedeu pedagogic: l-am îndrăgit pe St. O. Iosif, am îndrăgit pentru totdeauna muzica...
Din satul meu, Horecea Mănăstirii, până la şcoala primară din oraş, erau 4-5 km, ceea ce era mult pentru un copil, mai ales iarna. Tatăl meu a reuşit să obţină aprobarea ca să locuiesc la „Internatul de băieţi români” de pe Str. Mărăşeşti, nr. 24 (pe vremea austriacă Neue Welgasse). Internatul era al Societăţii pentru Cultura şi literatura română în Bucovina, înfiinţată în 1862, avea un etaj, fusese construit la începutul secolului al XX-lea. Destinat elevilor români, în special fiilor de ţărani, „Internatul” a adăpostit zeci de promoţii de elevi care au devenit apoi profesori, magistraţi, avocaţi, funcţionari, sporind astfel intelectualitatea românească din Bucovina. Profesorul Constantin Loghin, fost şi el intern, a evocat acest aşezământ pomenind personalităţile care, ca elevi, au locuit în acest internat.
În anul 1925/26 am fost deci admis la acest internat. Eram numai doi elevi de şcoală primară care am fost primiţi: Constantin Nuţu, viitorul profesor la Universitatea din Bucureşti şi subsemnatul.
Directorul internatului fusese numit părintele Valehorschi – cu puţin timp înainte murise părintele Ciupercă –, om blând, dar care se ocupa mai puţin cu administraţia. Locuiam în dormitoare mari (25-30 elevi), în care era frig, mâncarea era modestă – mămăliga era un aliment de bază. Disciplina şi învăţatul erau asigurate de „prefecţi” (studenţi care aveau locuinţa şi masa gratuit) şi „subprefecţi”, dintre cei mai buni elevi din cursul superior.
Fiind proprietar „Societatea...”, internatul nu primea nici o subvenţie din partea statului. El se întreţinea din fondurile „Societăţii”, din taxe şi din contribuţii în natură (lemne, cartofi, fasole, varză), sistem practicat şi la „gazde”, unde părinţii – în special ţăranii – îşi plasau copiii. N-am păstrat amintiri prea vesele din acel an; abia aşteptam să vină sâmbăta sau vacanţa de Crăciun şi de Paşti ca să revin acasă, plângându-mă de necazurile mele. Ultimul trimestru n-am mai revenit la internat, frecventând şcoala în fiecare zi pe jos, de la Horecea la Cernăuţi.
Am absolvit deci clasa a IV-a în 1926, cu obişnuita serbare de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, încheind astfel ciclul primar.
După o vacanţă obişnuită petrecută acasă – păscutul vacilor în lunca Prutului, scăldatul şi alte îndeletniciri plăcute – mă trezesc cu tata care mă cheamă acasă pentru a pleca la liceu, în vederea examenului de admitere. Mi-am luat călimara – faimoasa călimară cu gâtul întors, în care se găseau şi câteva muşte –, un condei şi hârtie şi am plecat cu căruţa la liceul „Aron Pumnul”.
Fraţii mei mai mari, Aurelian şi Valerian, erau elevi la Şcoala superioară reală ortodoxă – unde fusese elev şi tatăl meu –, Corneliu era elev la liceul „Aron Pumnul” şi eu urmam să fiu elev la acelaşi liceu. Am reuşit şi în toamna aceluiaşi an, 1926, în vârstă de 10 ani şi 6 luni, am devenit elev, în clasa I-a B, al renumitului liceu.
O nouă întâlnire cu Eminescu! Explicaţia este simplă: liceul „Aron Pumnul” era continuatorul lui Staats-Obergymnasium” din Cernăuţi, înfiinţat în 1808. istoria liceului este cunoscută atât din monografiile austriece – una s-a publicat în 1909, cu prilejul centenarului liceului – cât şi din diferite studii ale istoricilor români. În acest liceu, M. Eminescu a fost elev în anii 1860/61, iar mai târziu „privatist” prin anii 1864-1866. Aici l-a cunoscut pe Aron Pumnul, profesor de limba şi literartura română, din 1849, numit prin concurs, suplinit mai tot timpul de Ion G. Sbiera, de profesorul Neubauer cel care l-a stimulat mult pe elevul M. Eminovici, pe profesorul de religie, Veniamin Iliuţ, pe colegii săi, care au lăsat mărturii despre Eminescu din acea perioadă. Lucrurile sunt bine cunoscute din monografia lui G. Călinescu, din numeroase studii, monografii consacrate poetului, din care amintim pe cele datorate profesorului Leca Morariu, de la Universitatea din Cernăuţi, cărturarului bucovinean D. Vatamaniuc şi altora.
Liceul german s-a divizat – neputând cuprinde numărul mare de elevi– dând naştere liceului nr. 2, cu clase paralele germano-ucrainene, iar, în 1898, ia fiinţă liceul nr. 3, cu clasele paralele germano-române. Clădirea afectată noului liceu era cea din Austriaplatz (Piaţa Grigore Ghica-Vodă), de unde începea Piteigasse, având în faţă tribunalul şi închisoarea. În 1919, liceul nr. 3 se mută în clădirea liceului nr. 1, capătă denumirea de liceu de stat nr. 1 „Aron Pumnul”. Liceul german devine „Liceul nr. 2” şi, împreună, cu Liceul nr. 4, se transferă în clădirea – frumoasă, de altfel, de lângă Biserica iezuită („Jesuitenkirche”), iar Liceul nr. 3 rămâne în Piaţa Grigore Ghica-Vodă.
Pentru a răspunde necesităţilor etnice, liceul nr. 1 era destinat elevilor români, Liceul nr. 2, elevilor germani, Liceul nr. 3, elevilor evrei, iar Liceul nr. 4, elevilor ucraineni. Această delimitare nu a durat însă multă vreme: la toate liceele amintite limba de predare era româna. De altfel, în fiecare liceu erau elevi de diferite naţionalităţi şi confesiuni.
În acei ani, Cernăuţii aveau numeroase şcoli secundare de băieţi şi fete. În afară de cele 4 licee, exista Liceul real ortodox, din fosta şcoală reală superioară ortodoxă, liceul ortodox de fete, liceul de fete nr. 2, destinat iniţial elevelor de naţionalitate germană, un al doilea liceu real, două şcoli normale de învăţători şi învăţătoare, un seminar pedagogic universitar, câteva licee şi şcoli particulare, printre care un liceu polon, şcoala maicelor polone...
Liceul „Aron Pumnul” era liceul „clasic”, cu o omniprezentă tradiţie a limbilor latină şi elenă. Fiind perioada de tranziţie, programa şcolară menţinuse în mare parte, programa de pe vremea stăpânirii austriece. Să amintim că promoţiile acestui liceu, până la promoţia 1928 – din care a făcut parte actualul academician Radu Grigorovici (n. 1911) – avea în programa de învăţământ studiul limbii latine, din clasa I-a până în clasa a VIII-a, câte 8 ore săptămânal, iar studiul limbii eline, din clasa II-a, până la clasa a VIII-a.
Promoţia mea (1926-1933) a beneficiat de măsurile de reformă: durata a fost redusă la 7 ani, studiul limbii latine începea în clasa a III-a (5 ani în total), iar al limbii eline, în clasele VI-a şi VII-a. Din cauza acestei predilecţii pentru limbile clasice, matematica şi fizica erau oarecum neglijate. Din acest punct de vedere colegii noştri de la „Liceul real ortodox” excelau prin pregătirea lor matematică, fiind însă dispensaţi de latină şi elină.
Fiindcă se spune că în perioada liceului se formează viitorii cetăţeni ai unei ţări şi că profesorii – unii dintre ei exercită o influenţă hotărâtoare asupra elevilor, determinându-le vocaţia şi profesia – voi evoca câţiva profesori. Marea majoritatea a acestora erau „bucovineni”, absolvenţi ai Universităţii din Cernăuţi. Nu toţi însă erau români: am avut profesori germani, polonezi, ucraineni şi evrei. Unii au învăţat cu greu limba română. Am avut însă şi profesori „regăţeni”: puţini la început, numărul lor a început să crească cu timpul.
Să mai amintesc o ciudăţenie: chiar profesorii bucovineni români aveau dificultăţi cu limba română în predarea materiilor lor. Astfel, profesorul de matematică, Alexandru Buga – o figură pitorească a Cernăuţilor de altă dată – ne învăţa: „o optiţă cu o optiţă fac o pătriţă” („ein Anchtel mit einem Achtel macht ein Viertel”). Lucrul acesta nu ar trebui să ne mire pentru oamenii care şi-au făcut studiile în limba germană. Tatăl meu, de pildă, toată viaţa lui şi-a făcut calculele, cu voce tare, în limba germană. Mi s-a spus că acelaşi lucru era în Basarabia, cu limba rusă.
Să începem cu directorul liceului „Aron Pumnul”. Primul a fost „părintele protopresviter Petru Popescul” care ne preda religia. L-am evocat recent pentru monografia oraşului Siret – de unde şi era originar, de fapt dintr-un sat – şi figura sa îmi stăruie în amintirea mea prin bunătatea şi blândeţea sa. Mic de statură, cu ochelari, cu o barbă mare, preotul Petru Popescul întruchipa omul şi cărturarul bucovinean din timpurile de mult apuse. Limba română pe care o folosea era neaoşă, aşa cum o vorbeau ţăranii. Voi povesti o întâmplare cu adânc tâlc pedagogic care ne-ar aduce aminte de un Comenius, Rosseau sau Pestalozzi. Într-o pauză, doi din colegii mei se iau la ceartă şi unul, neintenţionat, rupe celuilalt mâneca de la uniformă. „Victima” – care era, de fapt cam bătăuş – îl ia de mână şi îl duce la cancelarie, la director, bucurându-se de pedeapsa ce va fi aplicată „preopinentului”. I-am însoţit la părintele Popescul, fiind monitorul clasei. După ce a ascultat relatarea agresivă a „victimei”, directorul nostru, cu o nesfârşită blândeţe în privirea sa, rosteşte „sentinţa”: „Măi băieţi, ia ştiţi puţintel. Am aici în dulap ac şi aţă şi cos numaidecât mâneca”. Ceea ce a şi făcut în modul cel mai natural. Am rămas toţi trei copiii profund impresionaţi de „judecata” bunului nostru director: „victima” s-a ruşinat de gândurile sale de răzbunare, toţi trei învăţând mult din această întâmplare. Mai târziu, citind „Viaţa lui Isus” a lui Giovani Papini şi ajungând la episodul cu femeia păcătoasă adusă în faţa Mântuitorului, am asemănat răspunsul blând al lui Isus, dat fariseilor, cu acel pe care l-a dat părintele profesor Petru Popescul. Ehei! Dacă ar fi fost un alt director în locul părintelui! Fiindcă trebuie spus că profesorii erau severi, distanţi cu elevii, iar cu disciplina – în acea vreme – nu se glumea. Nu se folosea bătaia, ce-i drept, dar erau alte pedepse mai eficiente.
Următorul director al liceului „Aron Pumnul” a fost profesorul Emanuel Iliuţ (1882-1966). De fapt, istoria liceului în acei ani a fost dominată de această personalitate. Fiind membru al Partidului Naţional Liberal, în unii ani era inspector general al Regiunii a XIV-a pentru învăţământ şi atunci era suplinit de un alt profesor, în funcţia de director al liceului.
Specialitatea profesorului Em. Iliuţ erau limbile latină şi elină. La nevoie, preda şi germana. Foarte pedant, bun gospodar ca un remarcabil simţ şi tact pedagogic conducea liceul. Era exigent nu numai cu elevii ci şi cu profesorii. Nu tolera abateri de la regulament şi program. Controla sistematic portul uniformei liceului şi a numărului de ordine (al meu a fost 357), veghea ca elevii să nu frecventeze cinematografele rău famate („Revolver-kino” din Piaţa Unirii unde rulau filme de aventuri) sau filmele interzise (de dragoste!). Mic de statură, chel, avea ochii foarte expresivi şi mobili. Avea darul ubicuităţiii: puteai să-l întâlneşti pretutindeni, la parter, la etaj – liceul avea parter şi un singur etaj – în curte, – locuia în clădirea liceului – în oraş, în locurile în care se presupunea că ar fi putut avea loc abateri de la regulamentul şcolii. Sub acest aspect ne amintea de Ştefan cel Mare în caracterizarea lui Ion Neculce.
După pensionare, s-a retras la Suceava, unde a şi murit în vârstă de 84 ani. În cimitirul orăşenesc este un mormânt modest în care o pisanie aminteşte că aici odihneşte Emanuel Iliuţ, fiu de agricultor din Crasna, fost profesor de liceu. Mai mult, în anul 1966, nici nu s-ar fi putut scrie. Elevii i-au păstrat recunoştinţă şi admiraţie. Promoţia 1930 a liceului a organizat trei revederi – organizatorii au fost inimoşii prof. Orest Tofan (†1985) şi Condrea Scalat – în anii 1975, 1980 şi 1985 la Suceava. După şedinţa solemnă la liceul „Ştefan cel Mare” în aceeaşi dimineaţă, ne îndreptam spre cimitirul orăşenesc unde ne închinam la mormântul fostului nostru profesor şi director al liceului. A doua zi, în cadrul periplului care cuprindea Rădăuţii, Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Câmpulung Moldovenesc şi se încheiau la Gura-Humorului, ne închinam şi la mormintele altor profesori care odihnesc în pământul Bucovinei... La cimitirul orăşenesc din Gura-Humorului întârziam mai mult: acolo odihnesc foştii noştri profesori Arcadie Dugan şi Teodor Balan pentru care am păstrat sentimente cu totul deosebite, despre care vom spune câteva cuvinte mai târziu.
Am avut, în decursul celor şapte ani (1926-1933), mulţi profesori. Unii au fost scurtă vreme profesorii noştri, alţii ne-au dus până la bacalaureat. Nu are rost să-i evoc pe toţi: nu fac hagiografie, nu mă interesează anecdotica – porecle, întâmplări hazlii. Aş fi bucuros dacă aş putea identifica tipologii („modele paideice”) cu ajutorul cărora să caracterizez calitatea învăţământului din acei ani.
Personalitatea cea mai puternică, cu influenţa cea mai durabilă asupra elevilor, chiar a destinelor ştiinţifice a fost profesorul Orest Drăgan. A predat ştiinţele naturale, fizica şi chimia. Viaţa lui era o adevărată legendă: sportiv desăvârşit, fost maior în armata cezaro-crăiască, a ajuns prizonier în Rusia ţaristă, de unde s-a întors după multe peripeţii, profesorul Drăgan avea o metodă pedagogică originală. Să mai spun că era ucrainean, vorbea cu destulă greutate limba română, cu o voce admirabilă de bariton – bas – era solist în corul bărbătesc ucrainean – era foarte apropiat de elevi, învăţându-i nu numai materia sa, ci şi filozofia vieţii. Era priceput şi la desen, aşa cum îşi amintesc foşitii premianţi: acad. Radu Grigorovici (n. 1911), promoţia 1928, prof. dr. docent Victor Săhleanu (n. 1924), promoţia 1942, regretatul Radu Tomoioagă (1916-1974), subsemnatul şi încă mulţi alţii, profesorul Drăgan avea un talent pedagogic deosebit. Combinaţiile dintre diferite elemente pentru a da compuşi erau prezentate ca o „psihodramă”; un atom de oxigen având două braţe libere caută tovarăşi pentru o „combinaţie stabilă”, se întâlneşte cu doi atomi de hidrogen, dispunând de câte un braţ liber, şi-i invită politicos: „Hai, să ne însoţim!” Rezultă apa! Nu este de mirare că unii elevi se înscriau la Universitate, la facultatea de ştiinţe, secţia chimie, ajungând eminenţi profesori sau oameni de ştiinţă.
Nu a fost căsătorit, ultimii săi ani de viaţă au fost învăluiţi în mister. Am cunoscut un eminent neurochirurg, doctorul Kiovski, la Sibiu, care mi-a vorbit de unchiul său profesorul Orest Drăgan. Am aflat că ucrainenii din Cernăuţi îl cinstesc pe profesorul Drăgan ca pe un important fruntaş al luptei naţionale a ucrainenilor, în perioada interbelică.
Profesorul Arcadie Dugan ne-a predat limba germană, la alte serii şi clase, a predat limbile latină şi elină. Avea şi el o metodă originală. Notiţele se treceau într-un caiet mare „Omnibuz”, de acolo se treceau într-un caiet special, introdusese sistemul lecturilor particulare („Privat-Lektüre”), în expunerile sale face referiri la alte discipline, ne prezenta etimologii („lingvistică comparată”).
Fiind suferind de ulcer, era uneori indispus. Cea mai uşoară şoaptă a vreunui elev era suficientă ca să-l înfurie. Cu un strigăt de „Ruhe” ne făcea să tremurăm o oră întreagă. Profesorul era şi un personaj pitoresc al Cernăuţilor. Nefiind căsătorit şi având titlul de „bădiţă” emeritat” al Societăţii academice române „Junimea”, era în permanenţă în compania studenţilor, „fucşii” săi, mai cu seamă la restaurante, dar şi la „cabinetul” Societăţii. Cuvântul lui avea o mare autoritate. Au fost elevi ai profesorului – regretatul folclorist Adrian Fochi (1920-1985), de pildă – care l-au considerat pe profesorul Dugan drept cel mai bun pedagog care i-a introdus în disciplina lingvistică. La bătrâneţe s-a căsătorit şi a murit la Gura-Humorului.
L-am amintit pe profesorul Teodor Balan (1885-1972). Nu mi-a fost profesor: era la secţia A. Lecţiile lui erau o încântare. A făcut carieră ştiinţifică şi didactică. Doctor în istorie, docent la Universitatea din Cernăuţi, director al Arhivelor Statului din Cernăuţi, numele şi activitatea sa ştiinţifică sunt bine cunoscute specialiştilor. Figurează în Enciclopedia istoriografiei româneşti (1978). Profesorul nostru de istorie a fost Filaret Doboş. Membru al Partidului Naţional Liberal, uneori i se încredinţa funcţia de inspector general al Inspectoratului general al Regiunii a XIV-a. Dezavantajat de voce, lecţiile sale erau puţin atractive.
La religie, l-am avut mai întâi pe pr. Prof. Simeon Reli (1882-1947). După doctoratul în Teologie (1928), a intrat în învăţământul universitar, unde a predat Istoria bisericii ortodoxe române. Cursurile sale sunt şi astăzi folosite în institutele Teologice. Studiile sale sunt riguroase şi pot fi oricând folosite.
Celălalt profesor de religie a fost preotul Rezuş. Bonom, prietenos cu elevii, ne povestea din viaţa sa, din prizonieratul său în Rusia (aşa bănuiesc). În 1940, este ridicat de autorităţile sovietice şi deportat în Siberia, de unde nu s-a mai întors.
Nu pot să nu-l amintesc pe dr. Constantin Gheorghian, autorul unui apreciat manual de limbă elină, care ne-a predat, în anul 1926/27 istoria antică. L-am îndrăgit mult, am regretat că nu ne-a fost profesor şi în anii următori. A avut şi o fată, considerată o frumuseţe, era mai în vârstă ca noi, dar a făcut clasele a VII-a şi a VIII-a la liceul nostru. A murit, cred în 1989, în Bucureşti, uitată de toţi.
Pe profesorul meu de latină şi elină, Paul Sireteanu, l-am respectat înainte de toate. Era modelul profesorului de altădată: nu a lipsit niciodată de la lecţii – chiar când era bolnav – nu a întârziat la lecţii nici măcar cu un minut, nu a zăbovit nici un minut după terminarea lecţiei, nu a zâmbit niciodată. Singura excepţie, la ultima lecţie, în 1933. Înalt şi corpolent, purta un loden larg şi era tuns „Cicero”. Un împătimit de cultura clasică, îşi stăpânise sentimentele. Doar când „scanda” din Horaţiu sau Ovidiu, noi elevii simţeam emoţia profesorului. De o urbanitate desăvârşită, se adresa elevilor cu „dumneata”, nu ridica niciodată tonul, nu a folosit epitete, precum „cârlane”, „găgăuţă” şi altele cu care ne gratificau uneori alţi profesori! Fiind un timp dirigintele clasei noastre avea şi misiunea ingrată de a invita părinţii unor elevi în legătură cu nota de la purtare sau de la materia sa. Atunci profesorul se adresa în termenii următori elevului în cauză: „Fii bun dumneata şi roagă pe domnul Tatuţă (sau pe doamna Mamuţa) să vină la cancelaria profesorului în ziua de...” Iniţial nouă, copiilor, ni se părea formularea invitaţiei ca fiindcă comică. Oricum, era preferabilă unor formulări, ce-i drept, rare de tipul: „Să vină tatu la şcoală ca să-i spun ce poamă eşti”. Să spun că pasiunea mea pentru cultura şi istoria clasică o datorez profesorului Paul Sireteanu? Nu, ea este mai veche, dar oricum el mi-a dezvoltat-o.
La limba română profesor mi-a fost dr. Nicolae Tcaciuc-Albu. Om cultivat, el însuşi poet, era o personalitate în Cernăuţii de altă dată. Originar din comuna Rogojeşti de lângă Siret – unde Tudor cavaler de Flondor îşi avea moşia – era apropiat al familiei Iancu cavaler de Flondor – de numele căruia este legat actul Unirii Bucovinei cu Patria Mamă –, a publicat unele studii, se bucura de autoritate în rândul poeţilor şi scriitorilor din Bucovina. Poetul Mircea Streinul (1910-1945) – care i-a fost elev – nutrea un mare respect pentru profesorul său, iar acesta, la rându-i, îi arată simpatie şi încurajare. Cu o înfăţişare distinsă, cărunt de timpuriu, necăsătorit, era o personalitate respectată.
După pierderea Bucovinei s-a stabilit la Bucureşti. Fără rude şi prieteni s-a sinucis.
În clasa noastră nu a descoperit sau încurajat talente, îndruma, ce-i drept, Societatea culturală „Steluţa” pe care o înfiinţase însă profesorul Arcadie Dugan.
Eminent profesor a fost dr. Ernest Kallos, care ne-a predat franceza. Evreu ungur, vorbea o franceză perfectă. Cu elevii conversa numai în franceză, poate şi din cauză că stăpânea româna cu aproximaţie. Punea mare preţ pe gramatică, pe care am învăţat-o bine; din păcate, exersarea limbii franceze era mult mai redusă.
Am avut şi doi profesori „regăţeni”. Cuvântul de „regăţean” – l-am folosit mai înainte şi îl voi mai folosi – are o „notaţie” şi mai multe „conotaţii”. El înseamnă, în primul rând, persoana venită din Vechiul Regat, după 1918, în Bucovina. Chiar şi fratele nostru moldovean, din Dorohoi sau Botoşani, era şi el „regăţean”, ceva mai nuanţat însă. Adevăratul „regăţean” era cel originar din Muntenia şi Oltenia, pe care îl recunoşteai după pronunţia lui „de” şi „pe” („dă” şi „pă”), ceea ce, pe noi, copiii, ne impresiona, provocându-ne admiraţia, cu atât mai mult cu cât noi pronunţam „di” şi „pi”. Ne mai impresiona plăcut limba românească a „regăţenilor”, mai elegantă, nobilă şi, desigur, mai frumoasă decât cea folosită de noi şi de profesorii „bucovineni”, resimţindu-se calcurile germane.
Cum „regăţenii” au venit mai ales cu administraţia, armata şi învăţământul, cuvântul de „regăţean” a început să aibă şi conotaţii, în funcţie de compartamentul „regăţenilor”. Din propriile amintiri, ştiu că adesea „regăţean” era sinonim cu „mitică”. M-aş întreba acum: de ce mă refer la această problemă, eu care trăiesc în Bucureşti şi, după 45 ani, am devenit şi eu „regăţean”? Este, fără îndoială, o problemă de istoria culturii şi de psihologie socială, care nu a fost analizată aprofundat. Or, câteva articole publicate în presa de la Chişinău în ultimii ani readuc – spre marea mea surprindere – în discuţie această problemă (imaginea României şi a românului în Basarabia interbelică). Unii istorici austrieci şi germani folosesc curent expresia, făcând distincţia dintre românii „bucovineni” şi românii „regăţeni”. Mai mult, în rândul ucrainenilor din Bucovina, mai ales al celor din regiunea Cernăuţi (Ucraina) se face distincţia dintre ucrainenii „bucovineni” şi „ucrainenii” galiţieni. Treptat ajungem şi la problema lui „homo bucovinensis”, pusă în circulaţie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Bucovina, şi care găseşte, şi astăzi, nostalgici târzii.
Dar să revenim la profesorii noştri „regăţeni”. Pe profesorul de chimie, Nedelcu, îl voi descrie mai succint. Tânăr cu foarte bună pregătire universitară, cu întinse cunoştinţe de literatură franceză, preda chimia la nivelul achiziţiilor acestei ştiinţe din acea vreme. Un laborator, bine utilat, slujea admirabil pentru înţelegerea chimiei. Mulţi am îndrăgit chimia, unii şi-au ales-o ca specialitate universitară. Totuşi elevii nu l-au îndrăgit pe profesor şi nici nu i-au păstrat amintirea. Dar nu fiindcă era „regăţean”!... avea un uşor dispreţ pentru elevi – erau provinciali! – nu cunoşteau cultura franceză (s-a convins iniţiind întâmplător o discuţie asupra unui roman a lui ... Alphonse Daedet!)
Celălalt profesor a fost Petre D. Toma, la filozofie, educaţie civică, dirigintele nostru, al septimei B, în ultimul an, 1932/33. Totul te cucerea la el. Înalt, frumos, brunet, pasionat vânător, orator de mare efect, profesorul Petre D. Toma a ştiut să fie apropiat de elevi, cu o naturaleţe admirabilă. Fiu de mic moşier din Ialomiţa, cu temeinice studii de sociologie şi drept – prin anii 1932-1933 şi-a susţinut teza de doctorat Despre răspundere la Universitatea din Cernăuţi –, dinamic, vesel, ironic, uneori sarcastic, îşi iubea elevii fără să-i răsfeţe. Limba română pe care o folosea era elegantă, recurgea uneori la expresii mai colorate – spre surprinderea lor, dar şi admiraţia noastră – de tipul „îţi dau pantalonii jos şi îţi trag câteva la ...”, partizan şi el al culturii franceze, într-un cuvânt, chiar dacă nu era „model paideic”, ne-a stimulat mult în gândire şi în lecturi. Discuţiile de la ora de dirigenţie erau plăcute, sfaturile – uneori uşor cinice – erau acceptate de elevi, cu atât mai mult cu cât nu erau „moralizatoare”.
L-am iubit, aproape fără excepţie, mulţi au păstrat legătura cu el până la moarte. S-a stabilit la Iaşi, unde, pentru scurtă vreme, a fost profesor sau conferenţiar, apoi îndepărtat deoarece fusese cândva cuzist. Era căsătorit cu una din cele mai frumoase femei din Cernăuţi, o poloneză, soră cu colegul meu mai mare Kazimir Mitelski. Au avut un copil, este inginer, trăieşte undeva la Iaşi. La cele două aniversări ale promoţiei 1930 – cea din 1975 şi 1980 – a luat parte, însoţit de nepoţica sa. La aniversarea din 1985 nu a mai răspuns...
Promoţia noastră (1933) l-a invitat, în 1963, la Braşov, la cea de a 30-a aniversare. A fost singurul profesor, dar şi noi, foştii săi elevi, eram puţini. Ne-a făcut mărturisiri – deh! eram şi noi acum oameni mari – care ne-au tulburat profund. Spunea, de pildă, că toată viaţa a fost un singuratic (noi ne gândeam la frumoasa sa soţie), că pasiunea sa pentru vânătoare era de fapt pretextul de a ieşi în natură, precum şi altele din experienţa sa de viaţă.
Aceşti doi profesori „regăţeni”, ca şi alţii care au venit la liceul nostru şi la celelalte licee, au îndeplinit un rol pozitiv, de mare însemnătate, în acea perioadă de tranziţie în care se afla Bucovina. Merită să ne întoarcem la această problemă. O vom face, poate, mai târziu. N-am evocat pe profesorii de matematică. S-au perindat mai mulţi, dragoste pentru această ştiinţă fundamentală nu ne-au insuflat. Profesori meritorii de matematică nu am avut decât în ultimele trei clase – Vasile Gârdei şi Gustav Botez.
Nu am însă dreptul să-l uit pe profesorul de muzică, Sava Arbore. Originar din Basarabia – descendent din răzeşi – nu avea prea multă şcoală, dar era un muzician fin, sensibil, admirabil dirijor de cor. Liceul „Aron Pumnul” avea un cor foarte bun; Liceul real ortodox, nr. 1, avea şi el un cor apreciat (prof. Vasilache), Liceul ortodox de fete (domnişoara Mandicevschi, sora lui Eusebie Mandicevschi), dădea concerte chiar la Reşedinţa Metropolitană, Sala sinodală, patronate chiar de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei (1924-1935) în care erau interpretate cântări liturgice în limba greacă. Era o puternică tradiţie a muzicii corale în Bucovina, am evocat-o cândva la o serată muzicală de la Televiziune, organizată de domnul Iosif Sava.
Lecţiile profesorului Sava Arbore erau însoţite de un „Fissharmonium” care ne fascina cu acordurile sale grave. Am învăţat solfegierea, noţiuni de armonie, mai multă istorie a muzicii (după manualul lui Gr. Polişciuc). Partea cea mai frumoasă era corul. Aici se arată pe deplin talentul lui Sava Arbore. Era foarte exigent, uneori, nestăpânit, se repezea la câte un corist şi-l trăgea de urechi (eu însumi am fost o dată o asemenea victimă), dar corul era mândria liceului. În fiecare an, dădeam concerte în sala Teatrului Naţional, de obicei de Buna Vestire (25 martie), cu un repertoriu din care nu lipseau compoziţiile lui Vidu, T. Popovici, Ch. Dima, G. Muzicescu. Uneori programul cuprindea Händel („Hallelujah”). Sala arhiplină! Părinţii, în primul rând. Concertul începea cu Trăiască Regele, ceea ce stârnea un mare entuziasm. Coriştii eram toţi îmbrăcaţi în costume naţionale, cu brâul tricolor. Era, înălţător. Piese precum Peste deal la nana-n vale, Grânele vara se coc, Ana Lugojana, Are mama fată mare erau întotdeauna bisate. Corul a avut un rol educativ de mare însemnătate. După repetiţii, care aveau loc de două ori pe săptămână după masă, deşi profesorii de la celelalte discipline protestau, plecam spre casă, cântând pe străzile oraşului, spre marea nedumerire a locuitorilor. Până astăzi sunt convins de rolul educativ şi patriotic al unui cor de liceu şi, în general, de influenţa modelatoare a muzicii. Ca elev, nu auzisem încă de Katharsis.
Pentru a întregi portretul unui liceu din acea vreme trebuie să amintesc şi de „pedelul” nostru Carol Tvers. Funcţia lui era de intendent şi, în acelaşi timp, de portar. Îşi avea sediul în loja de la intrarea liceului, el suna clopoţelul („tintinabuluun iam sonuit”!), veghea la disciplina elevilor pe coridoare, în pauza mare, el ne distribuia – gratuit – câte un „Grahambrot”, copiilor mai „pauperi”. Era întruchiparea perfectă a funcţionarului austriac: îmbrăcat distins, purta un „streifkragen” răsfrânt, cum era moda pe atunci, cu părul cărunt având cărare, cu o mustaţă tipic austriacă, foarte îngrijită. Carol Tvers nu poate fi disociat de directorul Emanuil Iliuţ, nici de liceul înfiinţat în 1808.
Istoricul culturii, al învăţământului, specialiştii în psihologia socială şi imagologie vor fi fără îndoială, interesaţi să afle mai multe despre elevii liceului şi respectiv, al clasei noastre. Fiecare clasă era divizată în A şi B, arareori exista şi secţia C, nu în urma unui „val demografic” cum a fost cazul în România cu generaţiile 1967 şi 1968, ci mai cu seamă ca efect al comasării unor licee. Pe vremea guvernului lui Iorga, în 1931-1932, a fost desfiinţat liceul real nr. 2, iar elevii au fost transferaţi la liceul nostru. Efectivul elevilor oscila între 400-450. compoziţia etnică varia mult de la o clasă la alta, de asemenea „originea socială” – iertată să-mi fie folosirea expresiei!
Liceul „Aron Pumnul” era mai „democrat” dacă judecăm după faptul că în afară de elevii din oraşul Cernăuţi, mulţi erau din suburbiile oraşului: Roşa, Clocucica, Mănăstirişte, Caliceanca, Horecea. O bună parte veneau din satele vecine: Mahala, Boian, Ostriţa, Plaiul Cosminului, Ceahor, Voloca, Mihalcea, Molodia, Cuciurul-Mare. Mai târziu, au început să vină elevi şi din Basarabia, în special din judeţul Hotin, şi din Moldova (judeţul Dorohoi).
Erau – ca să folosim o expresie modernă – „restricţii economice”: taxe – deşi se acordau multe scutiri – întreţinerea în timpul şcolarizării – la internat sau la „gazdă” – costul unic al uniformelor obligatorii, costul rechizitelor şcolare. Nu existau decât două internate: „Internatul de băieţi români” al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, cu o capacitate de 200-240 elevi, iar mai târziu, „Internatul eparhial „Mitropolitul Nectarie”, cu 28-30 locuri, dar în care nu erau admişi decât fiii de preoţi şi de cantori (dascăli sau cântăreţi bisericeşti). Ceilalţi se aşezau la „gazde”, cam la marginea oraşului – în cartierul Weinberg erau majoritatea „mahalenilor” –, mai mulţi într-o cameră, iar plata era în natură; un „stânjen” de lemne de foc, „un ţuhal” (sac) de „barabule” (cartofi), o „merţă” de fasole uscată, curechi, „oloi” – untdelemn din seminţe de dovleac – etc. Efortul părinţilor de la ţară era mare: bani şi alimente, „imobilizarea” forţei de muncă potenţiale. Pe parcursul anilor au fost destule cazuri când ţăranii îşi retrăgeau copiii de la şcoală. Existau burse în bani: bursa „Regele Ferdinand”, bursa Municipiului Cernăuţi, bursa Mitropoliei. Acordarea lor era condiţionată de notele obţinute şi de situaţia materială. Exista „Certificatul de paupertate” care atesta situaţia materială a familiei elevului. Am fost, ani de zile, obişnuit cu formula „Subsemnatul elev (student)..., diliginte şi pauper”. Când ne adresam autorităţilor pentru a primi ajutor.
Dacă în clasa I-a jumătate din elevi erau copii de ţărani, purtând costumul naţional – scutind portul uniformei – în schimb, în ultima clasă erau doi trei elevi, fii de ţărani, din comunele Cuciur-Mare şi Voloca, aşa cum atestă fotografia* din iunie 1933. În această fotografie suntem 25 elevi repartizaţi astfel din punct de vedere etnic: 3 evrei, 3 ucraineni (unii ucraineni se declarau români), 1 polonez şi 18 români. Printre aceştia remarcăm 3 basarabeni, 2 din Moldova, restul din Bucovina.
Cât despre relaţiile „interetnice” – subiect intens cercetat astăzi – ele erau normale. Se remarca o atitudine particulară faţă de evrei, mai curând generată de considerente religioase.
În clasa a VII-a A, erau mulţi germani şi polonezi. Ora de religie se făcea separat după confesiune. Mare mi-a fost surpriza când la ora de religie pentru elevii ortodocşi, preotul îi dă voie elevului Vasile Dârda, originar din frumoasa aşezare Boian, să părăsească sala. La nedumerirea noastră, profesorul ne-a explicat că elevul Dârda era greco-catolic. Mult mai târziu am aflat, dintr-un studiu al pr. prof. Simeon Reli, cum au ajuns românii din Boian să treacă la religia greco-catolică. Asta se întâmpla, în anii 1851-1853, în satul care aparţinuse cândva hatmanului Ion Neculce, moşia preferată a cronicarului.
Într-un oraş de provincie, cu puternice reminiscenţe austriece, moralitatea elevilor şi elevelor era supravegheată, deopotrivă, de familie, şcoală şi întreaga societate. Şcolile secundare erau separate. Cu excepţia serbărilor şcolare – concert şi alte manifestări – băieţii se întâlneau rar cu fetele. Nu existau „ceaiuri” la care să participe elevi şi eleve. Trebuie spus că aceste condiţii favorizau romantismul.
Un elev – din ultimele clase – era fericit dacă prietena sa îi permitea s-o însoţească până la liceu; apogeul fericirii era atunci când ea îi îngăduia să ducă geanta cu cărţi. La universitate această legătură continua şi, după ani de zile, urma logodna. Căsătoria avea loc abia după ce proaspătul licenţiat primea „un loc de muncă”, ceea ce îi permitea să întemeieze o familie. Nu este nici o idealizare a acelui „model”, despre care pot depune mărturie colegi de ai mei, ale căror călătorii durează de 50-60 de ani.
Liceul „Aron Pumnul” a fost un liceu reprezentativ pentru liceele din Bucovina. Întrebarea cu care încheiem această evocare este următoarea: care este calitatea cunoştinţelor dobândite, care este „stocul de învăţământ” agonisit în 7 şi, respectiv, 8 ani de liceu? Cursul inferior („gimnaziul”, se încheia cu „micul bacalaureat” („das kleine Matura”), liceul se termina cu bacalaureatul, foarte exigent în acele vremuri, neobţinerea lui provocând adesea drame. Marea majoritate a absolvenţilor se opreau aici. Alţii, mult mai puţini, urmau universitatea. În raport cu cerinţele profesionale de atunci un bacalaureat era un om format, dispunând de o cultură temeinică, capabil să-şi asume responsabilităţi în administraţie (cei mai mulţi) sau în activităţi precum industria, comerţul, transportul. Avea cunoştinţe de istorie, geografie, matematică, ştiinţe naturale, fizică şi chimie; stăpânea – în limite satisfăcătoare – două limbi: germana şi franceza, în plus putea recita din Horaţiu sau Ovidiu.
Principalul era că în urma celor patru ani de şcoală primară şi şapte-opt ani de liceu tânărul nostru avea o concepţie sănătoasă despre răspunderea sa faţă de societate şi familie, în raport cu valorile morale şi umane, socotite atunci ca fiind veşnice. Educaţia din şcoală continua în mod fericit pe cea primită în familie, iar educaţia religioasă juca un rol esenţial.
La diferite întâlniri pe care le organizează foştii elevi ai unor prestigioase licee din Bucureşti (liceul „Gheorghe Lazăr”, Colegiul „Sfântul Sava”, liceul „Spiru Haret”, „Mihai Viteazu” şi altele), din Iaşi, Sibiu, Braşov, Blaj, Beiuş, Craiova, Galaţi, Arad etc. este obiceiul să se rostească numele absolvenţilor care au devenit personalităţi.
Şi liceul „Aron Pumnul” a dat personalităţi care au ilustrat viaţa culturală a Bucovinei şi a României: profesori, clerici, ingineri, poeţi, scriitori, profesori universitari, membri ai Academiei Române. Nu voi da nume pentru a nu face omisiuni. Am încercat o dată, într-o comunicare prilejuită de centenarul morţii lui Eminescu, în 1989, şi care s-a publicat în volumul editat la Iaşi. Titlul ei este: M. Eminescu în conştiinţa foştilor elevi şi profesori de la liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi. Este nevoie de o monografie a liceului, documentată, cuprinzând şi mărturiile celor ce sunt în viaţă. Am şi început această acţiune cu colegul meu mai tânăr, prof. dr. Docent Victor Săhleanu, cu sprijinul academicianului Radu Grigorovici, cu colaborarea colegilor din Bucureşti şi din alte părţi – inclusiv a celor ce sunt în străinătate – şi sperăm s-o ducem la bun sfârşit. Liceul – care l-a avut profesor pe Aron Pumnul şi pe Mihai Eminescu, ca elev – merită o asemenea monografie care să pună în lumină rolul însemnat pe care l-a jucat şi să amintească un model pedagogic care nu şi-a pierdut actualitatea.

(va urma)



Comentarii

2012-08-15 19:49
Iqa

Fotografiile, cu autor necunoscut, suprrind parada militara la care este prezent insusi celebrul Generalfeldmarschall August von Mackensen, la 27 ianuarie 1918, in timpul aniversarii anuale a zilei Kaiserului Wilhelm al II-lea.In centrul imaginii vedem cladirea Casei Capsa.Capsa a devenit prada de razboi, fiind o emblema a vietii social-politice romanesti. Ofiterii germani luau masa la Capsa, pe bonuri de mancare. Localul a fost rechizitionat de autoritatile militare germane la 20 decembrie 1916. S-au golit pivnitele si magaziile, timp de doua saptamani, de dimineata pana seara. Nemtii nu au reusit sa ia tot. In schimb, bulgarii, aliatii lor, nu au scapat vinurile din butoaie si magaziile de dulciuri. La 4 ianuarie 1917, la cererea bulgarilor, germanii le-au cedat acestora Capsa. Si-au instalat aici “Casinoul Ofiteresc si Soldatesc bulgar”. Astfel, celebra firma a fost “indoliata”. Daca armata germana a aratat respect fata de valoarea reprezentata de Capsa, bulgarii au intrat cu bocancii in local, inlocuind, cu indolenta, bombonierele de cristal cu borcane de castraveti. Firma in limba bulgara era prezenta pe fatada si la 27 ianuarie 1918, in timpul aniversarii anuale a zilei Kaiserului Wilhelm al II-lea.Cu stima

2012-08-29 11:10
Bucky

http://www.toprefinancequotes.com/|mortgage refinance rates 8)) http://www.myedguide.com/|cialis 906052

2012-09-04 12:22
Jacie

http://www.findacnetreatment.net/|accutane 8-PP http://www.findyourcollegesonline.com/|online colleges 8-)


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare