Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

POEZIE
     media: 5.00 din 3 voturi

23.11.11
15:18
Marin GHERMAN

S-a născut la 1 octombrie 1987, în satul Buda Mare, raionul Herţa, regiunea Cernăuţi (fostul judeţ Dorohoi). Din 1994 până în 2005 urmează şcoala primară, apoi cea medie generală din satul natal. Licenţiat al Universităţii din Cernăuţi, Facultatea de Istorie, Politologie şi Relaţii Internaţionale (2010). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Redactor la revista trimestrială de istorie şi cultură „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi – Bucureşti). Doctorand la Catedra de Politologie şi Administrare de Stat din cadrul Universităţii Naţionale „Yu. Fedkovyci” din Cernăuţi. Redactor superior la postul de radio „Ucraina Internaţional”, redacţia emisiunilor în limba română. Debutul literar – în placheta colectivă Catarge tinere (Cernăuţi, 2007). În 2009 publică cartea de versuri Derivatele dezordinii (Editura „Alexandru cel Bun”, Cernăuţi). Publică versuri şi studii în „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi – Bucureşti), „Convorbiri literare” (Iaşi), „Zorile Bucovinei” (Cernăuţi), „Concordia” (Cernăuţi), „Libertatea Cuvântului” (Cernăuţi), „Studii politologice şi sociologice” (Cernăuţi), „Osvita rehionu” (Kiev), „Revista de istorie a Moldovei” (Chişinău) ş. a.

Statică

În camera mea

geamul mă priveşte atent.

E-un fel de ochi ce vede interiorul

şi nu observă cum ninge afară,

ca într-un Waterloo cu ciori croncănind.

Trupul meu de copil

din casa de peste drum,

până la care se fac pe jos vreo 24 de ani,

şi-a lipit palma de geamul rece,

îndepărtându-se de mine

pe zi ce trece.

Ştim unul de altul:

eul de azi îl cunoaşte

pe eul de cândva,

iar cel de cândva e orb.

Putem, de fapt, să ne întâlnim

într-o după amiază a inexistenţei,

la mine în cameră

sau

la dânsul în cameră,

să dăm mâna, să ieşim în stradă,

să întrerupem fiorul tăcerii...

Trec zile de-a rândul,

nimic nu se schimbă.

Când mă privesc în oglindă

simt cum suspină Timpul

în spatele meu.

Mi-e frică să întrerup statica din mine,

atunci când geamul mă priveşte atent,

ca un ochi de Sfinx

rupt dintr-un trup de leu.

Simfonia ideilor

I

Maestrul n-a venit la cină într-o seară.

Lumea sta îngândurată

şi privea cum se sting lumânările.

Şi nimeni,

dar absolut nimeni,

n-avea curajul să se aşeze la masă;

trebuia ales un alt maestru.

II

Cineva

sosi din lumea tainelor,

îmbrăcat în mantia nopţii, din Lancrăm,

bătu la uşă

şi începu să asculte dialogul cuvintelor.

Ceilalţi din jurul lui spuneau:

„Am vrea şi noi să ascultăm

ce spun cuvintele

şi dacă mai sunt împodobite cu flori

ideile, mormintele?”.

El asculta şi le vorbea:

„Cuvintele nu spun nimic,

ele doar ne inspiră”.

III

Cineva

sosi din lumea inerţiei,

ca un spirit al adâncurilor,

bătu la uşă

şi începu să asculte chemarea inimii.

Ceilalţi din jurul lui spuneau:

„Am vrea şi noi să ascultăm

ce-ţi spune inima,

care-i misterul?

Şi de mai poate fi înţeleasă luna,

cerul”.

El asculta şi le spunea:

„Aveţi inimile voastre,

ascultaţi-le...”.

IV

Cineva

sosi din lumea necuvintelor,

bătu la uşă

şi începu să asculte tăcerea pietrelor.

Ceilalţi din jurul lui spuneau:

„Am vrea şi noi să ascultăm

tăcerea pietrelor moarte

şi de mai sunt înecate cuvinte în mări,

în oceane,

când plouă în luna lui marte?”.

El asculta şi le spunea:

„Tăcerea nu se ascultă,

ea e-un vid între două cuvinte”.

- Să fii maestru! rostea mulţimea.

- Nu pot, fiindcă „eu sunt cel care păzeşte poarta

ca nu cumva eu însumi să fug”…

.................................................................

Aşa şi n-a mai fost ales maestrul.

Lumea era preocupată

de ascultarea pietrelor,

de sporirea tainelor

şi de lupta cu inerţia....

Şi astfel, orchestra-şi începu simfonia.

Dacă ochii

Dacă ochii oamenilor ar fi din capul lor,

ar sta toată ziua închişi,

încât n-ar obosi niciodată,

fiind într-o permanentă odihnă.

Ei ar fi ieşit singuri să se plimbe pe stradă,

conducând oamenii spre frumos şi estetic,

la prima vedere.

Dacă ochii oamenilor ar fi din capul lor,

istoria omenirii ar trece

de la ochiul lui Homer

la ochiul lui Machiavelli

şi ar ajunge la ochiul lui Dali.

Ar fi dispărut toate limbile de pe pământ.

Ochii ar fi discutat între ei

cu ajutorul unor semnale neştiute

şi oamenii n-ar mai avea ce vorbi.

Dacă ar fi aşa cum se spune,

nimic n-ar putea opri

mişcarea browniană a ochilor obraznici

şi neastâmpăraţi;

liniştindu-se doar atunci

când se vor împerechea doi câte doi,

văzând unii în alţii ceva inedit.

Dar asta se întâmplă şi aşa,

fără ca ochii să mai fie din capul lor.

***

Un zeu fals

s-a născut peste noapte,

iar oamenii nu-l observau.

Zeul trecea peste pietrele mari de munte,

peste covoarele lungi de Vatican

şi vorbea de la tribune gigantice

vorbe deşarte, gânduri infernale.

Şi era pretutindeni.

Când priveai pe geam,

îl vedeai cum se plimbă pe stradă.

Când intrai în bibliotecă,

îl vedeai cum se ascunde în cărţi.

Când te priveai în oglindă,

îl vedeai cum îţi subminează chipul.

Zeul trăia în fiecare din noi.

Uneori părea invizibil, transparent,

şi mulţi credeau că-i absent.

Avea două ocupaţii:

absorbea omenirea din oameni

şi secătuia minţile de lumină.

Era un zeu al maselor

şi era mândru că lumea e dominată de el.

Îşi bătea joc de cei drepţi, lipsiţi de raţiune şi putere,

cei ce prevesteau sosirea unei nefericite ere,

însă nimeni nu vroia să-i asculte.

În mine

În mine trăiesc eu,

asemenea secundelor ce trăiesc în ceasornic,

asemenea idealului închipuit ce trăieşte-n ideal,

încrederii ce trăieşte-n încredere.

În mine trăiesc eu.

N-am mănuşi pe mâini,

stau cu palmele întoarse spre tine

şi-mi vezi viaţa scrisă pe degete.

În spaţiul îngust din mine

trăieşti şi tu.

Stăm înghesuiţi unul lângă altul,

ca două aripi de pasăre

lipite de corp,

lipite de Dumnezeu.

În mine nu trăieşte altceva,

nici minciuna măcar.

Dacă ar trăi şi aceasta, cineva din noi

ar fi nevoit să plece,

în absenţă de spaţiu.

Şi n-aş reuşi niciodată

să-l găsesc pe Dumnezeu

în mine,

fiindcă n-ar locui alături de neadevăr.

Rugăminte

În ochii tăi arde o flacără albastră –

un fel de cer senin în miniatură,

ca în cele mai frumoase zile de mai.

Când stai în faţa oglinzii

se multiplică farmecele lumii,

se luminează întunecimile.

Când te văd privind arborii goi de iarnă,

presimt că aceştia vor înflori degrabă,

fără să mai vină primăvara…

Te rog doar

să mai închizi ochii câteodată,

ca nu cumva să te invidieze cerul

în vreme posomorâtă

sau atunci când plouă

în apropierea ferestrei

prin care priveşti îngândurată.

Noul Don Quijote

În regatul luminii

Don Quijote vorbeşte cu spinii,

se consideră poet şi pare inervat,

caută-n memorie clipe de neuitat,

dar nu găseşte.

El este neliniştit şi puţin agitat.

În faţa oglinzii stând,

el şi-a adus aminte

de prima sa moară de vânt –

prima sa dragoste,

una mecanică,

una neînţeleasă.

Medita la rotaţiile unei elice,

ce face pâine din spice.

Retrospecta cum l-a muşcat un câine,

când i-a dezgropat din întâmplare

mâncarea lăsată pe ziua de mâine.

Şi stă singuratic Don Quijote,

vorbeşte cu spinii,

scriind poezii în regatul luminii.

Nimic nu înţelege,

nimic nu vede.

Despre o lume utopică i se înşiră versul.

Şi de sute de ani crede

că doar cititorii-i vor înţelege sensul.





Comentarii

2012-02-18 05:57
Athie

Tavi,cred ca barabtii lupta altfel stiu ca sunt si europarlamentari barbati ale caror voci se fac auzite.Am mai citit in presa online despre ei. Gabi.


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare