Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

TEORIE, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ. Funcţia cognitivă a clişeelor de limbaj
     media: 0.00 din 0 voturi

23.11.11
10:06

Gheorghiţă Geană

Bucureşti


În valul de contestări din ultima vreme privind discursul eminescologic – fie el cel din manualele şcolare, din studii şi eseuri, sau de la festivităţile aniversare – una dintre invective pare a convinge chiar şi pe iconodulii lui Eminescu. E vorba de saturaţia faţă de clişeele de limbaj asociate scriitorului şi omului Eminescu, personalitate în jurul căreia s-a acumulat, de altfel, cea mai bogată literatură exegetică din spaţiul cultural românesc. Nu ştim, într-adevăr, să se fi întrebat cineva ce sunt în fond aceste clişee, care le este determinarea, dacă îndeplinesc vreo funcţie de cunoaştere şi, în caz afirmativ, care este aceea. Clişeele de limbaj sunt sintagme stereotipice care scot în evidenţă şi fixează concis o anumită calitate a unei personalităţi de seamă, atât din istorie, cât şi din sfera creaţiei umane. Homer a rămas în conştiinţa omenirii drept „Marele Orb”, lui Aristotel i s-a spus „secretarul naturii”, lui Marcus Aurelius „împăratul filosof”, lui Thoma d'Aquino „doctor angelicus” etc. În cultura română, Coşbuc a fost supranumit „poetul ţărănimii”, Dimitrie Anghel „poetul florilor”, Titu Maiorescu „mentorul Junimii”, Octavian Goga „poetul pătimirii noastre”, G. Călinescu „divinul critic” – şi exemplele pot spori fără de număr. Pe seama nimănui nu s-au inventat atâtea asemenea sintagme ca în cazul lui Eminescu. Cel dintâi „vinovat” e chiar criticul de judecata căruia s-a legat destinul creator al poetului: Titu Maiorescu. În Eminescu şi poeziile lui, mentorul Junimii (inevitabile dictu!) îl numea pe poet „rege al cugetării” şi „geniu cuprins de lumea ideală”. Tot pe-atunci, la stingerea din viaţă a poetului, avea să apară şi formula „Luceafărul poeziei române”[1]. Această expresie, împreună cu aceea de „poet naţional”, consacrată de G. Călinescu[2], reprezintă probabil cele mai uzitate clişee ce se referă la personalitatea lui Eminescu. Tot G. Călinescu a zămislit expresia „poetul nepereche”. Alte clişee, mai mult sau mai puţin vehiculate, sunt: „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), „simbol al creativităţii româneşti” (D. Caracostea), „geniul sintetic al sufletului nostru etnic” (S. Mehedinţi), „omul deplin al culturii româneşti” ( Constantin Noica ), „etalonul de aur al poeziei româneşti” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Citind fără prejudecăţi aceste sintagme şi confruntând semnificaţiile lor cu reacţia pe care au provocat-o în ultima vreme în rândurile unei părţi a criticii, ajungem să trăim o stare de disconfort intelectual. Cineva califica formula Iui Noica drept „barbarism”. Am zice mai degrabă că tocmai acuzaţia respectivă năvăleşte ca un ac de barbarism peste gestul unui gânditor al cărui lucrare de filosof asupra limbii române se ridică la importanţa lucrării înfăptuite ca poet de Eminescu[3]. Altcineva, în aceeaşi publicaţie[4], scria negru pe alb (acest „negru pe alb” trebuie luat ca atare şi la propriu şi la figurat): „clişeul e gafa - fatalitatea? – manualului şi a limbii de lemn”. Să expediezi în categoria limbii de lemn nişte expresii ieşite din spiritul creator al lui Maiorescu, Iorga, Caracostea, Mehedinţi, Călinescu, ori Noica ni se pare o îndrăzneală critică demnă de o cauză mai bună. Aceste formule nici nu sunt dintru început clişee, ele devin aşa ceva prin repetare, dobândind statutul de formule stereotipice şi pătrunzând în mentalitatea publică. Ele tind însă a deţine (unele chiar deţin) o valoare metaforică şi în mod cert deţin (toate) o valoare esenţializatoare, virtuţi care le feresc de limba de lemn. Dimpotrivă chiar, aceste formule au răsunetul durabil şi departe penetrant al clopotelor sacre, aşa încât aparţin mai degrabă limbii de bronz! În gramatica discursului, clişeele de limbaj (le vom considera, totuşi, astfel, dar fără prejudecata pejorativă) pot îndeplini funcţia de opoziţie. Dacă, de exemplu, vorbitorul sau scriptorul trebuie să se refere la Eminescu în două propoziţii consecutive, spre a evita repetiţia, el foloseşte o dată numele poetului (Eminescu), iar a doua oară recurge la o formulă-clişeu (să zicem: poetul naţional, sau Luceafărul poeziei româneşti). Funcţia gramaticală este, însă, neutră din punct de vedere valoric. Ea nu ne spune decât în planul secund ceva despre valoarea subiectului la care se referă. Funcţia principală (şi, de fapt, originară, cea pentru care sunt create şi care cere celui ce le creează un moment de autentică inspiraţie) este funcţia cognitivă. Ca să înţelegem funcţia cognitivă a clişeelor de limbaj trebuie să pornim ceva mai de departe, anume: de la perceperea acelei categorii de ştiinţe care se ocupă de cunoaşterea şi interpretarea vieţii şi operei marilor personalităţi ale spiritului uman. Din păcate, aceste ştiinţe nu au constituit deloc până acum o temă de analiză critică din partea epistemologiei. Ele nu au primit încă o denumire generică, iar în plus e imposibil să le numim pe fiecare în parte printr-un singur cuvânt în care rădăcina să fie dată de numele personalităţii respective: denumiri precum „napoleonologie”, sau „beethovenologie” sunt anti-eufonice. Ne-am obişnuit, totuşi, să spunem şi să scriem „eminescologie”, fără ca simţul nostru muzical să fie vulnerat. Altminteri, putem să denumim aceste domenii prin sintagme de felul: „studii napoleoniene”, sau „studii despre Beethoven” etc. Convenţional, din nevoia unei denumiri de lucru, să le numim deocamdată ştiinţe personologice[5] . Dar pot aceste domenii de investigaţie să fie considerate ştiinţe? Am crede că da, din moment ce ele operează în cadrele obişnuite ale ştiinţei, întemeindu-se pe date empirice (biografice, istoriografice), până şi interpretările supunându-se instanţei polare adevăr-fals. În acest context al ştiinţelor personologice, clişeele de limbaj îndeplinesc funcţia pe care în ştiinţele consacrate o îndeplinesc conceptele. Intenţia care impulsionează crearea clişeelor este expresivitatea. În retorica personologică, expresivitatea – trăsătură absentă la conceptele din ştiinţele clasice – primează. Acest fapt pune în umbră valoarea de sinteză a clişeelor, trăsătură care, spre diferenţă, primează în cazul conceptelor clasice. Prin urmare, revenind la Eminescu, problema e nu frecvenţa (enervantă pentru unii) în folosirea clişeelor de limbaj, ci veridicitatea acestora, dacă sunt adevărate sau false, adică dacă ele au sau nu acoperire în realitatea biografică şi creatoare a personalităţii respective. Fizicienii utilizează de multă vreme cuvântul „atom” şi nu s-au plictisit de el, biologii la fel în privinţa termenului „genă”, şi aşa mai departe. În afară de expresivitate şi de veridicitate, o doză mai mare sau mai mică de simpatie poate completa trăsăturile clişeelor personologice. Se va spune probabil că simpatia, prin subiectivitatea pe care o pune în joc, tulbură spiritul ştiinţific. Da şi ba. Subiectivitatea nu-şi are locul în ştiinţele naturii. Aşa cum arăta însă Wilhelm Dilthey, în ştiinţele spiritului (Geisteswissenschaften) cunoaşterea nu se poate dispensa de înţelegere (Verstehen), adică de transcenderea prin empatie a subiectului în condiţia obiectului. La empatie, Max Scheler adăuga şi simpatia. „Tot ce sălăşluieşte în acest mare cerc, / Să slujească simpatiei!”[6] Aparţinând prin excelenţă categoriei de ştiinţe ale spiritului, ştiinţele personologice integrează în măsură variabilă în construcţia lor afinitatea simpatetică. În eminescologie, această doză este pe cât de evidentă, pe-atât de inevitabilă. Explicaţii? Cel puţin două (fără să fie nevoie a glosa aici şi acum asupra lor): (1) totala dăruire a poetului pentru destinul poporului său; (2) caracterul tragic al propriului său destin individual. Odată privite lucrurile prin prisma funcţiei cognitive a clişeelor personologice, cu trăsăturile pe care le-am văzut (expresivitate, veridicitate, doză simpatetică), vocile contestatare ne apar a suna inoportun şi strident. Să ne oprim o clipă la „Luceafărul poeziei româneşti”. Acest clişeu-metaforă se nutreşte din chiar capodopera poetului, fapt ce-i sporeşte autenticitatea şi forţa de sugestie. Cine s-ar încumeta să pună la îndoială expresivitatea acestei metafore? Şi, de asemenea, cine ar putea nega multipla-i veridicitate, pecetluită de adevărul semnificaţiilor pe care le poartă: proiectarea poetului în spaţiile siderale (acolo unde Eminescu însuşi a călătorit cu imaginaţia), aspiraţia lui proprie spre absolut, strălucirea-i de nestins deasupra unei lumi impure şi efemere, rolul luminător asupra literelor şi creaţiei româneşti?! Aşa stând lucrurile, ce altceva poate însemna nervozitatea faţă de această expresie (şi faţă de altele de acelaşi fel) decât neputinţa unei părţi a criticii culturale, avidă de noutăţi pe care nu le poate produce sau descoperi?! Cât de inconştientă apare răbufnirea unui tânăr: „Vai! ce silă îmi produce acest clişeu (e vorba chiar de Luceafărul poeziei româneşti) devenit banal şi întâlnit mai des decât «Bună ziua!»”[7]. Dorim a-l crede nereprezentativ pentru generaţia sa pe acest tânăr. Probabil că el s-a săturat şi de gestul banal de a tot da bineţe semenilor săi. Dar asta nu înseamnă că ceilalţi oameni nu-şi vor mai da bineţe unul altuia! Unul din clişeele eminescologice de mare circulaţie în ultimii douăzeci de ani este formula „omul deplin al culturii româneşti”, formulă purtând sigiliul lui Constantin Noica. Nu e necesară o analiză amplă spre a dovedi că nici în acest caz veridicitatea nu suferă vreun afront. Enunţând această expresie, Noica surprindea un Eminescu marcat profund de tropismul pentru „globul cunoaşterii”, ca să folosim o imagine livrată (într-un cu totul alt context) de Tudor Vianu. Asta, în primul rând, a văzut filosoful în cele 44 de caiete rămase de pe urma poetului şi pline fie cu fulgerări de gând, fie cu „turmele de visuri ca oile de aur”, pe care poetul se arăta atât de fericit să şi le pască. Spiritul faustic este, într-adevăr, evident în aceste caiete, pe care Noica nu le găsea comparabile decât cu caietele de note ale lui Leonardo da Vinci. Formula noiciană nu era chiar nouă: ea avea drept sursă de inspiraţie formula lui Iorga, cel care văzuse în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”. Noica însuşi scoate la lumină şi licitează cum se cuvine spusele lui Iorga, a căror semnificaţie se află cuprinsă în două cuvinte: „integrală” (sugerând ideea de „sinteză”) şi „sufletului” (cu referire, spune Noica, la simţire şi gândire – ale unui întreg popor). Dar filosoful pune în formula-i proprie un înţeles nou. Formula sa (spre deosebire de cea a lui Iorga) are un singur centru de greutate: cuvântul „deplin”. Trebuie să te laşi cuprins de spiritul gândirii lui Noica pentru a înţelege că atributul acesta nu e întâmplător pus acolo, şi prin urmare, întreaga formulă nu e una banală. Ce poate însemna, aşadar, acel cuvânt? El trimite, în fond, la unul din sensurile „devenirii”, adică, în orice caz, la conceptul fundamental al ontologiei noiciene. Acolo, devenirea apare orientată după un model ontologic, compus din trei termeni: individual, determinaţii, general, (vestitul cod noician I-D-G). Devenirea tinde să vindece fiecare lucru de precaritatea-i proprie, adică să-i furnizeze ceea ce îi lipseşte în unul din cei trei termeni! Ce-i lipsea, deci, lui Eminescu ca ipostază a fiinţei? Ca poet, Eminescu era înzestrat cu toate determinaţiile geniului care proiectează asupra lumii reale idealitatea condiţiei lui; el suferea, în termenii lui Noica, de „todetită”. Ca om, însă, descoperim la el o sete (faustică spuneam) de a-şi apropria (sub formă de determinaţii) vaste domenii ale cunoaşterii: matematica, fizica, biologia, astronomia, astrologia, economia, demografia, etnopsihologia, istoria, studiul limbilor... Este, acesta, semnul unei bune „catholite” sau al „horetitei”? Oricum, este semnul aspiraţiei spre o deplinătate, care, chiar curmată de destin[8] (ar fi cenzurat-o, de altfel, însăşi inaccesibilitatea absolutului), se validează prin ea însăşi şi încă sub specia măreţiei. Cum să consideri atunci eticheta „omul deplin al culturii româneşti” drept barbarism, sau ilustrare a limbii de lemn? Chiar şi caracterizarea drept „poet naţional” – până nu demult incontestabilă – a început a fi pusă la îndoială. Una din obiecţii este aceea că nu e normal ca o cultură cu resursele culturii române să-şi exprime ethosul printr-un singur reprezentant al său; dar Blaga? dar Arghezi? dar Iorga? dar Enescu? dar Brâncuşi şi alţi câţiva? – nu sunt şi ei figuri emblematice? Fireşte că da, însă nici unul dintre aceştia nu s-a ivit în câmpul conştiinţei de sine a culturii române însorit, ca Eminescu, de nimbul miracolului. Dar, mai ales, nici unul nu a suferit pentru urzeala firii şi a sorţii româneşti aşa cum a suferit Eminescu. Şi încă înaintea tuturor – fapt deloc neglijabil, căci Eminescu a fost nu numai un întemeietor de artă poetică, ci şi un deşteptător de conştiinţă naţională. De altfel, antropologia culturală, cu cuprinderea ei comparativă, a scos în evidenţă două fapte importante în contextul de faţă: întâi, că există culturi mono-tematice şi culturi poli-tematice, iar apoi că între aceste două tipuri de cultură nu există o ierarhie valorică. Ar fi necesară o analiză istorică detaliată spre a demonstra că, din punctul de vedere al tipologiei tocmai amintite, e inadecvat să comparăm cultura română cu cea franceză, sau cu cea germană. O altă obiecţie la expresia „poet naţional” pune sub semnul anacronicului atributul „naţional” în sine. Ideea naţională şi naţionalismul ca ideologie însoţitoare, ar fi, se spune, produse ale spiritului romantic. Înfloritoare în secolul al nouăsprezecelea („secolul naţionalităţilor”), ele şi-ar pierde menirea în era globalizării, în care omenirea a intrat odată cu acest sfârşit de secol şi de mileniu în care ne aflăm. A mai investi acum valoare de reprezentativitate într-un creator sau altul ar trăda complexul de cultură mică. Aşa să fie oare? Istoria arată că secolul al nouăsprezecelea nu a rezolvat câtuşi de puţin problemele naţionale, acestea fiind aproape în totalitate reportate în secolul al douăzecilea. Voci autorizate din cercurile ştiinţifice occidentale (!) grăiesc despre revigorarea naţionalismului nu doar în ţările estice, postcomuniste, ci şi în ţările vestice, puternic industrializate şi cu o continuitate a regimului politic de tip capitalist[9]. Recent, un tânăr sociolog român a înfăţişat confuzia la care se poate ajunge prin tratarea cu judecăţi de valoare opuse, în alb şi în negru, a naţionalismului în Occident vs. Orient[10]. Personal, am încercat să demonstrez complementaritatea dintre etnicitate şi globalizare, procese care, neputându-se anihila unul pe celălalt, pot fi orientate spre realizarea unui echilibru dinamic al societăţii moderne[11]. Să mai spunem, în fine, că un specialist în această temă i-a numit pe naţionalişti (pe cei constructivi, desigur) „inovatori morali” în perimetrul societăţii lor[12]. Având în vedere toate acestea, ce sprijin social-istoric mai poate avea încercarea de a-i retrage lui Eminescu calitatea de „poet naţional”? Şi presupunând că această încercare ar izbuti, ar deveni cultura română dintr-o cultură mică o cultură mare? Nu mai zăbovim asupra faptului că însăşi distincţia între cultură „mare” şi cultură „mică” nu beneficiază de vreo semnificaţie majoră în antropologie. Două întâmplări rezonante în ceea ce priveşte tâlcul lor confirmă în chip insolit această judecată. Prima a avut loc într-o după-amiază de vară, pe la mijlocul anilor '70. Autorul acestor rânduri se afla în librăria „Minai Eminescu” din Bucureşti. În timp ce căutam cu privirea posibilele noutăţi editoriale, am auzit alături o voce solicitând librăreselor un volum de poezii de Eminescu. Cererea fusese rostită într-o limbă română corectă, dar cu accent străin. Erau, de fapt, trei tineri francezi (cum aveam să mă lămuresc îndată): un băiat şi două fete. De dincolo de masa plină cu cărţi li s-a oferit... volumul de proză, al VII-lea din ediţia academică inaugurată de Perpessicius, împreună cu explicaţia: „Nu avem altceva”. Tinerii, însă, nu doreau decât ceea ce ceruseră. Mi-am adus îndată aminte că aveam acasă, în biblioteca personală, un exemplar dintr-o ediţie bilingvă româno-franceză. M-am amestecat în vorbă. A doua zi, in acelaşi loc şi la aceeaşi oră, m-am revăzut cu cei trei tineri şi le-am făcut cadou volumul dorit, apărut la „Minerva”, în traducerea Veturiei Drăgănescu-Vericeanu. Cealaltă întâmplare s-a petrecut cam în aceeaşi perioadă, la Câmpulung Muscel. Descinsesem în zonă, pentru o cercetare antropologică de teren. Cu câteva ore înainte de a pleca la trenul ce urma să mă readucă în Bucureşti, am mai făcut o plimbare prin oraş. O atracţie obsesivă pentru cărţi mi-a condus paşii spre librăria de la capătul micului bulevard central, cunoscut printre localnici sub denumirea folclorică „Bulevardul Pardon”. Acolo, la intrarea în librărie, şedea postat un ţăran roşcovan, sănătos, arătos, ca vârstă să tot fi avut vreo 60 de ani. Parcă mă aştepta tocmai pe mine. „Domnule – zise cu sfială – găsesc aici o carte de Eminescu?”. Nu mai lungesc vorba: am intrat în librărie şi i-am cumpărat rusticului personaj din banii mei („Ştiţi – îmi spusese – trebuie să-mi rămână 5 lei pentru cursa de autobuz”) două cărţi de Eminescu – un volum de versuri din „biblioteca pentru toţi” şi un altul de basme, din care nu lipsea, bineînţeles, „Făt-Frumos din lacrimă”. Iată, în aceste întâmplări, două categorii de voci de vârste diferite, din straturi culturale diferite (un strat folcloric, celălalt de elită), ba chiar din ţări diferite (una de cultură aşa-zis „mică”, cealaltă de cultură aşa-zis „mare”), care îl caută şi îl cheamă pe Eminescu cu nedisimulată iubire şi dorinţă de cunoaştere. Cat despre dreptul de contestare, Constantin Noica a schiţat tipul de atitudine cu adevărat rodnică pentru cultura romană: „Ne-am bucura să apară, în faţa manuscriselor, un tânăr contestatar, care să aibă curajul de a spune: în fond, Eminescu nu e decât atât. Ar fi bine să apară un tânăr care să-1 înfrunte poetic cu mai mult geniu decât Macedonski: unul care să-l pună în cumpănă ca om de cultură, cu tot atâta cuprindere şi belşug de idei pe cât apar în manuscrisele lui”.

Note

[1] Ioana Pârvulescu descoperă originea acestui clişeu într-un necrolog publicat în ziarul „Adevărul”, din 18 iunie 1889, sub semnătura C.B.S., în care autoarea îl identifică pe unul din redactorii ziarului, C.B. Stamatin Nazone (vezi Ioana Pârvulescu, Originea unui clişeu: „Luceafărul poeziei româneşti”, în „România literară”, anul XXXI, nr. 1, 14-20 ianuarie 1998, p. 7).
[2] În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu i-a rezervat lui Eminescu un capitol separat, chiar cu subtitlul „Poetul naţional”. A se vedea, de asemenea, articolul aceluiaşi, M. Eminescu, poet naţional, în „Revista de istorie şi teorie literară”, tomul XIII, nr. 2, 1964, p. 217-232, reeditat în diverse alte locuri, între altele în G. Călinescu, Mihai Eminescu (studii şi articole), ediţie de Măria şi Constantin Teodorovici, Iaşi, Editura Junimea, colecţia „Eminesciana”, 1978, p. 248-271; în articolul din 1964, G. Călinescu a lansat încă o formulă ce va face epocă: „poetul nepereche”.
[3] Ne-am îngăduit mai demult această apreciere despre Constantin Noica, în glosele la cartea lui Gabriel Liiceanu , Jurnalul de la Păltiniş (a se vedea Gheorghiţă Geană, Paradigma freudiană a paideii, în „Viaţa Românească”, anul LXXXI, nr. 8, august 1986, p. 84-96).
[4] Nu dorim să nominalizăm, fiindcă simpla citare a unui nume ar fi o onoare necuvenită în acest caz. Din probitate, menţionăm că ambele opinii la care am făcut referire, împreună cu altele de acelaşi ton, au apărut sub titlul general Eminescu între minimalizare şi fetişizare, în „România liberă”, nr. 2983, sâmbătă, 15 ianuarie 2000.
[5] Le-am zice biografice, dar o asemenea ştiinţă nu priveşte doar biografia unui om, ci şi interpretări asupra operei lui.
[6] În original: Was den grossen Ring bewohnet, I Huldige der Sympathie! (Friedrich Schiller).
[7] Iarăşi nu dăm nume, dar precizăm că e vorba de un elev, cititor al ziarului „Dilema”, şi că am preluat opinia sa din „Adevărul literar şi artistic”, anul VII, nr. 418, din 19 mai 1998. Iată ce mai scrie în inconştienţa sa imberbul contestatar: „îngroparea în laude nu-1 ridică pe poet în ochii cititorului. Pentru elevi, Eminescu a devenit un strigoi”. Strigoii îngropaţi (fie şi cu sensul de „acoperiţi”, sau „învăluiţi”) în laude. E adevărat că în şcoală nu se predă ca materie de studiu etnografia, dar ţine de cunoştinţele comune că strigoii numai cu laude nu sunt înconjuraţi! O învăţătură de-aici, din acest caz, ar fi aceea că, într-adevăr, etnografia ar trebui introdusă in programa şcolară, cu unele efecte benefice imprevizibile!
[8] S-ar părea că ne paşte un paradox: cum să atribui deplinătate unei fiinţe umane sortite să nu se împlinească – nici ca poet, nici ca om? În fapt, chiar dacă a fost atât de departe de a-şi încheia opera sau de a se împlini în viaţa privată, Eminescu şi-a dat măsura: şi ca poet (printr-o operă menită să biruie timpul), şi ca ins (printr-o putere de a iubi de o mare frumuseţe şi înălţime morală).
[9] Sunt de menţionat, între altele: Anthony D. Smith, Ethnic Revival in the Modern World, Cambridge: Cambridge University Press, 1981; Idem, Nations and Nationalism in a Global Era, London: Polity Press, 1995; Josep Llobera, The God of Modernity. The Development of Nationalism in Western Europe, Oxford & Providence: Berg, 1994.
[10] Dan Dungaciu, East and West in the Minor of Nature. Nationalism in Western and Eastern Europe – Essentially Different?, in “Focaal”, nr. 35, 2000, p. 171-191.
[11] Gheorghlţă Geană, Ethnicity and Globalization. Outline of a Complementarist Conceptualisation, in “Social Anthropology. Journal of the European Association of Social Anthropologists”, vol. 5, part 2, 1997, p. 197-209.
[12] John Hutchinson, Moral Innovators and the Politics of Regeneration. The Distinctive Role of Cultural Nationalists in Nation-Building, in „International Journal of Comparative Sociology”, vol. 33, 1992, p. 101-117.




Comentarii

2012-02-18 16:45
Himanshu

Cat de cuaidt (cel putin asa mi se pare acum). Ieri am dat de melodia How fight loneliness si acum o vad aici. Nu stiu de ce, dar mi se pare scary

2012-02-18 16:45
Himanshu

Cat de cuaidt (cel putin asa mi se pare acum). Ieri am dat de melodia How fight loneliness si acum o vad aici. Nu stiu de ce, dar mi se pare scary


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare