Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

BUCOVINA – PROCESE ISTORICE ŞI SOCIALE. Situaţia politică, administrativă şi religioasă din Bucovina de la începutul administraţiei galiţiene
     media: 4.29 din 7 voturi

09.03.11
00:10
Alexandrina Cutui

Această perioadă din istoria Bucovinei poate fi considerată cea mai nefastă sub toate aspectele, atât sub cel religios, cât şi economic, social, politic şi cultural. Bine gândită din punct de vedere al stăpânirii habsburgice, includerea forţată a Bucovinei la Galiţia poloneză şi catolică a însemnat continuarea mult mai intensă şi mai brutală a distrugerii a tot ceea ce era românesc, în toate domeniile de activitate.
Ca urmare a hotărârii neaşteptate, a împăratului Iosif al II-lea de alipire a Bucovinei la provincia Galiţia din punct de vedere administrativ, situaţia din provincie avea să se agraveze. Această provincie a reprezentat al nouăsprezecelea cerc al Galiţiei. Decretul care prevedea această schimbare, a fost dat la 2 noiembrie 1786. Politica iosefinistă ţinea cont de principiul reducerii numărului de provincii. Prin desfiinţarea administraţiei militare (1786), atribuţiile au trecut asupra Cancelariei aulice unite boemo-austriece de la Viena, căreia îi era supusă Galiţia.
La Lwow (Livov, Lemberg) era un guvernator care avea în subordine un Kreishauptmann, cu reşedinţa la Cernăuţi. În felul acesta se contura tot mai mult politica iosefinistă, ,,în sensul absolutismului luminat, a tuturor domeniilor sociale din toate provinciile imperiului, astfel încât prin uniformizare, centralizare şi dominarea Bisericii de către stat, să se realizeze o mare coeziune a multinaţionalismului Imperiului habsburgic”. Dacă în timpul administraţiei militare nobilimea bucovineană a rămas cu vechile titluri nobiliare, după 1786 situaţia s-a schimbat, ca urmare a instituirii administraţiei civile.
Din 1787, Împăratul Iosif al II- lea a dat un decret prin care se desfiinţau titlurile boiereşti, egalându-i cu titlurile boierilor din Galiţia. De atunci, titlurile nobiliare s-au numit von. Patenta imperială din 1787, ca şi unirea Bucovinei cu Galiţia din 1786, având scopul vădit de a contopi şi asimila boierimea moldovenească cu cea poloneză, a provocat nemulţumire în rândurile nobilimii bucovinene. Prin această patentă s-au introdus şi anumite impozite pe pământuri, ceea ce i-a dezavantajat pe boieri, cărora le-au scăzut astfel veniturile.
O altă schimbare în detrimentul boierimii a fost aceea că, arendaşii străini au avut posibilitatea să cumpere pământurile care le ţineau, multe din acestea fiind ale Fondului Religionar. Dacă până în 1786 la Cernăuţi nu exista nici o casă ca proprietate a unui ucrainean, după acest an, lucrurile s-au schimbat. Au apărut primii nobili bucovineni de naţionalitate străină.
În plan religios lucrurile stăteau din ce în ce mai rău. Dacă până la alipirea de Galiţia, cel puţin pe hârtie, episcopul şi Consistoriul aveau dreptul de a gestiona Fondul Religionar, imediat după alipirea la Galiţia, mai precis la 13 decembrie 1786, „sosi un decret aulic, prin care se face cunoscut, cum că Maiestatea Sa a decis ca activitatea Consistoriului să se mărginească curat la treburile spirituale”.
De veniturile Fondului Religionar, de acum urma să se ocupe Casa Cercuală, nu Consistoriul, după cum se făcea până atunci. Din nişte protocoale de gestiune reiese că au fost vândute moşiile Fondului Religionar şi aceşti bani au fost alocaţi pentru achiziţionarea altor moşii. Însă în aceste protocoale nu sunt menţionate şi sumele care s-au încasat pe vechile proprietăţi şi nici cele care s-au dat pe cele noi. Guvernul galiţian, precum şi forurile superioare de la Lemberg, au dispus ca veniturile Fondului Religionar să fie dirijate în cu totul alte direcţii, acoperind unele cheltuieli ale statului şi suportând activitatea misionară catolică.
Această decizie imperială a fost valabilă până în anul 1790. Autorităţile neglijau toate cerinţele şi nevoile Bisericii Greco-Orientale din Bucovina. Un bun exemplu în acest sens se poate vedea la 1805, când episcopul ortodox din Bucovina a înaintat o cerere pentru zidirea unei biserici la Cernăuţi, iar răspunsul la această cerere s-a dat la 1843, deci după aproape 40 de ani, când generaţia care înaintase cererea demult trecuse la cele veşnice.
Pe altă parte, Biserica era ameninţată de către imigranţi. Din 1786, numărul polonilor şi cel al rutenilor fugari în Bucovina a crescut simţitor. Odată ajunşi aici, deşi majoritatea erau „uniţi”, ei frecventau bisericile ortodoxe, întrucât biserici de ritul lor nu se găseau sau dacă erau totuşi, numărul lor era mic. Preoţii ortodocşi se bucurau de faptul că turma dreptcredincioasă sporea, negândindu-se la consecinţele ce urmau să apară, şi anume, deznaţionalizarea Bisericii prin invazia galopantă de elemente străine. Bineînţeles că autorităţile galiţiene nu priveau cu ochi buni aceste pierderi ale populaţiei şi au propus ca să trimită în Bucovina preoţi uniţi.
Episcopul Dosoftei (Dositei) s-a împotrivit cu înverşunare acestei propuneri, ameninţând autorităţile că va stârni revoltă în rândul populaţiei, fapt ce a dus la diverse uneltiri contra bătrânului episcop care au ajuns până acolo încât „Dosofteiu a murit, recomandând ca în locul acestui episcop şismatic să se numească pentru Bucovina un episcop unit”. Catolicii au început să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult în preajma Bisericii Greco-Orientale bucovinene. Au început să-şi ridice biserici din piatră pe cheltuiala Fondului Religionar, în timp ce bisericile româneşti erau din lemn. Nici măcar episcopia nu era mai privilegiată. Nu au fost găsite fondurile necesare pentru ridicarea unui nou lăcaş, slujbele se ţineau în continuare în vechea biserică „Sf. Treime” construită de Ilie Herescu. Demersurile episcopului pentru ridicarea unei biserici episcopale au rămas neauzite, în timp ce noii veniţi se bucurau de toate drepturile. Un exemplu în acest sens a fost cel de la Lwow, din 1790, când „guvernul provincial, pretextând că a confundat serviciul casei Fondului Religionar ortodox cu cel al Fondului Religionar catolic, a cheltuit suma de 90.000 de florini din veniturile Fondului pentru scopuri catolice”.
Acestea desigur că nu au fost singurele abuzuri care se făceau. Deşi acel fond a fost creat pentru susţinerea Bisericii şi a instituţiilor culturale ortodoxe, în timpul lui Franz I acestea s-a folosit pentru construirea unor cazărmi ale armatei austriece, precum şi pentru plătirea datoriilor statului austriac.
Împotriva tuturor abuzurilor năvălirilor în spaţiul religios a luptat bătrânul episcop, care deşi nu avea înalte şcoli teologice, a apărat cu înverşunare Biserica în fruntea căreia se afla. Pentru ca poporul ce-l păstorea să rămână pe mâini bune, bătrânul episcop „recomandase ca urmaş al său pe Isaia Baloşescu, ieromonah putnean, ucenicul său apropiat. I-a dăruit chiar şi odăjdiile şi însemnele pentru treapta de episcop. Dar Curtea de la Viena nu i-a dat acordul”. În toiul acestor frământări ce luau amploare de la o zi la alta, „amărât de atâtea persecuţii”, la 22 ianuarie 1789, ,,octogenarul episcop al Bucovinei, se prăbuşi sub sarcina meritelor şi bătrâneţilor sale, după ce păstorise eparhia Rădăuţilor, numită apoi şi a Bucovinei, timp de 40 de ani” .
Pentru început a fost înmormântat în bisericuţa Sf. Treime din Cernăuţi, înălţată de familia sa. Dar după 85 de ani, la 9 noiembrie 1874, această bisericuţă a fost mutată în suburbia Clocucica – Cernăuţi, iar prin 1966, acest lăcaş a fost transportat la Lwow, la Muzeul de artă populară, ca mostră de arhitectură ucraineană. Datorită mutării Bisericii Sf. Treime, rămăşiţele pământeşti ale episcopului Dositei au fost trecute mai întâi la Biserica Sf. Paraschiva din Cernăuţi, apoi, la 10 august 1875, osemintele au fost înhumate într-o gropniţă provizorie din cimitirul Horecea, de unde, la 7 iunie 1884, au fost ridicate şi depuse în capela episcopală din acelaşi cimitir. Episcopul Herescu a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe din Bucovina ca un luptător pentru drepturile românilor. , „un arhipăstor duhovnicesc de o integritate neaoşă, un înţelept cu judecată răzăşească, un diplomat cu tradiţie populară, izvorâtă din vechi temeiuri indigene, un cârmaci înzestrat cu o blajinătate de patriarh biblic, dar şi cu o tărie de arcaş din vremurile voievodale, călit în încrâncenate confruntări cu stihiile vrăjmaşe neamului, în sfârşit, un om al osârdiei neafişate, cu un principiu de viaţă nobil, rămâne ca unul din ierarhii de vrednică pomenire din trecutul Moldovei.
Biserica bucovineană sub episcopatul lui Daniil Vlahovici. Imediat după moartea lui Dosoftei Herescu, noii locuitori ai Bucovinei au sperat ca noul episcop să fie galiţian. Pentru a nu stârni revolte în rândul românilor, împăratul numi în această funcţie un episcop „care provenea din sârbii austrieci”, fiind adus de la Carlowitz pentru a conduce şcoala de la Sf. Ilie. Acesta era Daniil Vlahovici, care, a stat la cârma diecezei bucovinene între anii 1789-1822, fiind străin nu numai de neam, ci şi de tradiţia românilor şi de tot ce era românesc în Biserica pe care urma să o conducă de aici încolo. De aceea, în perioada păstoririi sale, soarta românilor bucovineni nu a fost una privilegiată.
Acest păstor de origine sârbă a fost „episcop al Bucovinei între anii 1789- 1882”. Dacă ţinem cont de toate evenimentele istorice din acele vremuri este posibil totuşi ca ascendenţii acestuia să fi fost români de prin Banatul sârbesc, deoarece, după nume pare să fie de origine românească, vlah însemnând român, la care s-a adăugat sufixul sârb-ovici. Mitropolitul de Carlowitz, Moise Putnic (1781-1790) era vorbitor de limba română, deoarece păstorise în Timişoara între 1774-1781, peste o eparhie românească. El a trimis în Bucovina vicari şi însoţitori ai lor, vorbitori de limbă română. Cel mai probabil era sârb de origine română. Dar toate acestea, nu-l fac mai puţin răspunzător, ci dimpotrivă, pentru că era de datoria lui morală să lupte pentru elementul românesc, pentru dreptate. Dar n-a făcut-o.
De aceea, de câte ori se vorbeşte despre Daniil Vlahovici în scrierile istorice, nu sunt folosite cuvinte de laudă şi de preţuire. Nu s-a scris frumos şi poate nu din răutate, ci pentru faptul că el a îngăduit să se reverse toate relele asupra poporului şi asupra Bisericii. Şi din păcate, aceasta nu era prima experienţă neplăcută cu clerici sârbi, după cum am amintit, au mai fost câţiva înainte care nu s-au arătat interesaţi să apere Biserica bucovineană. Totuşi duşmănie între români (aici vorbim în special de cei din Banat) şi sârbi nu a fost, deoarece ei aveau de luptat pentru o cauză comună şi anume: apărarea ortodoxiei împotriva catolicismului ce ameninţa să invadeze Banatul.
Dacă despre episcopul Dosoftei se vorbea că nu avea cultură teologică, despre Vlahovici, se spunea că era ca „un biet popă de sat, iar demnitatea de episcop l-a făcut doar mai îngâmfat, dar nu şi mai înţelept”. Cu toate acestea, Daniil Vlahovici era un absolvent al şcolii conduse de Ioan Raici şi a fost trimis dascăl în momentul întemeierii Seminarului clerical de la Suceava. Dacă se infirmă zvonurile legate de şcoala ce o avea Vlahovici, de netăgăduit rămâne faptul că nu a făcut nimic pentru ca Biserica ce o păstorea să-şi păstreze caracterul românesc. În timpul păstoririi sale, elementele străine (în special ruteni, poloni şi evrei) şi-au găsit adăpost în Bucovina, unde începeau să aibă pretenţii dar şi drepturi oferite de administraţia galiţiană.
Odată ajunşi în Bucovina, şi-au impus şi limba lor în biserică, izgonind pe cea română din drepturile ei străvechi, iar influenţa slavismului s-a resimţit îndată în întreaga ţară. Însă nu se ştie în ce primejdie ar fi fost ortodoxia dacă nu se proceda aşa. Majoritatea galiţienilor erau romano-catolici, autorităţile administrative doreau însă tot mai mult să înfiinţeze în Bucovina biserici unite, iar bogăţia Fondului Religionar le permitea acest lucru.
Prin urmare, tindem să credem că episcopul Daniil Vlahovici din două rele, a ales răul cel mai mic. În ceea ce priveşte veniturile Fondului Religionar, episcopul a încercat să smulgă ceva de la autorităţi. În urma protestelor românilor, a fost dat un decret „nr. 29.467 din 17 decembrie 1789, prin care s-a dispus separarea Fondului greco-oriental bucovinean de fondurile Galiţiei, iar luna februarie 1790, a fost luat în administraţie proprie, dar administrarea se făcea tot din partea guvernului Galiţiei. Starea lui materială pe atunci, afară de moşiile din Bucovina, se cuprindea de un capital de 40.898 florini în hârtii publice şi de 12.079 florini, 28 ½ creiţari, capitaluri care se formaseră din preţul satelor vândute de peste frontieră şi din veniturile moşiilor din ţară”. Această separare a fost doar formală, deoarece nici episcopul, nici Consistoriul nu au avut cum să smulgă din mâna autorităţilor galiţiene aceste averi.
La data de 2 martie 1791, fruntaşii românilor au adresat un alt memoriu către împărat, prin care arătau că averile mănăstireşti au fost confiscate prin amăgire. Ei solicitau repunerea în drepturi a mănăstirilor prin retrocedarea integrală a moşiilor sau cel puţin acele averi să fie folosite în scopul în care au fost menite de ctitori la fondare.
Memoriul însă nu a avut succes, el stârnind nu înţelegerea, ci indignarea guvernului galiţian, care din lehamite, a recomandat întreţinerea şcolilor triviale. În 26 mai 1790 episcopul Vlahovici se adresează guvernului galiţian cu cererea, ca moşiile dintre Prut şi Nistru, care sunt situate mai aproape de scaunul episcopiei, să le primească ,,ca dotăciune” pentru sine şi anume, pe temeiul preţuirii veniturilor făcute de Direcţiunea economică camerală din Rădăuţi.
I. Budai-Delenu arăta în scrierile sale că în timpul păstoririi acestui episcop în dieceza Bucovinei, era o corupţie greu de imaginat. „Episcopul împreună cu sfetnicii săi din Consistor făceau un negoţ ordinar cu dignităţile şi beneficiile bisericeşti. Cine da mai mult ajungea egumen, asesor consistorial, sau paroh într-o parohie grasă, fără să se fi ţinut seama de meritele aptitudinile şi cunoştinţele candidaţilor”. Episcopul Vlahovici a fost cel care a rutenizat mult Bucovina prin introducerea de cărţi bisericeşti slavone şi de preoţi ruteni din Galiţia şi Ungaria de nord şi Rusia.
Văzând episcopul că averea Fondului Religionar se scurgea cu ajutorul noii administraţii în direcţii străine ortodoxismului bucovinean, a cerut împăratului şi totodată a şi obţinut câteva drepturi. În 17 martie 1791, a fost dat un decret imperial prin care s-a recunoscut episcopului dreptul de a ţine evidenţa asupra Fondului bisericesc. Când a văzut că în sfârşit a obţinut controlul asupra acestor resurse financiare, un an mai târziu, în 1792, episcopul cerea „autorităţilor imperiale de la Viena, aprobarea construirii unei catedrale naţionale ortodoxe reprezentative în oraşul Cernăuţi, care să fie ridicată pe spatele Fondului Religionar al Bucovinei. Aprobarea de principiu din partea Vienei a fost obţinută abia în 1803, cerându-se definitivarea amplasamentului şi stabilirea sumei totale ce urma să fie suportată de către Fondul Religionar”.
Perioada postiosefinistă (după 1792) a marcat de asemenea istoria provinciei. Între Imperiul Habsburgic şi Franţa revoluţionară au izbucnit începuturile epopeii napoleoniene. Ca urmare a acestor conflicte, austriecii erau deosebit de vigilenţi cu teritoriile ocupate, unde duceau ample activităţi de propagandă contrarevoluţionară şi antinapoleoniană. Marea lor grijă era ca popoarele din teritoriile ocupate de ei să nu fie influenţate de mişcările revoluţionare franceze care erau împotriva „dinastiei şi a monarhiei în general”. În teritoriile româneşti veneau dinspre Franţa cu idei revoluţionare în special insurgenţi polonezi, a căror ţară a încetat să existe sub austrieci. Astfel pericolul ajunsese până la graniţele bucovinene. Aici era un număr relativ mic de soldaţi, marea majoritate a lor fiind concentrată în partea de vest a imperiului. Pentru ca Bucovina să facă faţă unui eventual atac al insurgenţilor poloni, Vasile Balş a propus să se facă recrutări în rândul ţăranilor pe care să-i concentreze pe „graniţa” de nord a Bucovinei. Pentru a preveni coalizarea populaţiei imperiului cu revoluţionarii, a fost întemeiat un discurs antirevoluţionar, care s-a răspândit în toate ţările româneşti dar mai ales în teritoriile ocupate de austrieci. Un mare ecou a avut acest discurs în Bucovina. Pentru a ajunge şi a avea efectul dorit, autorităţile l-au transmis prin biserici, astfel discursul ajungând până la nivelul celui mai de jos segment al societăţii. Pentru că, între timp, ajunsese şi aici, ,,doi indivizi veniţi din Ţara Ungurească, care răspândeau în lumea satelor idei revoluţionare”.
Un important rol în susţinerea şi transmiterea acestui discurs antirevoluţionar l-a avut episcopul Vlahovici. El prezenta revoluţia franceză ca fiind cel mai mare duşman al creştinătăţii. Pentru a-şi arăta loialitatea faţă de autorităţi, episcopul nu numai că a transmis apelul habsburgilor şi l-a susţinut în eparhia sa, ba mai mult, a ţinut, în mod direct, să atragă populaţia românească din provincie la susţinerea morală şi materială a efortului militar făcut de Imperiu. Un alt pericol pentru austrieci era acela că Bucovina era provincie de graniţă şi soldaţii nemulţumiţi dezertau în număr mare trecând garniţele imperiului, în ţările vecine. Prin urmare, tot prin biserici se făcea propagandă ca bucovinenii să nu ajute soldaţii imperiului să dezerteze, ba mai mult le promiteau localnicilor bani pentru fiecare soldat dezertor prins şi denunţat. Prin acţiunile sale, episcopul îşi arăta atât propriul patriotism austriac, dar reprezenta totodată şi un exemplu pentru cei pe care îi păstorea. La anexarea Bucovinei, se stabilise ca între 1795 şi 1830 bucovinenii să fie scutiţi de serviciul militar. În era războaielor napoleoniene Austria nu mai putea respecta aceste privilegii şi de aceea ea a recurs la impuneri şi la recrutări şi în Bucovina. Nesocotirea acestor exempţiuni provocă o mare nemulţumire în rândul populaţiei, care în primăvara anului 1805 izbucni într-o adevărată revoltă.
Problemele existente în Bucovina au continuat, iar poporul băştinaş s-a văzut nevoit să lupte singur pentru că episcopul lor nu se ostenea să le înţeleagă doleanţele. Mai târziu totuşi, episcopul împreună cu fruntaşii români, a obţinut o rezoluţie împărătească la 28 decembrie 1820, prin care, a fost oprită folosirea veniturilor din Fondul bisericesc în scopuri străine bisericii şi omenirii, însă, omenirea aceasta era însuşi statul austriac şi o mulţime de aşezăminte străine. Împăratul a decretat ca toate fondurile folosite în scopuri străine Bisericii să fie returnate, lucru ce nu s-a mai petrecut. Ce au obţinut în schimb românii şi episcopul? Posibilitatea ca aceste venituri să fie cheltuite pentru şcoli şi biserici, dar din nefericire nu numai pentru cele ortodoxe ci şi pentru cele catolice.
În concluzie, cele trei decenii de păstorire ale lui Daniil Vlahovici, au dus la un regres al Diecezei Bucovinei. Episcopul Daniil a murit la 20 august 1822, în timp ce se afla la băi în Vatra Dornei. A fost dus apoi şi înmormântat la mănăstirea Dragomirna. Se poate spune că sub el vechea eparhie românească a Rădăuţilor s-a transformat într-o eparhie româno-ruteano-sârbă. După moartea sa, în scaunul episcopal a fost numit în sfârşit Isaia Baloşescu, cel pe care Dosoftei Herescu îl recomandase pentru această funcţie.
Perioada de păstorire a lui Isaia Baloşescu. De la moartea episcopului Daniil Vlahovici, după aproape un an în care scaunul episcopal a rămas vacant, împăratul numi la cârma arhidiecezei pe Isaia Baloşescu, a cărui păstorire a fost una relativ scurtă (1823- 1834). A fost vicarul lui Vlahovici şi avea grijă de eparhie când episcopul era plecat, iar în anumite situaţii, era persoana care lucra din umbră pentru credincioşi. Deşi s-a făcut târziu această numire în funcţie, totuşi până la urmă s-a realizat visul episcopului Dosoftei. Numai că acest episcop a ajuns într-un moment în care rutenizarea şi catolicizarea Bucovinei era în plină expansiune. Situaţia din provincie nu a fost schimbată nici după moartea lui Vlahovici. Din contră, dependenţa de administraţia galiţiană era tot mai apăsătoare pentru românii bucovineni, datorită regimului absolutist condus de Metternich. Înainte de 1848, „era o amorţeală întreagă printre români. Oamenii deveniseră sfioşi şi fricoşi. Nimeni, în afară de câteva abateri onorabile nu cuteza să rişte să spună sau să scrie ceea ce simte şi ceea ce i se zbătea în inimă. Tăceau chitic, atât de tare îi apăsa şi-i teroriza despotismul politic şi ultramandatar de atunci”.
Noul episcop iubea mult dreptmăritoarea Biserică pe care o slujea cu tot devotamentul. Familia sa provenea „dintr-o veche familie răzăşească, din satul Comăneşti”. În alte scrieri găsim familia Baloşescu ca venind din „satul Comăreşti fosta raia a Hotinului unde strămoşii săi au avut 2-3 sate şi câteva părţi de moşie”. Era fiul preotului din Putna Gheorghe a lui Vasile Baloşescu şi al Anastasiei, născută Gherlea. A intrat de la o vârstă foarte fragedă în mănăstire, la doar cinci ani unde urmează şcoala lui Vartolomeu Măzăreanul. Numele său de botez era Ion, iar după ce a fost călugărit în anul 1778 a fost numit Isaia.
La intrarea în mănăstire a început şi şcoala, pe care a absolvit-o la doisprezece ani, apoi a fost călugărit şi sfinţit ierodiacon”. Obiectele de studiu le cunoştea pe de rost, iar în scurt timp după terminarea şcolii devine la rândul lui dascăl în aceeaşi şcoală fiind „dotat excepţional”. Cunoştea foarte bine ,,limba moldovenească sau cea românească, slavă-rusească şi cea nemţească, pricepea şi ceva latineşte şi avea cunoştinţe de limba greacă”. La scurt timp după ce devine profesor, scrie pentru elevii săi Cartea de învăţătură. Deşi nu râvnea la treptele şi distincţiile bisericeşti, le-a urcat pe toate. Din anul 1783 „a fost numit cancelist la nou creatul Consistoriu episcopesc al Bucovinei şi copist moldovenesc-rusesc”. A fost chemat încă de episcopul Herescu ca şi funcţionar la Consistoriu. În acest timp a slujit şi ca diacon la episcopie. În 1789 a ajuns protodiacon al episcopiei.
Mai târziu a fost numit egumen al Mănăstirii Putna după unii istorici, iar după alţii el este amintit ca egumen al Mănăstirii Dragomirna, timp în care, a dus o activitate administrativ-gospodărească rodnică. Mai târziu, în anul 1808 „a fost ridicat de episcopul său la demnitatea de arhimandrit de scaun”, iar în 1816 întâlnim numele lui Isaia Baloşescu pe nişte liste cu propuneri pentru numirea unui episcop român în Arad. Pe această listă apare printre alte nume româneşti: „Moise Nicoară şi directorul şcolii Ioan Mihuţ, protopopii Ştefan Atanasievici din Lugoj şi Ioan Tomici din Caransebeş, arhimandriţii Isaia Baloşescu de la Dragomirna şi Nestor Ioanovici de la Beşenovo”. După cum se ştie, nu a fost ales, această funcţie la care a candidat fiind ocupată de un sârb. În sfârşit, în anul 1823, a fost numit prin decret imperial Episcop al Bucovinei, primind hirotonia la Carlowitz. „el a ştiut să-şi impună părerile şi poziţia, ca un localnic şi cunoscător al tradiţiilor, năzuinţelor şi problemelor românilor bucovineni”.
Cea mai amplă activitate a desfăşurat-o pe plan cultural şi educaţional. Acest ierarh, înzestrat cu o inteligenţă deosebită, a încercat din răsputeri, să reînfiinţeze acea Şcoală clericală ce fusese închisă sub înaintaşul său. La 1826, după o luptă de zece ani, a înfiinţat Institutul Teologic.
Ca episcop, Isaia Baloşescu a avut mereu relaţii tensionate cu oficialităţile datorate râvnei cu care lupta neîntrerupt pentru a obţine drepturi pentru Biserica pe care o reprezenta. Însă faţă de mitropolitul sub a cărui ascultare se afla a avut mereu o atitudine cuviincioasă, aşa cum cereau canoanele bisericeşti. În ce priveşte relaţiile cu fosta mitropolie de sub a cărei ascultare Biserica bucovineană a fost smulsă, „Isaia Baloşescu se străduieşte să refacă relaţiile cu Mitropolia Moldovei, părăsite încă din timpul episcopului Dosoftei Herescu”. Acest lucru l-a şi reuşit, deoarece, a primit vizite ale Mitropolitului Veniamin în 1822, când acesta s-a cazat „la boierul Ilschi în Crasna, iar în iarna anilor 1822-1823, a stat la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou”. De asemenea, a ţinut legătura cu românii fruntaşi din Transilvania. Noilor preoţi, care aveau de acum o pregătire superioară, le-au fost majorate salariile. Episcopul Isaia Baloşescu a generalizat noua uniformă preoţească după modelul adus de Daniil Vlahovici.
Prin şcolile înalte pe care luptase să le deschidă, episcopul s-a arătat un înflăcărat luptător pentru avansarea culturii în Bucovina. El spunea că în faţa lui Dumnezeu o să răspundă „toţi cei care din neştiinţă, din lipsă de pricepere sau poate din porniri josnice şi ne oneste au tergiversat înfiinţarea acestui aşezământ răspânditor de cultură, aşa de trebuincios şi folositor, atât pentru viaţa bisericească, precum şi pentru cea din afara Bisericii, fiindcă ei, prin zădărnicia aceasta au răpit credincioşilor posibilitatea mântuirii sufleteşti, au ţinut pe loc combaterea imoralităţii, deşi n-au provocat-o, au lipsit pe locuitorii Bucovinei de fericirea civică”. Iată cum luminatul prelat punea cultura poporului pe aceiaşi balanţă cu mântuirea sufletului, cultură pe care o numea „fericire civică”. Cu sprijinul familiilor de români înstărite, au fost construite în perioada lui mai multe biserici. Dacă a avut atât de mult succes cu înfiinţarea Institutului Teologic, episcopul a încercat să obţină o aprobare pentru o catedrală. În anul 1834, a făcut o nouă solicitare Împăratului Austriei, însă nici de data aceasta, aprobarea nu a fost obţinută. În timpul păstoririi sale, legat fiind sufleteşte de Putna, ridică aici un paraclis din cheltuiala sa, unde a şi fost înmormântat, „când Domnul îl chemă la sine în ziua de 14 septembrie 1834”.
A avut nefericirea de a păstori într-o perioadă a absolutismului deplin din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se ducea o puternică campanie prozelitistă în scopul unirii tuturor confesiunilor cu catolicismul. Cu acest scop, erau în acele vremuri germanizate toate instituţiile, ceea ce a avut un efect devastator pentru români. „Învăţătorii români au fost daţi afară din şcoli, i-au scos pe dregătorii români din dregătorii şi în locul lor au băgat poleci. Limba românească se stingea prin mulţimea de sate ale noastre, galiţienii vorbeau cu românii numai ruseşte, aşa că ţăranii noştri din acele sate, uitându-şi limba cu totul s-au făcut ruşi”.
Se urmărea prin această unire cu catolicismul înstrăinarea sufletească, spre a înăbuşi astfel în oameni, sentimentul de români şi a sădi numai dragostea faţă de tronul habsburgic şi faţă de viaţa şi organizarea austriacă şi cea galiţiană.
Aceasta era situaţia în Biserica bucovineană, când episcopul Isaia Baloşescu a trecut la cele veşnice. În locul său, funcţia de episcop a fost ocupată de Eugenie Hacman.
Episcopatul lui Eugenie Hacman. La data de „8 mai 1835” împăratul numi în funcţia de episcop pe Eugenie Hacman(1834-1873). Acesta era născut în 1793, fiind descendent al unei familii de ţărani din Văslăuţi. După unii istorici acesta era rutean, alţii spun că era din localnicii ruşi bucovineni, unele surse afirmând că era român, dar în sufletul lui nu era nici un pic de patriotism. Se spune că era de prin părţile Hotinului, iar numele de familie venea de la hatman, ceea ce a „devenit în germană Hackman”. Un unchi de-al său fusese profesor la Şcoala clericală din Cernăuţi, apoi a fost egumen la Dragomirna. Acesta îl luă pe viitorul episcop şi-l îndrumă spre studii la aceeaşi Şcoală clericală cernăuţeană. A intenţionat de mai multe ori să se căsătorească, însă de fiecare dată aceste încercări au eşuat. După un timp, mai exact în 1824, Iftimie, că acesta era numele de botez, s-a călugărit, atunci schimbându-i-se numele în Eugenie.
În 1835, urmează studiile superioare la Viena, unde a urmat Facultatea romano-catolică, fiind trimis la studii pe cheltuiala Fondului bisericesc. Ajuns acolo, îi predă lecţii de limbă română arhiducelui Ferdinand, care după ce a ajuns împărat, l-a numit episcop, neţinând cont de virtuţile altor candidaţi mai bătrâni şi mai experimentaţi. Slujba de numire a noului episcop în scaunul diecezan a avut loc la Carlowitz, după cum era obiceiul, de la punerea sub ascultarea Mitropoliei Sârbe a Diecezei Bucovinei. Avea totuşi ceva în comun cu sârbii. Poate faptul că în timpul păstoririi sale, credincioşii români ortodocşi au suferit la fel de mult, ca pe timpul lui Vlahovici. El dorea ca românii să vieţuiască cu rutenii şi celelalte etnii ca fraţii, astfel câştigându-le simpatia celor din urmă. Ajunşi în această situaţie, românii bucovineni trebuiau să scape în primul rând de clericii sârbi, care invadaseră în număr mare toate ţinuturile româneşti şi totodată ar fi stăvilit oarecum şi imigrările rutenilor. Sârbii, buni ortodocşi fiind, principala lor luptă era de a păstra confesionalismul, în Biserica ce o păstoreau. Aici, în Bucovina, ca principală armă contra catolicismului, au fost rutenii, care în marea majoritate erau ortodocşi. Procedând aşa, sârbii nu intrau în conflict nici cu autorităţile, deoarece rutenii erau protejaţi şi de stat, pentru că astfel ei le creau neplăceri ruşilor. Favorurile pe care autorităţile şi episcopul le făceau alogenilor au stârnit reacţii în rândul românilor. Încetul cu încetul, clerul, boierii şi târgoveţii au organizat o opoziţie împotriva episcopului.
Se pare că Eugenie Hacman, la sugestia autorităţilor, a dus încă de la început şi pe faţă, o luptă contra românilor, sprijinindu-i pe ruteni. Aceştia veneau în valuri tot mai mari, iar episcopul le-a permis oficial din 1838 să-şi desfăşoare slujbele în limba lor, prin aceasta voind să prevină extinderea confesiunii unite. Ca semn al bunei convieţuiri cu aceştia, episcopul îşi luă ca secretar tot un ucrainean, în persoana lui Constantin Czechowski, la îndemnul autorităţilor, arătându-le astfel ce funcţionar loial era. Apărându-i pe ruteni şi pe ceilalţi imigranţi galiţieni, Eugenie Hacman se împotrivea mereu dorinţelor intelectualilor români şi ale clericilor săi.
Datorită faptului că avea legături solide cu autorităţile austriece, Hacman a reuşit să obţină, în timp, importante îmbunătăţiri pentru dieceza sa. Numai că, luând aceste îmbunătăţiri în contextul altor evenimente petrecute atunci, ajungem la concluzia că episcopului nu-i păsa de poporul ce-l păstorea, ci toate acestea le făcea pentru confortul său şi propria mărire „fiind ros de orgoliul de a ajunge şeful Bisericii Greco-Orientale bucovinene, care să devină dependentă de Mitropolia de la Carlowitz”.
Învăţământul superior luase avânt în timpul lui Isaia Baloşescu, iar numărul absolvenţilor Academiei Teologice era în continuă creştere. Fiind tot mai mulţi absolvenţi, era firesc să se înmulţească parohiile din Episcopia Bucovinei. În 1838, Hacman înfiinţează şi o şcoală de cântăreţi bisericeşti. Pe de altă parte, valurile mari de imigrări au făcut ca noii veniţi să sporească numărul credincioşilor, bisericile deveneau neîncăpătoare, astfel s-au format noi parohii la care veneau tinerii preoţi despre care am vorbit. Acolo unde numărul credincioşilor permitea şi câte doi preoţi, pe lângă preotul paroh, care de obicei era mai în vârstă era numit şi un preot cooperator. Însă absolvenţii Institutului erau în timp mult mai mulţi, astfel încât nu găseau nici posturi de preot cooperator, pentru care erau nevoiţi să aştepte şi câte cinci ani. În acel timp, majoritatea îşi întemeiau familii, dar erau nevoiţi să rămână întreţinuţi de părinţi.
Organizarea bisericească pe care o făcuse Dosoftei Herescu devenise ineficientă. În 1843, situaţia a determinat o reorganizare a Bisericii Greco-Orientale din Bucovina, care a fost aprobată de Curte. Eparhia a fost împărţită în 12 protopopiate, iar numărul parohiilor a crescut la 241. „În fruntea fiecărui decanat rămase ca şi mai înainte câte un protopop, care avea câte un locţiitor în persoana vicarului protopresviterial. Fiecare protopop primi în plus câte doi asistenţi protopresviteriali, aleşi din gremiul preoţilor din decanat şi întăriţi de Consistoriul episcopal”. Aceşti protopopi aveau datoria de a controla preoţii din subordine, dar şi de a le rezolva problemele minore pe care aceştia le aveau sau trebuia să-i reprezinte în faţa episcopului.
În acel timp, s-a primit aprobarea pentru construirea catedralei episcopale, decizie aşteptată încă din 1792. De fiecare dată se găsea câte un motiv să se tărăgăneze lucrurile, cel mai adesea motivul era acela că nu găseau un spaţiu adecvat pentru noua construcţie. Aprobarea a venit abia „la 15 iulie 1843, când se stabili amplasarea catedralei în zona centrală a oraşului Cernăuţi, construirea ei pe baza unei licitaţii publice în limita unei sume de 104.157 florini, care să fie suportată de către Fondul Religionar.” Catedrala Mitropolitană a fost „proiectată de cehul Iosef Hlavka”. Piatra de temelie a fost pusă, la 15 iulie 1844. Construcţia s-a terminat la 5 noiembrie 1852, dar fără să fie pictată. Lucrările de pictură au fost întârziate, deoarece între anii „1854-1856, pe timpul războiului Crimeii, biserica a fost utilizată ca depozit de provizii pentru armată. Finisarea interioară a durat, astfel că sfinţirea ei, de către un mare sobor de preoţi în frunte cu episcopul E. Hacman, s-a făcut la 5/17 iulie 1864, iar costul lucrărilor s-a ridicat la suma totală de 200.000 de florini.” Încă de a doua zi de după sfinţirea catedralei, s-au început lucrările şi pentru Palatul Mitropolitan. Acesta se ridica în locul reşedinţei episcopale, care a fost construită de Dosoftei Herescu din lemn. Prin aceste construcţii, Eugenie Hacman dorea să realizeze două capodopere ale arhitecturii, una în stilul renaşterii, iar alta în cel mauro-bizantin, care să înfrumuseţeze Cernăuţiul. Arhitectul care s-a ocupat de proiectul catedralei a iniţiat şi un proiect de restaurare pentru bisericile aflate în ruină „de la Suceava şi a mănăstirilor cu bisericile pictate. Restaurarea este făcută de Karl Romstorfer, cu nu prea multă înţelegere”. Paralel cu acele lucrări, au început să se zidească biserici din piatră, şase ortodoxe, restul fiind catolice.
Toate succesele care le-a avut încă de la înscăunarea sa şi trecerea pe care o avea la împărat a făcut din Hacman un om autoritar, îngâmfat, atitudinea lui fiind terorizantă pentru cei pe care în loc să-i apere, îi conducea cu o mână de fier. Dosarele din arhive ne arată, că acei ani erau extrem de vitregi pentru românii ortodocşi. În anul 1839, ,,Kreisarul cere să i se arate cazurile din Ruşi Moldoviţa, Breaza, Rus pe Boul şi Vama, în care confesionali greco-orientali au fost siliţi să treacă la confesiunea greco-catolică (unită), prin aplicare de lovituri, prin punerea în lanţuri şi arest”. În alt dosar există dovezi clare că, situaţii similare existau şi în ţinutul Siretului, câţiva ani mai târziu, mai precis în 1847, când ,,Consistoriul ordonă protopresviteratului Siretului să cerceteze cazurile din ţinutul Siretului, privitor la plângerile preoţilor greco-orientali, legate de drepturile confesionale”. Este clar că abuzurile de acest fel se repetau şi nu erau doar simple cazuri izolate. Ele aveau loc în întreaga eparhie, în perioada premergătoare revoluţiei. Faptul cel mai dureros era acela că românii bucovineni încă nu erau pregătiţi să lupte pentru drepturile lor.
Practic „până la anul 1848 nu se constată în Bucovina nici o licărire de viaţă naţională românească. Acelui an i-a urmat dezlipirea Bucovinei de Galiţia, dar evenimentul îmbucurător nu a fost de ajuns să dea impuls la o viaţă culturală”. Atunci au avut loc „numai în capitala Bucovinei 12 întruniri populare”. În pofida atitudinii episcopului faţă de români, (preoţi şi laici), ,,aceştia n-au abandonat niciodată lupta pentru eliberarea ţării lor”. O familie de mari români avea să fie printre primii care au avut curajul să lupte în fruntea poporului şi pentru drepturile acestuia. Este vorba de familia Hurmuzachi, o familie de boieri moldoveni din sânul căreia au ieşit mai mulţi intelectuali. În 1889 în „Revista Politică”, apare un articol în care se spunea: „Nu sunt mulţi ani de atunci, însă tot vor fi trecut vreo 50 de ani de când a început neamul românesc din Bucovina a-şi dezvolta cultura sa pe bază naţională. A fost o vreme de care mulţi dintre noi îşi pot aduce aminte, când se putea număra inteligenţa română pe degete. Această inteligenţă, mică la număr, era însă înzestrată cu zel şi simţ naţional şi era conştientă de chemarea înaltă, a prepara măcar terenul pentru dezvoltarea naţională. După 20 de ani de muncă, s-a mărit numărul inteligenţiei, întru atât că s-a putut forma în mijlocul ţării un centru român, un focariu pentru toate elementele, cari erau apte şi chemate să poarte la noi în ţară cultura naţională […] În frunte se afla familia Hurmuzachi, sprijinită de alte familii române”.
Anii revoluţionari 1848-1849 au făcut posibilă, din nou dezvoltarea ideilor referitoare la libertate. În vara anului 1848, mai precis „la 6/18 iunie un important document a fost elaborat de Comitetul din Cernăuţi. Propunând apelul la sprijinul Europei, concentrarea eforturilor şi retragerea la munte, pentru organizarea unui centru naţional de rezistenţă (planurile coincideau cu cele ale revoluţiei Muntene), documentul se încheia amintindu-se de , de , de o <înţelegere cu valahii>, o nouă ridicare a Moldovei, după , urmând să-i transforme pe români <într-o naţie puternică de sine-stătătoare>”. Un important rol în desfăşurarea acelor evenimente, l-au avut ţăranii din ocolul Câmpulung, care, în frunte cu ,,Miron Ciupercovici, domnul profesor Tăutul, părintele Georgie Ciupercovici, părintele Daşchevici, domnii Ioan şi Iacob Cocinschii, cu badea Andrii Burduhos vornicul Câmpuluingului”, au început să-şi ceară drepturile pe care le aveau ca români. Însă condiţiile nu erau favorabile pentru îndeplinirea acestor năzuinţe ale lor.
La data de 3 iulie 1848, căpitanul Bucovinei face un raport către ,,preşedintele ţării Galiţia, în care îl informează despre doleanţele cuprinse în Petiţia Ţării, semnată de locuitorii din toate straturile sociale”. Prin această petiţie bucovinenii subliniau ,,chestiunea obţinerii autonomiei Bucovinei”. La rândul său, ministrul de interne ,,trimite Prezidiului ţării Galiţia şi Dietei imperiale, observaţiile sale referitoare la chestiunea obţinerii autonomiei Bucovinei”. Autorităţile susţineau că Bucovina nu ar putea supravieţui autonomă, pe motiv că, era prea mică şi săracă. Replicile nu întârziau să apară din partea românilor bucovineni, amintindu-i împăratului că la 19 septembrie 1790 prea regretatul strămoş al domniei voastre ordona printr-o patentă, ca Bucovina sub acest nume, să fie privită şi tratată întotdeauna ca o provincie de sine stătătoare cu o Dietă specială”. Iar observaţia că Bucovina ar fi ,,prea mică şi prea săracă, pentru a forma o unitate administrativă proprie, nu este serioasă. Veniturile Bucovinei sunt atât de mari, încât ea uşor poate să suporte cheltuielile unei administraţii proprii. Dacă s-ar ivi un deficit bugetar , se pot face împrumuturi de la Fondul bisericesc”. În tot timpul acesta, episcopul pentru a-şi menţine titlul, apăra ideile iosefiniste inoculate până atunci şi favoriza rutenii, în timp ce opozanţii cereau autonomia Bisericii şi păstrarea caracterului românesc.
La adunarea de la Cernăuţi din 1848, au participat circa 200 de preoţi din întreaga eparhie. Cu acea ocazie a luat fiinţă Comitetul duhovnicesc. Acel Comitet a alcătuit un memoriu, la data de 9 octombrie 1848, prin care-şi cereau drepturile, faţă de autorităţi. Memoriul a fost semnat de: George Ivanovici – stavrofor, pr. Dimitrie Procopovici, pr. Ioan Jurcanovici, pr. Dumitru Cozub, pr. Mihail Chibiţ, pr. Alexandru Ciupercovici, pr.Teodor Vasilovici, pr. Nicolae Tomiuc, pr. Ioan Colonzuc, pr. Dositei Tiscovici, pr. Dimitrie Sileschi, Pr. Teofil Bendela, rector la Seminarul clerical, Teoctist Blajevschi, pr. Spiritual la Seminarul clerical, pr. Leon Vorobchievici, pr. Vasile Prodan, pr. D. Semaca, pr. D. Mandicevschi, pr. Isidor Vorobchievici, pr. Ioan Vasilevici. Acestui memoriu al clericilor, i s-au adăugat şi cerinţele laicilor alcătuind Constituanta, care a fost trimisă la Viena.
Ca mulţi tineri din generaţia sa, Eudoxiu Hurmuzachi avea să joace un rol important în revoluţia din 1848-1849. Având câţiva bravi români în frunte, ia fiinţă şi Dieta Bucovinei, iar bucovinenii îşi trimit reprezentanţii lor în parlamentul de la Viena. Pentru sprijinul obţinut din partea câtorva personalităţi, în demersurile făcute pentru drepturile bisericeşti, Teoctist Blajevici şi Ioan Calinciuc au înaintat un memoriu intitulat ,,Cătră nobilii proprietari naţionalişti din Bucovina”, prin care, în numele clerului, le mulţumea acelora pentru ,,învăpăiatul interes pentru Sfânta noastră Biserică şi naţionalitate, pentru lupta în apărarea drepturilor celor răpite, […] cu nevoinţa de a sfărâma păretele cel din mijloc care se înfiinţează între arhiereu şi între cliros, între păstor şi între pământeni”.
Alegerile parlamentare din imperiu au avut loc în iunie 1848. Pentru Bucovina au fost prevăzute opt mandate. Printre politicienii adunaţi într-un comitet se afla şi episcopul, care silit de împrejurări, începe să ceară în sfârşit câteva drepturi pentru biserică şi pentru români. „Anul 1848 schimbase ca prin farmec sufletul neamului nostru de sub pajura habsburgilor. În inimile româneşti de pretutindeni încolţise un dor puternic şi mistuitor după ziua sfântă, în care va bate vijelios vântul mântuirii prin Carpaţii şi câmpiile româneşti şi va sufla departe pe călăii barbari legaţi în stranie unire cu Iuda care ţineau răstignite aceste ţări româneşti, cuiburi de vitejie şi de fală romană din vremuri glorioase”.
Având formată o clasă politică, românii însufleţiţi elaborează un program politic, care avea 57 de articole. Acest program a fost alcătuit de bucovinenii români din toate păturile sociale, „reprezentanţi ai bisericii, nobilimii, ţărănimii şi ai minorităţilor germane”. Programul final, pentru a fi trimis împăratului, a fost rezumat la 12 puncte principale şi se numea Petiţia Ţării. „Eudoxiu Hurmuzachi, purta corespondenţă cu Ioan Maiorescu, acesta din urmă l-a rugat să se asocieze cu delegaţii români ardeleni ce urmau să predea la 1849 împăratului, Soluţiunea Generală, în care se cerea crearea unui ducat românesc”. Ascultând sfatul lui Maiorescu şi asociindu-se cu românii ardeleni, au alcătuit un memoriu comun, care a fost semnat şi ,,de către episcopul Andrei Şaguna, A.T. Laurian, protopopul Popasu, Iosif Pop, Vasile Ciupe, Iacob Bologa şi I. Stoica, în numele românilor din Transilvania; Eudoxiu Hurmuzachi şi deputatul Mihai Bodnariu în numele românilor bucovineni; pentru românii bănăţeni semnau Ion şi Lucian Mocioni, iar în numele românilor din Crişana şi Maramureş doctorul Constantin Pomuţiu”. Eudoxiu Hurmuzachi a fost cel care a avut onoarea de a „înmâna împăratului Franz Josef Petiţia Ţării” sau în limba germană Landespetition, prin care bucovinenii cereau revendicarea autonomiei provinciei. Cu această ocazie, Alecu Hurmuzachi îi scrie fratelui său Eudoxiu care se afla la Olmütz: „ai făcut un pas măreţ”. Tot în acea scrisoare, mulţumea în numele tuturor bucovinenilor prin cuvintele: ,,vom fi mulţumitori întregii delegaţii şi ţie, cu care se mândresc toţi bărbaţii care se interesează de binele poporului nostru”. Acela era momentul în care românii din întreg spaţiul românesc luptau pentru înfăptuirea unirii. Mai târziu, Eudoxiu Hurmuzachi publică la Viena acest memoriu al românilor, sub titlul Zur Begründung der Landespetition. Principalele cereri ale românilor erau următoarele:
„1. Unirea tuturor românilor din provinciile imperiului într-o singură naţiune de sine stătătoare, sub sceptrul Austriei, ca parte integritoare a monarhiei;
2. Administraţiunea naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească;
3. Deschiderea cât mai curând a unei noi adunări generale a toată naţiunea, spre constituirea sa şi anume:
a) alegerea unui cap al naţiei, pe care Maiestatea Sa să îl întărească şi al cărui titlu de asemenea împăratul să-l stabilească;
b) alegerea unui Consiliu Naţional al administraţiei sub numele de Senat;
c) alegerea unui cap al Bisericii, întărit şi ridicat de Maiestatea Sa şi căruia să-i fie subordonaţi ceilalţi episcopi naţionali;
d) organizarea administraţiei comunităţilor şi districtelor românilor;
e) organizarea şcolilor şi ridicarea institutelor trebuincioase învăţăturii;
4. Introducerea limbii române în toate lucrările ce privesc pe români;
5.O adunare generală a toată naţia, spre consultarea periodică a intereselor naţionale;
6. Reprezentarea naţiei române după numărul sufletelor în Parlamentul general al imperiului austriac;
7.Încuviinţarea unui organ al naţiei la Înaltul Minister Imperial, spre respectarea intereselor naţionale;
8. Împăratul să poată purta şi titlul de mare duce al românilor”.
Cu această ocazie, autorităţile austriece au început să facă propagandă în rândul păturii de jos a societăţii bucovinene. „Moşiile erau deţinute de Fondul bisericesc sau de boierii români, iar austriecii au făcut să se dezlănţuie o propagandă intensă împotriva preoţilor şi a boierilor. După propagandiştii străini, recrutaţi exclusiv din birourile austriece, român însemna susţinător al boierescului, împilatori de ţărani. Românii erau reprezentaţi de ei ca adversari ai împăratului şi ai emancipării ţăranilor. Ţăranul rămânea obidit şi oprimat de boier şi preot”. Curtea de la Viena s-a văzut nevoită să facă schimbări în întreg imperiul. Revoluţia maghiară a provocat o situaţie de criză, datorită căreia Imperiul Habsburgic era gata să se prăbuşească. Pentru ca să salveze situaţia creată, Austria a făcut modificări Constituţiei, ceea ce a determinat anumite schimbări şi în Bucovina. Eduard Bach, trimitea o circulară, prin care anunţa ,,ridicarea sarcinilor iobăgeşti datorate de ţărani, stăpânilor de moşii”.
Lansarea noii Constituţii şi promulgarea libertăţilor cetăţeneşti ,,au produs un mare entuziasm între orăşeni la Cernăuţi. Conştienţi de drepturile ce li s-au oferit, ei au ţinut să-şi manifeste bucuria într-un mod zgomotos. Gheorghe Hurmuzachi a alcătuit o adresă omagială ce a fost înmânată prefectului Isăcescu din partea unei delegaţii de cetăţeni”. Românii din Bucovina, care după revoluţia din 1848, ,,ca şi ceilalţi români din imperiu, obţinuseră nişte drepturi şi libertăţi, între care şi desfiinţarea şi împroprietărirea ţăranilor şi astfel îşi serbau renaşterea (de scurtă durată), crezând în acele clipe de bucurie, că au intrat în rândul popoarelor celor mai slobode din Europa”. Prin abilitatea sa, împăratul ,,a dat un răspuns favorabil deputaţilor români, însă, vizitele care s-au succedat pe la diferiţii reprezentanţi ai guvernului, la Olmütz, au coborât de a doua zi încrederea în eficienţa celor promise de monarh”. Deşi erau într-o situaţie dificilă, austriecii au reuşit, să înăbuşe planul de unire pe care-l făcuseră românii. „Invocând ca pretext drepturile şi libertăţile acordate românilor, prin noua Constituţie din 4 martie 1849, cabinetul imperial a respins cererea unirii Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei”.
În lupta pentru drepturile Bisericii, clericii bucovineni au fost sprijiniţi atât de către Hurmuzăcheştii, ,,care erau stegari ai ideii daco-româneşti” cât şi de ,,Aron Pumnul şi alţi intelectuali, care au format dezideratul unirii religioase a tuturor românilor din imperiu, încă din 1848-1849, de îndată ce a căzut acel plan al unirii politice a românilor din imperiu într-un mare ducat autonom”. Bătrânul Doxachi ţinea legătura cu fiii săi aflaţi în străinătate (Gheorghe şi Alecu) prin scrisori şi îi informa „în legătură cu chestiunea înfiinţării unei mitropolii româneşti”. Comitetul duhovnicesc protesta împotriva episcopului şi a hotărârilor luate de autorităţi, care încălcaseră acel „status quo” pe care îl garantaseră la anexare şi cereau înfiinţarea unei mitropolii, care să fie pentru toţi românii din Imperiul Habsburgic, iar mitropolitul să fie numit de cler şi de fruntaşii ţării, şi nu de împărat. Au cerut în demersul lor şi sprijinul Mitropolitului Moldovei, Meletie Brandaburul, care era originar din Suceava.
Comitetul duhovnicesc, a întemeiat un proiect ce conţinea „45 de articole, prin care se cere exercitarea autonomiei bisericeşti printr-un congres numai de preoţi pentru cele dogmatice şi rituale şi printr-un alt congres pentru afacerile economice şi pentru alegerea episcopului în caz de vacanţă a scaunului”, iar la cel din urmă congres menţionat, să participe şi mireni. Pentru o mai bună informare a populaţiei, preoţii din Comitetul duhovnicesc trimit scrisori în parohiile din dieceză pentru ca atunci când va avea loc acel Congres bisericesc să fie chemaţi „prin invitări speciale fiecare preut şi bărbat intelegent” care să aibă cunoştinţă de cerinţele făcute şi anume:
„1) principiul sinodalităţii, care trebuia să înlăture şi să prevină despotismul unui individ sau organism arbitrar ales;
2) alegerea liberă şi democratică a căpeteniilor Bisericii Greco-Orientale;
3) principiul participării mirenilor la desfăşurarea dezbaterilor şi adoptarea deciziilor. O problemă prioritară o constituie şi instituirea controlului clerului şi mirenilor a Comitetului ţării asupra Fondului bisericesc”.
În aceşti ani revoluţionari s-a obţinut destrămarea sistemului absolutist de guvernare din Bucovina. Probabil că atunci s-ar fi prăbuşit şi Eugenie Hacman dacă nu ar fi luat hotărâri care să-i mulţumească pe clericii români. La data de 18 mai 1848, episcopul cedează în faţa clerului şi trimite acelui Comitet duhovnicesc o scrisoare în care înşirase toate revendicările pe care intenţiona să le facă. Printre acestea, declara că ocârmuirea administrativă de acum îi revenea Consistoriului bisericesc. Hotărârile în episcopie urma să fie luate şi cu acordul a patru sfetnici consistoriali şi a opt asesori consistoriali. Tot atunci, l-a concediat şi pe sfetnicul său Czechowski care se întoarse în Galiţia. Dar ajuns acolo, acesta nu s-a resemnat, ci împreună cu ceilalţi destituiţi au pornit o campanie împotriva reformelor bisericeşti din Bucovina. Eugenie Hacman, pentru a câştiga încrederea clerului şi credincioşilor, se puse în fruntea mişcării politice şi alături de deputaţii români, se duse la Viena pentru a cere împăratului drepturi pentru Biserică.
Prin adoptarea noii constituţii din martie 1849, deşi nu se putuse realiza unirea mult dorită, „se îngăduia fiecărei biserici şi comunităţi religioase recunoscute prin lege, dreptul de a-şi exercita liber şi public religia sa, de a-şi regula şi administra prin sine însăşi afacerile sale, rămânând netulburată în posesia şi folosirea supusă, ca fiecare asociaţie, controlului legilor statului”. Această nouă constituţie a fost primită cu deosebită căldură de ierarh, care afirma în una din predicile sale: „această dorită Constituţie împreună cu înaltul Patent a Maiestăţii Sale împărăteşti, măriri. Prin ea se stâlpeşte o mare bucurie şi mângâiere sufletească. Am primit ca Bucovina să fie aşezată în rangul unei ţări de coroană, cu titlul de ducat”.
Românii ortodocşi din Tansilvania şi Banat, ca şi bucovinenii, cereau independenţa Bisericii Greco-Orientale. Pentru ei, independenţa bisericească reprezenta principala cerere din petiţia lor. ,,Ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul Carlowitzului, care şi până atunci, până ce legiuitorul nostru sinod în privinţa aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisorie, sub nume de vicar-mitropolit, luând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din ceata preoţească iară altul dintre mireni”. Episcopul bucovinean voia ca el să fie conducătorul suprem al bisericii, nu să depindă de Mitropolia Transilvaniei. Acum ar fi fost momentul oportun pentru a-şi vedea visul realizat. Însă românii, atât bucovinenii cât şi cei transilvăneni, cereau ca Biserica românească să aibă un mitropolit care să fie ales de episcopii români şi de mireni, iar împreună cu mitropolitul sârb şi cu vicarii să aleagă un locţiitor de patriarh. Toţi aceşti capi bisericeşti împreună cu câţiva mireni fruntaşi trebuia să formeze Sinodul bisericesc din Monahia Habsburgică. Hacman era de acord cu noile propuneri, dar numai parţial, nu voia unirea cu Transilvania (pentru că ar fi pierdut puterea la alegeri) şi nici nu accepta ca laicii să aibă drept de vot. Acea unire a românilor din imperiu ,,sub o singură conducere pe plan social, cultural moral-religios şi material (economic)” ar fi dus la final şi la unirea teritorială.
Clericii bucovineni, pentru a pune în practică acest proiect comun cu al transilvănenilor (care parţial a fost susţinut şi de Partidul Naţional nou înfiinţat dar şi de o parte din mireni), au hotărât deschiderea unui Congres bisericesc unde aveau să se dezbată toate punctele cu privire la reforma bisericească din Bucovina. Pentru început, s-a făcut o petiţie prin care se cerea ca Arhidieceza Bucovinei să fie independentă de Mitropolia Sârbă, iar pentru români să se întemeieze o mitropolie la Sibiu. Acest amănunt îi displăcea lui Hacman şi de acum, caută să amâne deschiderea discuţiilor. Intelectualii, atât cei bucovineni cât şi transilvănenii, doreau să transforme Biserica într-un instrument al schimbării sociale, drept pentru care doreau ca să aibă o conducere reprezentativă şi intenţionau ca laicilor să li se acorde un rol decisiv în toate problemele, cu excepţia doctrinei şi a ritualului.
Între timp, la Viena se deschidea o adunare cu toţi ierarhii din imperiu, dar acest congres a durat aproape un an fără a se ajunge la un rezultat. Constrâns de subalterni şi mai ales de clasa politică, ,,în 1850 se propune deschiderea unui congres intern la Cernăuţi, unde preoţii, egumenii mănăstirilor şi profesorii de la Institutul Teologic cereau reorganizarea Bisericii”. Toate dorinţele românilor pentru păstrarea caracterului românesc al Bisericii erau în contradicţie cu cele ale lui Hacman, care era prietenul de suflet al rutenilor, fiind influenţat de spiritul iezuit al şcolilor din vest, pe care le-a frecventat. El uitase repede de loialitatea promisă în 1848 românilor. A ştiut foarte bine să-şi mascheze adevăratele convingeri, pentru a-şi putea apăra interesele şi scaunul episcopal. Când românii nu mai reprezentau un pericol pentru menţinerea sa în funcţie, Hacman îi înfrunta pe aceştia impunându-şi punctele lui de vedere. A fost ajutat şi de acea cădere a Constituţiei din 31 decembrie 1851, când s-a revenit la vechiul regim de guvernare, care era, după cum am văzut, unul absolutist.
Rutenii cereau drepturi egale tuturor etniilor şi sfătuiau pe Hacman să nu numească noii asesori consistoriali, ci să-l restabilească în funcţie pe Czechowski. Această speranţă a lor s-a împlinit după căderea Constituţiei. Văzându-se sprijinit de revenirea legilor vechi, Hacman a refuzat deschiderea Congresului bisericesc, mai ales că el considera că Biserica este numai a clerului nu şi a mirenilor. Au urmat apoi zece ani în care românii din întreg imperiul s-au aflat într-o situaţie critică. Prin abrogarea Constituţiei, bucovinenii pierd autonomia, pe întreg teritoriu fiind declarată stare de asediu , reinstalându-se „dictatura” care era mai aspră ca înainte de 1848. În tot timpul acela, românii bucovineni făceau numeroase demersuri către autorităţile austriece. Cele mai multe erau semnate de Eudoxiu Hurmuzachi şi Mihai Bodnar. Despre Mihai Bodnar, I.G. Sbiera spunea că: „este una din energiile cele mai frumoase ce a produs pământul Bucovinei”. În pofida tensiunilor ce se aflau între Hacman şi românii bucovineni, episcopul era în relaţii cordiale cu autorităţile. Pentru loialitatea sa faţă de coroană, a fost răsplătit la 22 aprilie 1854 cu ordinul Franz Josef. Ordinul i-a fost înmânat chiar de împărat.
Andrei Şaguna, încă din 1855, înaintase împăratului un memoriu în care îi reda starea critică a Bisericii şi dorinţa românilor de a întemeia o mitropolie proprie. A folosit atunci următoarea introducere: „Istoria Bisericii Greco-Ortodoxe din Transilvania e un şir de întâmplări şi suferinţi şi ne reprezintă tabloul unei roabe care ferecată în obezi duce o viaţă mizeră din graţia şi toleranţa altora”. Nici Biserica bucovineană nu avea o soartă diferită de cea a surorii sale. Numai că, după cum observase Şaguna, episcopul Hacman ,,arăta prea mare îngrijire ca nu cumva vreun preot să se prăpădească, pentru că apoi nu va avea de unde să se susţină pre sine şi pre cinci şase copii ai săi, dar nu arată nici o îngrijire, că ce va fi cu cinci şase sute de creştini, cari a avut nenorocirea să aibă un preot răzvrătitor”. Hacman încerca să găsească o explicaţie pentru atitudinea pe care o avea şi scria că ,,noi bucovinenii nu suntem cu toţii români, ci o parte a confraţilor noştri religionari sunt ruteni. De am voi a alege între Carlowitz şi Alba-Iulia nu ne-am putea învoi între noi”. Prin urmare, unirea cu Biserica Ortodoxă din Transilvania nu făcea parte din planurile episcopului bucovinean.
În pofida acelei atitudini a lui Hacman, în 1860, deputaţii români din Parlamentul de la Viena cereau tot mai insistent reorganizarea Bisericii Greco-Orientale şi înfiinţarea unei mitropolii româneşti. De asemenea, studenţii bucovineni aflaţi la studii la Viena, făceau apel la fraţii lor de acasă „cu îndemnul la redeşteptarea naţională. În apelul iscălit de Ioan Sbiera, pr. Artemie Berariu şi Leon Popescu, se spunea... alţii au dispus după placul lor, asupra avuţiei şi vieţii noastre”. În tot acest timp autorităţile galiţiene au cerut la Viena realipirea Bucovinei la Galţia, fapt care ar fi readus prosperitatea provinciei lor. S-au izbit însă de opoziţia românilor. Pentru a se clarifica situaţia din întreg imperiul, se întruneşte la Viena, conform patentului din 5 martie 1860 parlamentul format din membrii permanenţi. În afară de parlamentari, au fost admişi şi 30 de delegaţi ai provinciilor printre care se aflau şi 3 români. Unul reprezenta Bucovina, marele proprietar Alexandru Nicolae baron von Petrino, unul Transilvania episcopul ortodox de Sibiu, Andrei Şaguna, iar ultimul reprezenta Banatul şi era marele proprietar Andrei Alexandru von Mocioni.
La 22 aprilie 1860, s-a decis înfăptuirea forţată a realipirii Bucovinei la provincia Galiţia. Reprezentantul Bucovinei care era acceptat de austrieci în locul lui Eudoxiu Hurmuzachi (pe care autorităţile îl considerau „compromis” datorită acţiunilor sale din 1848-1849), a declarat în şedinţă: „dacă un organism birocratic funcţionează numai pentru a asigura autonomia, atunci eu pentru persoana mea, pot renunţa la el”. Acest eveniment a provocat în Bucovina lupte politice care erau asemănătoare celor din 1848-1849.
Hurmuzăcheştii făceau apel la fraţii români din Transilvania şi mai ales la Andrei Şaguna, care era un puternic apărător al românilor în parlamentul vienez. Şaguna a cerut în parlament să fie asigurată egalitatea juridică a tuturor naţionalităţilor, inclusiv a bucovinenilor. De asemenea, în apărarea românilor a venit şi bănăţeanul Mocioni, care a susţinut cauza poporului, spre deosebire de Petrino, care am văzut ce realizase pentru cei pe care-i reprezenta. În acel an, românii bucovineni au trimis la Viena zeci de memorii prin care protestau vehement împotriva realipirii de Galiţia. În octombrie 1860 a fost luată de către curte o soluţie „de compromis”. Se hotăra păstrarea unităţii în monarhie şi se înfiinţa un organ central, Consiliul Imperial, care era compus din două Camere. Camera seniorilor formată din 100 de membri, proveniţi din marii aristocraţi ai imperiului şi Camera reprezentanţilor, alcătuită din 343 de membrii cu drept de vot. Urma să fie elaborată o nouă Constituţie a imperiului. Prin eforturile românilor şi în special ale lui Eudoxiu Hurmuzachi, care a intervenit direct la Viena, Bucovina şi-a redobândit autonomia, odată cu aprobarea noii Constituţii din 26 februarie 1861. Atunci Parlamentul Imperial s-a autodizolvat.
A fost dată o lege fundamentală, prin care i se recunoştea Bucovinei independenţa de Galiţia. Această lege a fost întărită printr-o diplomă împărătească, datată cu 9 decembrie 1862, în care se menţiona: „noi am chezăşuit această reînnoire a neatârnării administrative a credinciosului nostru ducat Bucovina, prin care ajunse să aibă o reprezentanţă a ţării şi fu chemată a lua parte la Dieta imperială, care cu hotărârea noastră, ne-am aflat îndemnaţi a-i dărui o marcă proprie a ţării”. Atunci a fost înmânată acea marcă, stema Bucovinei, care era „bourul moldovenesc pe fundalul culorilor roşu şi albastru, dispuse vertical”.
Perioada despre care s-a vorbit, a fost foarte grea pentru Imperiul Habsburgic. Unirea Principatelor Române din 1859, reprezenta un pericol pentru austrieci. În acelaşi timp, erau înfrânţi şi în războiul cu Franţa şi Italia. Austriecii au pierdut atunci Sardinia şi Lombardia şi au fost nevoiţi să plătească daune de război. O parte din daune au fost achitate, cu obiectele din aur şi argint, care se mai aflau în lăcaşurile ortodoxe, iar altă parte din aceste cheltuieli au fost plătite prin vânzarea a 11 moşii ale Fondului Religionar ortodox, acea vânzare a fost făcută fără ştirea episcopului şi a Consistoriului.
În tot timpul în care frământările pe scena politică nu se mai sfârşeau, autorităţile într-un târziu au hotărât adunarea Sinodului bisericesc, pentru a fi clarificate problemele din interiorul Bisericii Greco-Orientale. Înainte de deschiderea sinodului, fiecare episcop avea datoria să asculte dorinţele poporului pe care îl păstoreau şi să-i adune deschizând un congres.
Românii transilvăneni au deschis la Sibiu un alt congres, al doilea, prin care îşi stabileau priorităţile pentru reforma din domeniul bisericesc şi cum era de aşteptat, doreau înfiinţarea unei mitropolii care să fie pentru toţi românii. „În 24-26 octombrie 1860, a convocat al doilea Sinod al eparhiei sale la Sibiu, care a întocmit noi memorii, cu expunerea aceloraşi doleanţe ale credincioşilor ortodocşi transilvăneni. Pentru că Şaguna intenţiona să creeze o singură mitropolie pentru toţi românii ortodocşi din imperiul austriac, Sinodul a adresat o scrisoare episcopului Eugenie Hacman al Bucovinei, cerând să-şi dea adeziunea la proiectul ierarhului transilvănean. S-a izbit însă de împotrivirea lui Hacman, care urmărea să ajungă el însuşi mitropolit, deşi marea majoritate a clerului şi credincioşilor bucovineni sprijineau planul lui Andrei Şaguna”. La Sinodul de la Carlowitz, Eugenie Hacman şi-a susţinut cu tărie punctul de vedere cu privire la propunerea prelatului transilvănean. Lui nu-i păsa de ce voia poporul. Spre deosebire de ceilalţi ierarhi, Hacman convocă doar clerul, după cum era şi firesc şi cel rutean, iar la Viena a ajuns doar cu propuneri privitoare la ceea ce îi convenea lui şi anume:
„1. sporirea grabnică a lefurilor preoţeşti;
2. respectarea egalei îndreptăţiri confesionale;
3. recunoaşterea jurisdicţiei clerului în materie de drept matrimonial;
4. desfacerea de Carlowitz şi ridicarea episcopiei bucovinene la rangul de Mitropolie;
5. numirea de unul sau doi episcopi sufragani în Bucovina;
6. crearea unui sinod eparhial cu dreptul de a propune trei candidaţi pentru scaunul mitropolitan şi de a judeca pe preoţi şi mireni;
7. trecerea administraţiei Fondului bisericesc în seama clerului.”
Cea din urmă propunere, a fost alimentată şi de zvonul din anul 1858, care-l neliniştise pe episcop. Atunci, se auzise că ţăranii urmau să fie împroprietăriţi cu terenurile Fondului Religionar. A făcut chiar un memoriu în scris către împărat, prin care-i aducea argumente la pagubele pe care ar fi avut să le suporte Fondul Religionar, dacă s-ar fi luat acea hotărâre. El solicita ca moşiile Fondului să fie tratate după hrisovul lui Grigorie al III-lea Ghica, prin aplicarea aceluiaşi regim, ca şi în cazul moşiilor private.
Revenind la propunerile de reorganizare bisericească, având acele „argumente” ca „dorinţe” ale bucovinenilor, Hacman susţinea cu tărie ca în cazul în care Andrei Şaguna va deveni Mitropolit în Transilvania, să fie înfiinţate două mitropolii româneşti pe lângă cea de la Carlowitz. Una urma să fie la Sibiu şi una la Cernăuţi, iar cea din urmă să fie compusă din două episcopii. Planul lui era bine pus la punct. Cu această ocazie ar fi împăcat şi pe veşnic nemulţumiţii ruteni, întemeindu-le o eparhie proprie. Dar preoţii români nefiind de acord cu propunerile episcopului, au întocmit un nou memoriu „la 6 iunie 1863, Dieta a înmânat împăratului o petiţie, în care reînnoieşte cererea de acordare a autonomiei Bisericii Greco-Orientale de administrare a averii Fondului Religionar. Totodată s-a solicitat să fie mărită suma acordată clerului greco-oriental din Fondul Religionar”. În acea petiţie s-a arătat cât de necesară era organizarea Bisericii: „sunt importante organizarea Consistoriului episcopal şi sistematizarea personalului bisericii catedrale; aceste instituţii sunt necesare pentru viaţa bisericească asigurându-se astfel o bază solidă şi durabilă”. Printre petiţionari se număra şi arhimandritul Teoctist Blajevschi, care ceruse ,,Consistoriului Bucovinei aprobarea unui concediu, necesar efectuării unei călătorii la Viena, cu scopul de a face demersuri în vederea obţinerii autonomiei Bisericii bucovinene”. În urma acestor demersuri în vederea obţinerii autonomiei, Eugenie Hacman, prin articolul „Kirchliches” din ziarul „Bukovina”, le cerea înalţilor clerici să răspundă la o serie de întrebări, ce urmau să fie înaintate către Ministerul de Stat. Întrebările erau următoarele:
„1. Care este noţiunea adevărată şi corectă a autonomiei Bisericii Greco-Orientale, având în vedere normele sau istoria Bisericii Greco-Orientale; care este dimensiunea autonomiei, ce fel de drepturi rezultă din această autonomie pentru Biserică şi care sunt limitele acestei autonomii în stat?
2. În ce constă după normele şi după istoria Bisericii noastre, existenţa sinodului bisericesc, cine poate participa la sinod şi care sunt atribuţiile acestuia?
3. Care sunt organele care administrează averea Bisericii Greco-Orientale şi pot fi numite canonice?
4. Câţi membrii va avea Colegiul consilierilor diecezani, care este aria de activitate a acestuia şi cum va fi organizat acesta?
5. Din câte şi din ce fel de persoane este alcătuit personalul de asistenţă (ajutoare) clericală şi episcopală din bisericile catedrale şi mitopolitane greco-orientale?
6. Pot fi cei patru consilieri episcopali totodată şi membrii permanenţi ai corpului clerical al catedralei şi nu va fi periclitată activitatea consiliului?
7. Ce modificări aduce noua reglementare (noua formă de organizare a Bisericii)?”.
Două zile mai târziu, la 22 februarie 1864, guvernatorul Bucovinei adresa ministrului de Stat, Anton cavaler de Schmerling, o petiţie referitoare la obţinerea autonomiei Bisericii Greco-Orientale, deoarece, în urma articolului publicat în ziarul „Bukovina” nr. 40, Ministrul de Stat şi-a ,,exprimat acordul vis a vis de această chestiune şi-l roagă să-i fie trimisă o copie a solicitării făcute de Ministrul de Stat către episcop referitoare la chestiunea autonomiei Bisericii”. Cu toate eforturile clericilor şi politicienilor români bucovineni, lucrurile erau încă departe de a fi rezolvate.
Neputând obţine autonomia Bisericii bucovinene, astfel încât să poată deveni mitropolit, sprijinit şi de guvern, Hacman a reuşit să împiedice unirea Bisericii Greco-Orientale din Bucovina cu cea din Transilvania. Aceasta din urmă, la data de 12/24 decembrie 1864, „printr-un autograf imperial, se aproba reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei şi numirea lui Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit”. Împotriva atitudinii episcopului au scris toate ziarele româneşti din ţară şi străinătate, dar aceste scrieri nu l-au mişcat pe Hacman câtuşi de puţin. A continuat să împiedice întrunirea acelui congres din interiorul Bisericii ce o conducea şi nici nu voia să audă că mirenii vor să-şi exprime părerea cu privire la reorganizarea bisericească. Dacă nu erau ascultaţi de episcop, credincioşii au încercat să-şi spună părerea pe alte căi, mergând prin deputaţi până la Camera provincială. Însă autorităţile nu aveau cum să facă ceva pentru ei deoarece erau de aceiaşi parte a baricadei cu episcopul. Aşa că Hacman rămase în continuare în luptă, dar ca adversar al credincioşilor şi a preoţilor români, pe care îi batjocorea „printr-un circulariu oficial, în care feţele bisericeşti fură defăimate şi ponegrite în modul cel mai scârbos”.
În pofida acelor neînţelegeri şi frământări din interiorul Bisericii, pentru care reprezentanţii politici ai Bucovinei făceau eforturi mari să le rezolve, din fericire, dezvoltarea economică începea să se facă tot mai mult simţită. Această dezvoltare era evidentă, deoarece perioada în care a aparţinut provinciei Galiţia, „Bucovina a fost neglijată de Lemberg şi faptul că a rămas în urma altor provincii se datoreşte acestei uniri cu Galiţia, care, nu a avut nici dorinţa nici bunăvoinţa să grijească de noul ei cerc din sud-est”.
Frământările politice şi lupta pentru obţinerea drepturilor au dus la deşteptarea conştiinţei naţionale. De asemenea, „luptele pentru Congresul bisericesc sub Eugenie au avut şi partea lor bună, întrucât ele au trezit preoţimea din letargia confesionalismului la o viaţă nouă naţională. Au arătat că Biserica, pentru a-şi putea atinge înaltele sale scopuri aici pe pământ, trebuie să reprezinte un neam, să împărtăşească toate bucuriile lui şi să se inspire de toate dorinţele şi străduinţele lui în viitor”. De atunci, spiritul naţional a început să aibă contur, apărând caracterul românesc al Bisericii străbune „dar nimic nu va fi în stare a ne ucide dragostea şi credinţa către Biserica părinţilor noştri pe care ne îndeamnă şi sfânta noastră îndatorire şi simţământul nostru de dreptate al cugetelor noastre, cel înfundat şi călcat în picioare de contrarii noştri precum şi moştenirea cea dreaptă a strămoşilor noştri ai măriţilor ctitori. Starea Bisericii pentru noi este o cauză de viaţă sau de moarte de la ea atârnă mântuirea, cultura, înaintarea, fericirea poporului şi viitorul lui”. În anul 1867 românii bucovineni cereau deschiderea unui congres, care să se desfăşoare sub preşedinţia unui comisar imperial. Din acea atitudine a românilor se vedea prăpastia mare care exista între episcop şi păstoriţi. La 11 iunie 1870, are loc la Cernăuţi un mare miting, unde bucovinenii cereau vehement organizarea congresului. ,,N-a fost nici un sat cât de mic în Bucovina, n-a fost nici un bărbat cult de legea noastră, care n-ar fi luat parte la acel congres”. La 1 decembrie 1870, Guvernul Bucovinei primeşte ordinul de a convoca Congresul bisericesc, compus din 18 preoţi şi 18 mireni, cu scopul de a vota statutul de constituire. Însă abia la 1 martie 1871, congresul s-a întrunit şi a dezbătut şi votat ,,statutul provizoriu al congresului, care la 9 august a aceluiaşi an, a şi primit sancţiunea imperială”. Însă, acel Congres bisericesc mai avea de aşteptat. El avea să se deschidă 20 de ani mai târziu, în 1891.
Prin încăpăţânarea de care a dat dovadă Eugenie Hacman, în lunga sa păstorire, el „a făcut jocul curţii de la Viena şi al rutenilor, luând fiinţă în 1873 Mitropolia ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei”. Împăratul a ridicat ,,Episcopia Bucovinei fostă a Rădăuţiului cu preaînalta resoluţie din 23 ianuarie 1873 la rangul unei Arhiepiscopii şi Mitropolii de sine stătătoare, căreia i-a supus pe cei doi episcopi ortodocşi din Dalmaţia”. Episcopul trebuia să fie răsplătit de Curtea de la Viena pentru loialitatea sa. Românii din Bucovina nu au fost de acord cu numirea lui Eugenie Hacman ca mitropolit, dar nu puteau face nimic în această privinţă. În Arhivele Naţionale Istorice Centrale, la fondul familiei Hurmuzachi se găseşte o scrisoare a lui Doxachi către un ierarh, dar care făcea parte din scrisorile neexpediate. Doxachi se adresa cu „Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit”. Nu se ştie sigur cui îi era adresată. Ar fi putut să fie pentru Hacman, când acesta avea să se întoarcă în Cernăuţi ca mitropolit, iar expeditorul nu a mai trimis-o din cauză că mitropolitul a murit. O altă posibilitate este aceea că Doxachi Hurmuzachi nu a mai trimis-o, gândindu-se că Hacman nu merita elogii. În calitate de Mitropolit al Moldovei, „Calinic Miclescu, îşi afirma dreptul său ab antiquo, asupra diocezei bucovinene”.
Hacman, a reuşit să ridice Episcopia la rangul de Mitropolie, aşa cum şi-a dorit numai că, nu a mai putut să se bucure de această distincţie deoarece a murit în ziua precedentă înscăunării sale la Viena. Pentru atitudinea pe care a avut-o faţă de cler şi de credincioşi, trecerea sa la cele veşnice a adus în sufletul acestora o mare uşurare. Vestea morţii lui Hacman a făcut repede înconjurul eparhiei. O scrisoare a fost trimisă în ,,fiecare parohie, prin care se comunica decesul Episcopului Bucovinei, Eugenie Hacman”. Trupul neînsufleţit a fost adus la Cernăuţi pentru a fi îngropat în catedrala ctitorită de el. La înmormântare, nici unul din preoţii profesori ai Institutului Teologic nu au vrut să ţină o cuvântare. Aceasta a fost răsplata faptelor sale aici pe pământ.
Abia acum lua sfârşit o luptă a românilor bucovineni. Se sfârşise lupta, dar nu şi războiul, care rămânea apăsător pe umerii generaţiilor, ce aveau să urmeze. Speranţa rămânea în câteva personalităţi din viaţa publică bucovineană, care şi-au pus viaţa în slujba poporului. Unul dintre aceia era Eudoxiu Hurmuzachi. Pentru meritele sale deosebite, din acei ani de grea încercare pentru românii bucovineni, ,,a fost numit întâi la 1862 vicemareşal al Bucovinei, iar în anul 1874 a fost numit mareşal. A fost cetăţean de onoare al Cernăuţiului şi Câmpulungului Moldovenesc. În anul 1872 i s-a acordat titlul de baron”. Eudoxiu Hurmuzachi a fost unul din ,,apostoli menit a propaga ideea Unirii. Faptele lui au fost consecvente, cu o purtare plină de virtuţi”. Personalitatea acelui mare bărbat bucovinean, a avut o mare însemnătate pentru confraţii lor, când ,,intelectualii laici erau puţini la număr şi lipsiţi de unitate”, iar Biserica Greco-Orientală avea la cârmă o persoană dezinteresată de nevoile poporului.
La moartea lui Eugenie Hacman, situaţia din interiorul Bisericii era deplorabilă. ,,Îmbătrânitul episcop zădărnicise unirea ierarhică cu Ardealul şi împiedicase înfăptuirea autonomiei bisericeşti. Dar în schimb, el obţinu autocefalia Bisericii bucovinene şi ridicarea sa la rangul de arhiepiscop şi mitropolit”. În scaunul mitropolitan a fost numit Teofil Bendela.
Evoluţia învăţământului şi culturii. La sfârşitul perioadei de păstorire a lui Dosoftei Herescu, învăţământul din Bucovina, avea să prindă contur şi odată cu el şi cultura. Episcopul făcea eforturi mari pentru susţinerea şi dezvoltarea învăţământului românesc. Administraţia galiţiană încă de la instalare a dorit să abolească legea care prevedea ca învăţământul primar să fie obligatoriu. De aceea, „Perioada unirii Bucovinei cu Galiţia (1786-1848) a însemnat una din catastrofele neamului românesc”. Nefiind obligatoriu învăţământul, autorităţile reuşeau să facă şi economie în bugetul statului şi totodată puneau şi o piedică în dezvoltarea limbii române. Cu toate acestea, Biserica a reuşit ca din veniturile Fondului religionar, să activeze o Şcoală clericală în Sfântul Ilie, cu sprijinul lui Dosoftei Herescu. Aceasta era sub conducerea sârbului Daniil Vlahovici. Despre această şcoală se spune că a fost deschisă pentru început la „Rădăuţi în fostele clădiri ale episcopiei”, dar târgul fiind mic, episcopul Herescu a susţinut că ar fi fost greu de procurat cele de trebuinţă pentru elevi. O altă încercare a fost să fie întemeiată la Cernăuţi dar, „nu se putea aşeza şcoala din lipsa unui spaţiu pentru aceasta”. Găsim informaţii totuşi că această Şcoală clericală a funcţionat la Suceava „în chiliile Vechii Mitropolii. Sunt destui istorici bucovineni care susţin acest adevăr: Isidor Onciul, Ion I Bumbac şi Gr. Halipa, I Zugrav, P.Rezuş, N. Grămadă şi alţii. De altfel documentele contemporane dovedesc acest lucru”. Acea Şcoală clericală a fost singura care a putut fi deschisă şi menţinută la strădaniile episcopului Dosoftei Herescu. Puţinele şcoli care mai existau prin târguri au fost închise.
După moartea lui Herescu, atât învăţământul cât şi cultura, au trecut printr-o perioadă de staţionare, dacă nu şi de regres. În timpul lui Vlahovici, situaţia şcolilor ortodoxe, devenise dezastruoasă. O măsură foarte umilitoare pentru Biserică a fost cea din 1815, prin care şcolile primare româneşti din Bucovina erau declarate şcoli catolice şi puse sub conducerea şi controlul episcopului şi Consistoriului romano-catolic din Lemberg (Lwow). Câţiva ani înainte, în 1793, se suprimase obligativitatea învăţământului primar. De atunci, locul învăţătorilor români ortodocşi şi al preoţilor din şcoli a fost luat de către învăţătorii catolici, iar limba de predare nu a mai fost cea română, aceasta fiind înlocuită de limba germană şi polonă. „Şcoala a fost neglijată. Noi şcoli primare nu s-au înfiinţat, iar în cele existente s-au angajat numai poloni şi ruteni. Învăţătorii români au fost şicanaţi, admonestaţi, siliţi să-şi dea demisia sau să treacă la credinţa romano-catolică. Un decret al guvernului galiţian a oprit angajarea de învăţători care nu erau de confesie catolică”. După zeci de ani de la dezlipirea de Galiţia, oameni simpli au început să-şi scrie gândurile prin ziare: „limba românilor bucovineni a fost batjocorită într-un mod şi mai crâncen pe timpul când Bucovina a fost alipită de Galiţia. Sunt unii bătrâni, cari povestesc, că pre timpul directorului Theil de la Şcoala Căpitală Normală din Suceava, şcolarilor moldoveni li era foarte aspru oprit de a vorbi întreolaltă moldoveneşte. Şi dacă totuşi se întâmpla ca oarecariu şcolariu moldovean vorbia, acestuia i se atârna o tăbliţă de gât pe care se afla un măgar.”
La noile şcoli germano-polone, copiilor români le era greu să înveţe în două limbi străine lor. Autorităţile statale, au reuşit ca să îndepărteze pe bieţii fii ai ţăranilor băştinaşi de învăţătură. Doar cei mai înstăriţi dintre români, îşi permiteu ca odraslele lor să fie pregătite în particular, mai întâi pentru a deprinde aceste limbi, după care învăţau în şcoli. Sub conducerea Eparhiei Greco-Orientale din Bucovina a rămas doar Şcoala Naţională din Cernăuţi dar şi aceasta a fost nevoită să funcţioneze o perioadă ca şcoală româno-germană. Episcopul Daniil Vlahovici „în 1789 a mutat şi Şcoala clericală în Cernăuţi, oraşul său de reşedinţă”, şcoală care de asemeni era într-o uşoară decădere.
Aici funcţionau doar doi profesori şi un director, profesorii erau slab pregătiţi, ei se rezumau doar la predarea Catehismului, iar cursurile erau pe o perioadă de trei ani. Unul dintre profesori era „Petre Vlahovici, fiul lui Daniil Vlahovici, care fie că a venit la Suceava odată cu tatăl său, în 1786, fie că a fost chemat din Slavonia în 1788”. Un alt nume pe care îl întâlnim ca preparand al acestei şcoli este Ghenadie Platenchi despre care unii istorici susţin, că a fost adus de la Karlowitz, dar despre care părintele Constantin Cojocaru, a găsit argumente că s-ar fi născut la „Hotin în 1769 numele lui fiind Gheorghe Popovici”. Pe lângă faptul că numărul dascălilor era mic şi erau slab pregătiţi şi numărul elevilor era de doar „10 bursieri în fiecare clasă”. Ca urmare a acestei situaţii critice, din această şcoală nu au ieşit persoane care să se remarce în timp. Doar un învăţător român din Tereblecea pe numele lui Vasile Ţintilă a făcut excepţie, remarcându-se prin tipărirea primelor calendare româneşti din Bucovina. Totuşi, pe lângă această Şcoală clericală despre care am tot vorbit, „în 1808 a fost înfiinţată la Cernăuţi cea dintâi şcoală secundară, un liceu cu şase clase, căruia i se adaugă mai târziu două clase filozofice. Limba de instrucţie a fost până în 1848 limba latină.”
Un alt an fatal pentru limba română a fost şi 1816. A început o luptă aprigă între Consistoriul romano-catolic de la Lemberg şi cel ortodox de la Cernăuţi, o luptă care s-a terminat în 1844, de fapt în 1850. Limba poloneză apare în şcolile bucovinene ca limbă obligatorie în 1817. Aceste măsuri au fost bine gândite deoarece „o acţiune energică ar avea marele avantaj că ea va fi primită fără tulburare de către supuşii ortodocşi care nu sunt încă informaţi despre deosebirile confesionale”. Aceasta era situaţia până la urmă tristă a învăţământului românesc din Bucovina în timpul episcopului sârb.
În ceea ce priveşte evoluţia culturală din Bucovina în acea perioadă, putem spune că şi aceasta a avut aceiaşi soartă cu învăţământul. Cea mai mare însemnătate a avut-o apariţia calendarelor religioase, care, erau o „formă de publicaţie periodică, au avut un rol cultural-educativ important, îndemnând la lectură şi stimulând dorinţa de instruire”. Dacă până în anul 1809 toate calendarele româneşti veneau din Iaşi, Braşov sau alte spaţii româneşti, în acest an a fost făcut primul calendar bucovinean de către dascălul Vasile Ţintilă, care absolvise Şcoala clericală a lui Daniil Vlahovici. Ani de-a dându-l acest dascăl a încercat să perfecţioneze acest calendar, astfel se cunosc cele ce au apărut în anii „1809, 1811, 1812, 1813, 1814, 1815 şi 1826.” Ele aveau un rol educativ deoarece conţineau diverse informaţii, creaţii etc.
Din păcate, atât cultura, învăţământul şi Biserica au avut o slabă evoluţie în perioada păstoririi episcopului Vlahovici. Pe lângă catolicizarea şi rutenizarea de care românii au avut parte, poate cea mai grea palmă pe care au primit-o a fost, catolicizarea învăţământului. Episcopul scăpă din mână frâele şi luminarea celor mulţi era de acum la „mila” catolicilor galiţieni şi odată cu şcolile şi o bună parte din veniturile Fondului religionar. Trebuie să mai amintim aici un amănunt legat de acel fond, „prin decretul camerei aulice din 16 aprilie 1807, se hotărăşte ca Fondul cameral pentru cei dintâiu zece ani (1803-1813) să plătească pentru fiecare an Fondului religionariu pentru moşiile de la Câmpulung 1802 florini, 4 creiţari, eară pentru cele împreunate cu Jucica 1963 florini. Însă din cauza operaţiunilor pentru regularea dărilor în privinţa acestor moşii, sumele au scăzut la 720 florini, 49¾ creiţari pentru Câmpulung şi la 785 florini şi 12 creiţari pentru Jucica, ceea ce făcea la un loc aşadară numai suma de 1506 florini şi 1⅓creiţari monedă convenţională”. Iată cum au reuşit până la urmă să-şi scadă galiţienii datoriile faţă de Fondul religionar. Ba mai mult, odată cu schimbarea şcolilor din şcoli româneşti-ortodoxe în şcoli catolice, acestea trebuiau întreţinute şi pe această cale au atras din nou spre ei veniturile Fondului religionar ortodox. În concluzie chiar dacă greco-orientalii nu aveau şcoli, aveau în schimb altceva. Aveau „fericita” poziţie de sponsori oficiali ai catolicismului.
În acel val de catolicizare, când limba polonă devenise limbă oficială în Bucovina, episcopul a ţinut ca „atât în biserică cât şi în corespondenţa oficială a diecezei să folosească numai limba română”. Un alt moment prielnic pentru limba română, a fost în anul 1821, când, au emigrat din Moldova un număr mare de boieri şi intelectuali români în Cernăuţi. Pe timpul şederii lor aici ei se întâlneau în casa lui Doxache Hurmuzachi. Deşi nu puneau la cale nici o acţiune politică, în Moldova se vorbea despre „comitetul revoluţionar de la Cernăuţi”, în care se credea că erau implicate şi persoane din Transilvania şi Basarabia şi că pun la cale un plan de „expulzare a lui Alexandru Ipsilanti”. Doxache Hurmuzachi, acel mare român „o vreme a fost căminar, apoi mare agă, unul din puţinii boieri culţi ai epocii, se va dovedi ca şi fii săi, un remarcabil patriot”. Provenind din neam nobil şi cu mai multe proprietăţi, spre deosebire de alţii, primeşte târziu titlul nobiliar. „A înaintat la 2 februarie 1831 o cerere Ministerului de Interne solicitând rangul de conte pentru el şi membrii familiei sale”. Din păcate această cerere a rămas ne soluţionată pentru mult timp „în aprilie 1835 cererea bătrânului Doxachi încă nu ajunsese pe biroul împăratului, cu toate că părăsise registratura cancelariei”. Ca un bun român, a găzduit aşa zişii revoluţionari fugiţi din Moldova, iar mai târziu, s-a implicat personal în revoluţia din 1848.
Sub Isaia Baloşescu, învăţământul şi cultura au avut parte de o reală dezvoltare. În cei 11 ani de păstorire, acest ierarh ,,a vrut să îndrepte o situaţie grea, lăsată de înaintaşul său. Şi-a legat numele de reorganizarea învăţământului teologic, prin înfiinţarea Institutului Teologic”. El elaboră un proiect în această privinţă şi după multă muncă, prin iscusinţa sa, a reuşit la 26 septembrie 1826 după un deceniu de luptă să deschidă un Institut Teologic în care funcţiona şi un Seminar clerical. Lângă şcoală, aveau deschis şi un internat cu un număr de 50 de locuri. Noul Institut teologic, avea organizaţia unei şcoli superioare pentru disciplinile teologice întocmite după modelul Academiei de la Putna. Avea o programă şcolară care pentru aprobare a trebuit să fie la nivelul şi la exigenţa celorlaltor şcoli superioare din imperiu. Durata de studii era de patru ani şi se predau 16 discipline de învăţământ teoretic şi unui număr însemnat de ore practice de oficiere a slujbelor. Din păcate însă, nu reuşi ca în acest institut limba de predare să fie româna. Aici se studia în germană, latină şi greacă. Unii istorici susţin că „Teologia pastorală se făcea totuşi în limba română”. Profesorii erau dintre preoţii care aveau studii superioare absolvite în Institutele catolice din Viena şi Lemberg.
La acest Institut, se primeau absolvenţi de liceu, iar toată cheltuiala şcolilor era din Fondul religionar ortodox. Ca şcoală a reuşit imediat să-şi clădească un prestigiu, tinerii bucovineni de acum aveau unde-şi urma studiile, ceea ce nu se putea spune până atunci, când majoritatea erau nevoiţi să părăsească ţara pentru a putea să înveţe. Începeau să vină tineri din Moldova (şi nu numai) la Cernăuţi pentru studii. Şi mitropolitul Veniamin trimese acolo în anul 1826, ,,pe tânărul Iordachi, dându-l în seama episcopului şi a superiorului de la Seminariu, Ardeleanul Melchisedec Lemeni”. Iată cum înţeleptul vlădică, a reuşit să smulgă autorităţilor ceva din veniturile Fondului religionar, „punându-se astfel bazele începutului învăţământului superior în Bucovina”.
Din 4 octombrie 1827, Institutul Teologic din Cernăuţi capătă denumirea de Academie Teologică. În lupta sa pentru „luminarea” poporului, episcopul Isaia Baloşescu a pierdut totuşi lupta cu autorităţile pentru readucerea limbii române în şcoli. A reuşit cel puţin să facă ceva pentru copiii simpli. Până în „anul 1823 erau organizate pe lângă bisericile parohiale vreo 27 de şcoli româneşti de ţară. Învăţătorii erau în exclusivitate preoţi. Episcopul Isaia îndemna poporul, prin epistole pastorale, să-şi dea copiii la şcoală”. Degeaba a tot făcut plângeri prin care şi-a arătat nemulţumirea faţă de „confiscarea” şcolilor ortodoxe şi transformarea lor în şcoli catolice. El a făcut demersuri în mai multe rânduri „în rapoartele sale către Comisia Aulică de Studii (Studien – Hof-Comision) de la 1826, 1832, 1833 şi 1834, Isaia arăta starea tristă în care se afla instrucţia poporului băştinaş al Bucovinei pe urma colonizării şcolilor din ţară şi ceru grabnice măsuri de îmbunătăţire”. Însă de această dată, marea dorinţă a lui de a înfiinţa şcoli primare pentru copiii români a rămas neascultată de autorităţi. Cel puţin, stârnise oamenilor simpli, dorinţa de a învăţa în limba maternă. Această sămânţă sădită în sufletul poporului de vlădica Isaia avea să încolţească ceva mai târziu, după ce bătrânul păstor avea să-şi lase ,,turma” şi să plece la Domnul.
Sub administraţia galiţiană, era obligatoriu ca dascălii să cunoască limba germană, ba mai mult trebuia să fie şi de confesiune catolică, „au fost 64 de ani trişti. Sub conducerea consistoriului catolic învăţătorii români aveau de ales între două posibilităţi: 1) de a trece la catolicism, 2) de a părăsi şcoala. În locul învăţătorilor, care au demisionat au fost aduşi învăţători catolici din Galiţia, care nu ştiau şi nu voiau să înveţe româneşte iar puţinii învăţători ortodocşi rămaşi erau supuşi tot consistoriului catolic”. Aceste măsuri au dus la imigrarea în Moldova a majorităţii dascălilor români.
În aceiaşi perioadă cu apariţia şcolilor, încep să apară şi câteva publicaţii în limba română. Un alt mare cărturar care s-a afirmat în acele vremuri grele a fost Teodor Racoce, acel cancelar şi translator al Curţii imperiale. El a scris în anul „1817 şi s-a tipărit în 1820 prima foaie periodică românească”. În acelaş timp, trebuie să amintim şi de Porfiriu Dimitrovici preot şi catehet la Şcoala Naţională din Cernăuţi care redactează cel dintâi calendar românesc ce cuprindea şi învăţături. Acesta se intitula Calendariu românesc. Pe lângă acest calendar a mai scris „în 1826 Diaconariu, mai târziu Lexicon etimologic românesc iar în 1842 Atotputernicia lui Dumnezeu”. Din păcate, calendarul care începuse să apară din 1809, a fost întrerupt în 1824, el reapărând în anul 1840.
După moartea lui Isaia Baloşescu, sub episcopul Hacman, învăţământul secundar era într-o situaţie critică. Deşi în „1837 la 15 mai Consistoriul ortodox din Cernăuţi sub conducerea episcopului Eugenie Hacman a întocmit o petiţie adresată organelor centrale din Viena,” în care cereau drepturi pentru români printre care şi înfiinţarea de şcoli cu predare în limba română, rezoluţia împărătească a venit abia în martie 1844. Prin acea rezoluţie, se permitea înfiinţarea unor şcoli triviale, în care limba maternă a şcolarilor era declarată drept limbă de instrucţie. De atunci au început să se deschidă noi şcoli primare, acestea erau împărţite în două catolice şi ortodoxe. Şcolile ortodoxe aveau dreptul să se deschidă numai în satele unde „nu se găsea preot sau capelan catolic”. Astfel, dacă ne gândim la importantele imigrări de populaţie în Bucovina din acea perioadă, ne dăm seama că erau puţine localităţile în care nu existau catolici. Dascălii erau obligaţi să cunoască limba germană şi nu numai ei, ci şi elevii. Sub presiunea păstoriţilor, episcopul a reuşit să obţină abia în 1844 ca în şcolile poporale să se introducă limba română.
La cerinţa episcopului, şcolile ortodoxe trec sub conducerea Consistoriului, aşa cum era pe timpul lui Herescu. Această conducere a primit-o Consistoriul abia în 1849. De asemenea, după 1848, la insistenţa profesorilor de la Academia Teologică a fost introdusă şi aici ca limbă de predare, limba română. Deci meritul nu este în întregime al lui Hacman. El a fost constrâns practic de către români, care îi dăduseră ultimatum. Istoricul Nicolae Iorga, confirma acest lucru: „a introdus limba sa în locul celei latineşti în şcoala cea înaltă de teologie. Dar nu poate fi vorba de un rol al lui, care să se compare cu cel jucat de fruntaşii generaţiei patriotice a clerului din Principate, mai ales din Moldova”.
În şcoala secundară care se înfiinţase din 1808 sub Daniil Vlahovici, „tot în anul 1848, s-a înfiinţat la stăruinţa românilor, o catedră de limbă şi literatură română. Sub stăpânirea austriacă, în anul 1848, anul avânturilor naţionale, se înfiinţează o Preparandie ortodoxă”. Această Preparandie a fost unită în 1858 „cu vechea şcoală moldovenească a lui Grigorie Vodă Ghica de la 1766 şi lărgită într-o Şcoală normală de două clase, condusă de clerici şi mireni, care purtau grija şi de compunerea manualelor didactice. În privinţa aceasta îşi câştigă merite nepieritoare preotul Vasile Ianovici şi directorul acestei şcoli Ioan Drogli, autorul primului abecedar românesc în Bucovina”. Nu putem neglija apariţia unei personalităţi marcante în cultura românească a acelei perioade. Începând cu anul 1840 îl întâlnim pe Samuil Morariu, ca traducător din limba germană. Una din primele lucrări ale sale dezbătea tema ,,de ce îşi iubesc austriecii patria şi care sunt motivele, ca şi bucovinenii să o iubească”.
La revoluţia din 1848, românii cereau prin Bukowiner Landespetiţion, ca în oraşul Suceava, să se ,,înfiinţeze un gimnaziu de patru clase” cu predare în limba română. Acea cerere nu a fost însă singulară. Românii bucovineni au cerut încă din 1844 înfiinţarea unei şcoli reale, cerere reînnoită în 1850. Pentru înfiinţarea unui liceu au fost necesari 12 ani de corespondenţă între Guvernul austriac şi Consiliul episcopal din Cernăuţi. În 1860 s-a înfiinţat în sfârşit un liceu ortodox la Suceava, dar şi acesta avea limba de predare germana. Mai târziu, în anul 1862 s-a aprobat înfiinţarea unei şcoli reale inferioare de 3 ani cu caracter ortodox, iar profesorii calificaţi trebuia să fie născuţi în Bucovina”.
Lupta pentru învăţământul românesc a fost dusă cu îndârjire de toţi românii indiferent de domeniul de activitate pe care-l desfăşurau. „Cu legea din 25 maiu 1868 şi din 14 maiu 1869 prealuminatul nostru Împărat se îngriji de toate şcoalele Împărăţiei şi de cele ale Bucovinei. El a rânduit, ca în ţara noastră afacerile administrative şi didactice ale tuturor şcoalelor din ţară – afară de cele ale universităţii – să le conducă un consiliu şcolar al ţării, tot aşa, ca toate şcolile noastre româneşti atât cele secundare, cât şi poporale să fie inspecţionate de un inspector şcolar român”. Aceste favoruri care erau făcute românilor erau pe un merit real, dacă ţinem cont că, Fondul religionar era cel care stipendia aceste activităţi. Tot din veniturile acestuia funcţiona şi „Societatea pentru sprijinirea studenţilor bolnavi din Viena, care numai între anii 1862-1870 a ajutat 442 de studenţi săraci”. Noua Şcoală Normală în 1869 se transformă în şcoală nemţească, unde se pregăteau viitorii dascăli ai copiilor români. Tot în anul 1869 a avut loc o modificare a învăţământului „prin Legea învăţământului primar imperial. Astfel se instituia un învăţământ gratuit pentru toţi elevii de vârstă şcolară, se lichida dominaţia Bisericii în domeniul şcolar, se reorganiza şi moderniza învăţământul primar şi se reforma controlul şcolar. Obligativitatea frecventării şcolii primare era de la 7 ani la 13 ani”. Împotriva acestei legi au votat doar catolicii. Limba de predare în şcoli a rămas la latitudinea autorităţilor provinciale „care nu erau româneşti şi nici perfect obiective faţă de români. Aici a fost marea catastrofă a românismului: nu s-au creat şcoli româneşti, acolo unde era normal şi necesar să fie înfiinţate.”
– Masivele procese de imigrare în Bucovina, au avut şi partea lor bună. Au făcut posibilă şi venirea dascălilor ambulanţi din Transilvania. La Liceul din Cernăuţi, „în 23 februarie 1849 a fost cel dintâiul titular, înflăcăratul ardelean latinistul Aron Pumnul”. Venit din Blaj, a ocupat acest post prin concurs, obţinând punctajul cel mai mare. Aron Pumnul era de confesiune catolică, dar ca să fie la fel ca fraţii din Bucovina „l-a rugat pe Eudoxiu Hurmuzachi să intervină la mitropolit pentru aprobarea trecerii sale la credinţa ortodoxă. Forurile bisericeşti greco-catolice protestaseră împotriva acestei treceri. Pumnul era în pericol să-şi piardă postul”.
Ajuns la catedră a sprijinit mult tineretul român şi „a trezit interesul pentru scrisul românesc”. A înfiinţat în 1860 o asociaţie culturală intitulată „Reuniunea română de leptură din Cernăuţi”, iar aceasta s-a transformat „în 1862 în Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina, care multă vreme a fost singurul centru cultural românesc din Bucovina”. Aron Pumnul a iniţiat pe profesorul I. G. Sbiera care devenise „sufletul” acestei societăţi. Tot lui Aron Pumnul îi revine meritul deosebit de a înfiinţa pentru românii bucovineni prima bibliotecă pe care „o adăpostise în casa sa” şi pe care o intitulă Biblioteca pentru tinerimea română; în paralel a deschis şi o Bibliotecă pentru tinerimea adultă”, care, a luat fiinţă „din iniţiativa lui Alexandru Hurmuzachi şi I. G. Sbiera, în 1857”. Alături de acel mare om al culturii române, trebuie să amintim din nou de Gh. Hurmuzachi care a înfiinţat şi a fost primul director şi „la început singurul redactor al ziarului Bucovina (1848-1850)”. A ocupat apoi funcţia de preşedinte al Societăţii pentru cultură şi literatură din Bucovina, unde a înfiinţat şi „Foaia Societăţii”. Despre scopurile nobile pe care le avea acea societate, se găseşte o scrisoare a fraţilor Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi către un oarecare Iancu pe care-l înştiinţa că „societatea are de gând să înfiinţeze burse pentru studenţii români, să tipărească cărţi bune şi serioase, să editeze o scriere periodică literară şi ştiinţifică pentru a spori cultura morală şi intelectuală între românii din Bucovina”.
O mare însemnătate pentru românii bucovineni a avut-o sărbătorirea a patru sute de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, în 1871. Cu acea ocazie s-au întâlnit acolo românii din toate părţile. Intelectualii români aflaţi la studii în străinătate, se întorceau acasă. „Din iniţiativa unui comitet studenţesc condus da Slavici şi Eminescu, s-a organizat sărbătorirea a patru sute de ani de la zidirea lăcaşului de veci al lui Ştefan cel Mare. Pictorul teolog, Epaminolda Bucevschi a făcut planul ornării, iar pentru realizarea lui au sosit tineri de pretutindeni, printre care se afla şi un grup de elevi din Suceava, venit împreună cu liceanul din casa a VIII-a, Ciprian Porumbescu. În dimineaţa zilei de 27 august, s-a deschis festivitatea comemorativă cu discursul lui Slavici, urmat de maiorul Boteanu şi de cel al studentului A.D. Xenopol”. Acesta din urmă „reuşise primul la concursul aranjat de societatea studenţească din Viena România Jună şi astfel urma să rostească discursul festiv”. Invitaţii au intrat apoi în biserică unde au fost impresionaţi de mormântul domnitorului. Acesta era acoperit de un covor de flori şi făclii, privegheat de o gardă de onoare, constituită din patru studenţi care făceau parte din cadrul Comitetului de organizare. De pe dealurile de lângă mănăstire, au fost trase nouă salve cu treascurile, care au anunţat începutul slujbei religioase, ţinută de un sobor de preoţi şi călugări. La oficierea serviciului religios, au vrut să participe şi delegaţii Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, însă cererea le-a fost respinsă de către episcopul Bucovinei, Eugenie Hacman.
La acea mare sărbătoare românească, cânta Taraful celor 30 de lăutari de la Suceava, care-l avea ca staroste pe Grigore Vindireu. Aceştia după ce au cântat „Marşul lui Mihai Viteazul” au cântat „Hora Mare” unde s-au prins în joc toţi cei prezenţi. Entuziasmat de măreţia momentului, Ciprian Porumbescu a luat vioara din mâna starostelui şi continuă el hora, iar la final a mers la tatăl său şi i-a spus „tată am cântat Daciei întregi!”. Pentru această mare sărbătoare, Mihai Eminescu compune versurile poeziei „Doină” în care descrie starea spirituală a tuturor românilor „De la Nistru pân' la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa...”
În anul 1872, i-a fiinţă şi se bucură de o mare popularitate ,,Corul bărbătesc din Cernăuţi constituit de către directorul orchestrei de la Teatrul Naţional bohemian din Praga, vioristul Adalbert Hrimaly”. În acei ani, românii începeau să facă demersuri la autorităţi, pentru a obţine aprobările necesare în vederea deschiderii unei universităţi în Cernăuţi. ,,Petiţia comunei urbane Câmpulung adresată Consiliului Imperial din Viena, în care solicită aprobarea înfiinţării unei Universităţi la Cernăuţi”.
Acea evoluţie culturală pe care o cunoscuse Bucovina acelor vremuri, se datorează în mare parte evenimentelor politice şi mişcărilor naţionale care erau într-o continuă expansiune.



Comentarii

2012-07-06 14:54
Tracen

carinsurance 8) college online 575845 home refinance =-[[[ online degree programs 8-OOO

2012-07-12 14:58
Stevie

nursing schools =PPP mortgage refinance quotes uhavm home loans 987 mortgage rates %(

2012-07-12 15:00
Jeannie

accredited online degrees 590 reverse mortgage psf home refinance cbxvbr


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare