Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

TEORIE, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ. Eminescu şi modelul cultural românesc
     media: 0.00 din 0 voturi

23.11.11
11:06
Theodor Codreanu
Huşi

Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare din secolul al XX-lea: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”[1]. Maiorescu nu făcea decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu. Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – poetul naţional, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea omul deplin al culturii româneşti, iar Dimitrie Vatamaniuc – coloana infinită a spiritualităţii noastre. Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale: Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a. În pofida contestatarilor de ieri şi de azi, Eminescu rămâne, impresionant, rădăcina de foc, cum ar spune Grigore Vieru, a întregii noastre existenţe spirituale. Şi asta împotriva atât a festivismelor de ocazie, cât şi a demolatorilor, care au devenit foarte vocali după 1989, îndoctrinaţi fiind de ideologia care s-a grăbit s-o înlocuiască pe cea comunistă şi care descinde din marxismul cultural ce a invadat, în ultimele decenii, unele universităţi americane, de unde s-a pripăşit şi-n Europa, sub denumirea de „corectitudine politică”. Miracolul prezenţei eminesciene vine din extraordinara voinţă a poetului de a spune adevărul. Ajutat de o memorie fabuloasă, cunoscător al culturii europene şi universale ca nimeni altul, în vremea lui, Eminescu şi-a pus întreg geniul în slujba propăşirii neamului românesc, riscând să-şi atragă ura „păturii superpuse” pe care el a radiografiat-o, fără cruţare, în cea mai consistentă publicistică exprimată în limba română. Ca poet, a replămădit din adâncuri limba română, făcând-o capabilă să exprime inexprimabilul fiinţei româneşti şi universale. Cum observa Petru Creţia, nimeni nu l-a egalat pe Eminescu în setea lui enormă de forme perfecte, înţelegându-le nu la modul perfecţiunii încremenite, ci într-un dinamism existenţial al antitezelor în plasma cărora el a descifrat enigma vieţii: Antitezele sunt viaţa. Despre etapa seninătăţii canonice a operei sale, Eminescu împărtăşeşte ceva Veronicăi Micle în scrisoarea din 10 aprilie 1882, când lucra la Legenda Luceafărului: „Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit”[2]. Sintagmele „linişte perfectă”, „senin ca amorul meu împăcat” sunt de descifrat în „ermetismul canonic eminescian” (Vladimir Streinu îl includea, pe bună dreptate, în rândul „poeţilor dificili”) şi nu în banalitatea neoclasicizantă a criticii. Eminescu avea proprietatea cuvintelor şi când spune că e vorba de „un gen cu totul nou” el trebuie văzut ca atare, dincolo de comoditatea „complexelor de cultură”. Poetul aducea, în realitate, un nou concept în istoria esteticii europene. Cine are curiozitatea să deschidă Fragmentarium-ul eminescian dă peste această definiţie a frumuseţii canonice, complet diferită de idealul clasic grecesc şi neoclasic al „formelor perfecte”, deşi vine în prelungirea acestora: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea”[3]. Geometrie înaltă şi sfântă, iar deasupra ei extaza, fericirea, în limbajul lui Ion Barbu. Seninătatea formelor eminesciene însă e mai bogată decât cea barbiană, fiind întotdeauna „oximoronică”, fiindcă proporţia de mişcări include organic şi ascunse dizarmonii[4], de unde şi chinul de a găsi cuvântul ce exprimă adevărul. De aceea, când Eminescu se vede pus în faţa sarcinii de a duce la „perfecţiune” textele pentru volum, el spune Veronicăi să cercăm. Or, conceptul de încercare/ în-cerc-are la Eminescu este fundamental. El defineşte adevărul ca înscriere pe linia cercului. Perfecţiunea poliedrală, heptagonală, la Ion Barbu, înseamnă, platonician, înscrierea în cerc şi în sferă. Dar, atrage atenţia poetul, limbajul cercului şi al sferei nu ţine de purul raţionalism: „Originea tuturor mărimilor iraţionale este cercul (π)”[5]. Or, tocmai în faţa numerelor iraţionale s-au împotmolit grecii antici. În fiece om se încearcă spiritul universului, zice poetul. Particularizat ca arheu, ca măsură a fiinţelor şi a tot ce fiinţează. Eminescu trece peste norma antropologiei europene a lui homo mensura, ajunsă la grotesc prin legenda patului lui Procust: „Fiecare lucru are măsura sa proprie (natura sa proprie asemenea)”[6]. Iar acea măsură particularizantă, centru gravitaţional al fiecărei fiinţări este archaeus. El ascunde „ecuaţiunea universală” a identităţii şi diferenţei. Ion Barbu îl va numi increat. Ceea ce dă şi măsura frumuseţii canonice. Fără a releva imaginea noutăţii conceptului de frumuseţe canonică la Eminescu, nu vom putea avea acces nici la „nelogica” legănării codrului fără ploaie, fără vânt, dintr-o arhicunoscută poemă, nici la misterioasa capacitate a poetului de a simţi şi de a auzi cum iarba creşte, nici nu vom pricepe misterul codrului bătut de gânduri din Dorinţă. Urma frumuseţii nu poate fi găsită în „colbul şcolii”, în „autori mâncaţi de molii” (În zadar în colbul şcolii…). Trebuie spus că descoperirea frumosului artistic ca „proporţie de mişcări” şi ca încercare se produce după Eminescu, în estetica europeană. Heinrich Wölffin (1864-1945) va vorbi de principiul „frumuseţii în mişcare” prin aşa-numitele Bildformen[7], iar Luigi Pareyson[8] (1918-1991) va consacra estetica formativităţii, în care conceptul central este cel eminescian de încercare. Ca filosof, chiar dacă nu a ajuns să se exprime deplin, ci doar fragmentar, el este creatorul ontologiei arheităţii, una dintre cele mai profunde căi ale gândirii moderne, recunoscută ca atare de Constantin Noica. Svetlana Paleologu-Matta, românista din Elveţia, autoare a cărţii Eminescu şi abisul ontologic (1988), demonstra că, fără Eminescu, noi nu am fi ajuns la cel mai înalt pisc al înţelegerii fiinţei, poetul anticipându-l, din acest punct de vedere, pe Martin Heidegger, după cum în viziunile poetice, dar şi în însemnările din manuscrise, el a avut intuiţii extraordinare preeinsteiniene, elaborând cea mai complexă cosmogonie poetică a timpurilor moderne, consonantă cu viitoarea teorie a Marii Explozii. (Vezi Scrisoarea I). La fel de tulburătoare şi de pline de interes sunt reflecţiile lui pe teme de matematică, fizică, economie, istorie, geopolitică. Trimis cu o bursă la Berlin să-şi finalizeze doctoratul, el îi scria lui Maiorescu despre preocuparea de a găsi soluţii teoretice şi practice pentru scoaterea ţării din subdezvoltare şi din subistorie. A apărat Biserica Ortodoxă Română de atacurile din epocă şi a subliniat importanţa acesteia în conservarea spiritualităţii româneşti. Nimeni, probabil, nu a iubit mai dezinteresat poporul român decât Mihai Eminescu . Se simţea, altminteri, sorbit de „Dumnezeul geniului” din popor. A fost gata să-şi pună capul zălog pentru drepturile istorice ale românilor, pentru ardeleni, bucovineni, basarabeni, concepând proiectul realizării „Daciei Mari”. Nu e de mirare că a fost scos din ziaristică în „cămeşoiul de forţă” şi dus pe calea „morţii civile”, cum a numit-o Nicolae Georgescu. Şi astăzi „neprietenii” neamului românesc, voind să lovească în temeliile spirituale ale ţării, încep cu atacuri la adresa lui Eminescu. Dovadă inexpugnabilă pentru ceea ce semnifică Eminescu în existenţa românilor.

Note

[1] Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108. [2] Dulcea mea Doamnă…, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 266.
[3] M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332.
[4] „Orice inegalitate s-au născut prin mişcare – orice mişcare nu e cu putinţă decât prin inegalitate”. (Ibidem, p. 272).
[5] Ibidem, p. 283.
[6] Ibidem, p. 44.
[7] Cf. Guido Marpurgo-Tagliabue, Estetica contemporană, I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 196-200.
[8] Luigi Pareyson, Estetica. Teoria della formatività, Edizioni di „Filosofia”, Torino, 1954; versiunea rom. la Editura Univers, Bucureşti, 1977.



Comentarii

2012-02-18 03:18
Zhang

Mi-a facut praecle sa preiau scrisoarea dumneavoastra!As vrea sa afle cat mai multi ca exista si politicieni romani pe care ne putem baza.Va doresc succes si multa sanatate!


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare