Glasul Bucovinei

Revista românilor din Ucraina

 

TEORIE, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ. Traian Brăileanu şi mişcarea „Iconar”
     media: 5.00 din 1 vot

23.11.11
11:12
Alexandru Ovidiu Vintilă
Suceava

Traian Brăileanu[1] intră cu adevărat în contact cu Gruparea Iconar, la finele anului 1934 – începutul anului 1935, în momentul în care Mircea Streinul, principalul artizan al mişcării literare amintite, se desparte de Ion I. Nistor. După cum precizează Mircea A. Diaconu, se pare că ruptura dintre cei doi s-a produs ca urmare a faptului că Mircea Streinu s-a simţit lezat de preferinţele lui Ion I. Nistor pentru Iulian Vesper şi Traian Chelariu, dar şi din cauza disensiunilor apărute între tinerii scriitori de la acea vreme. Pe de altă parte, intrarea lui Mircea Streinul în tabăra condusă de cunoscutul sociolog se produce ca urmare a unei viziuni comune cu privire la un nou destin românesc şi o educaţie a tineretului[2]. Mai mult, ambii erau naţionalişti fervenţi. Atmosfera în sânul grupării la data respectivă nu era una liniştită, ci plină de convulsii, disputele intensificându-se, tinerii cernăuţeni, altădată uniţi în efervescenţa lor de a impune o nouă literatură şi de a se integra spaţiului cultural românesc, acum se dovedesc a fi, probabil din cauza orgoliului nemăsurat, dezbinaţi. În acest sens, în decembrie 1934, braşoveanul Emil Radian afirmă că tinerii poeţi bucovineni „şi-au pierdut vremea certându-se pentru întâietate şi suspectându-se pe chestia talentului”[3]. Observaţia comentatorului braşovean se va dovedi cât se poate de veridică. Dacă la început tensiunile existente doar mocneau, treptat confruntările au devenit publice. Proaspăt întors în ţară de la Roma pe 16 august 1934, Traian Chelariu, rămas prim-redactor la „Glasul Bucovinei”, nota în jurnalul său, pe data de 1 octombrie, următoarele: „În Bucovina poezia nu trebuie încurajată, ci triată. În schimb e nevoie de proză. Mi-am ridicat împotrivă pe toţi câţi ascultau de Mircea Streinul, şi-n primul rând pe Mircea Streinul, despre care cred că se află încă la începuturi. Dar nu face nimic. De învins învinge tot ceea ce e sincer şi serios. Numele învingătorului nu are nici o importanţă. Eu am, deocamdată, o misiune de îndeplinit între cei de aici, o misiune care merge împotriva lor”[4]. Semnificativ este că Mircea Streinul, de-a lungul întregii luni ianuarie a anului 1935, nu semnează nici un articol în „Glasul Bucovinei” sau în „Junimea Literară”. Deşi cunoscut ca un tip temperamental, Mircea Streinu stă în această perioadă destul de retras, în iureşul „bătăliilor” dintre congeneri luând parte Dragoş Vitencu, Traian Chelariu, Iulian Vesper, Liviu Rusu, Barbu Sluşanschi etc. Urmarea acestei fracturi dintre tinerii scriitori bucovineni: de acum încolo Iulian Vesper şi Traian Chelariu nu se vor mai considera iconarişti. De altfel, aceştia nu vor publica nici un rând în viitoarea revistă „Iconar”, publicaţie care s-a impus în revuistica din Bucovina acelor timpuri ca fiind de orientare legionară. În anul 1935, cu o zi-două înainte de 24 iulie, cum concluzionează Mircea A. Diaconu[5], când atmosfera conflictuală se acutizează, va apărea în capitala Bucovinei, Cernăuţi, sub direcţia lui Liviu Rusu şi Mircea Streinul, revista „Iconar”. Dacă direcţia era asigurată de cei menţionaţi, funcţia de secretar de redacţie era ocupată, la fel, de două persoane: Ion Negură şi George Drumur. În ceea ce priveşte tiparul, acesta a fost asigurat, pe tot parcursul apariţiei revistei, de către Tipografia „Mitropolit Silvestru” din Cernăuţi[6], după ce în prealabil primele trei numere ale publicaţiei au fost editate la Tipografia „Văd. Blondovschi”din Rădăuţi. Precizăm că momentul apariţiei revistei „Iconar” reprezintă o nouă etapă, ultima, în istoria grupării al cărei suflet era Mircea Streinul. Vianor Bendescu mărturiseşte că poetul iconarist Vasile Posteucă i-a relatat într-o scrisoare că decizia înfiinţării revistei „Iconar” s-a luat în casa profesorului Traian Brăileanu, de faţă fiind, pe lângă poetul amintit deja, Mircea Streinul, Ionel Ţurcanu şi Liviu Rusu. „Eu aveam o sumă de bani rămasă de la înmormântarea Valeriei Trăistaru, ce murise de tuberculoză în spital. Aşa a dat Dumnezeu că am adunat mai mult decât ne-au fost cheltuielile de înmormântare. Şi cum n-am avut cui da banii, eu am decis să începem cu ei o revistă de literatură şi spiritualitate. Atunci, în casa domnului profesor s-a pornit cu Iconarul. A avut bani pentru primele două numere, pe urmă revista a prins frumos şi s-a putut susţine din vânzarea sa”, susţine Vasile Posteucă[7]. Dacă într-adevăr realitatea a fost întocmai cu cea descrisă de Vasile Posteucă, despre care se ştie în mod cert că a fost un apropiat a lui Traian Brăileanu, şi chiar el a fost cel care a venit cu ideea înfiinţării publicaţiei, atunci numele revistei a fost propus cu siguranţă de Mircea Streinul, cel care astfel îşi vedea realizat un gând mai vechi. Radu Florian Bruja remarcă faptul că: „Vasile Posteucă observa, mai târziu, că însăşi denumirea de Iconar explica motivaţiile spirituale ale iniţiatorilor grupării. Ar fi vorba de o fericită imagine folosită de Mircea Streinul, potrivit căreia creaţiile literare puteau fi transpuse în veritabile icoane, care să le pună în evidenţă, în modul cel mai fidel, originalitatea estetică. După cum iconostasul e locul unde credinciosul poate admira frumuseţea şirului de icoane, închinându-se şi îndreptându-şi gândurile către Dumnezeu, tot astfel şi gruparea (mai apoi revista) Iconar se dorea o vitrină a spiritului bucovinean ivit din tradiţii şi familiarizat cu creaţiile marii culturi europene”[8]. Dacă apariţia revistei „Iconar” reprezintă ultima etapă a grupării omonime, fiind identificată, cum am arătat deja, la sfârşitul lunii iulie a anului 1935, începutul fenomenului, manifestat între cele două războaie mondiale şi generat de noua generaţie de intelectuali a timpului respectiv, stă sub semnul neclarităţii. Nebuloasa care planează rezidă în faptul că nu s-a stabilit clar anul întemeierii mişcării. Mircea A. Diaconu acceptă că „izvoarele fenomenului iconarist se găsesc în revista «Muguri» pentru că aici colaborează câţiva dintre iconarii de mai târziu, Ion Roşca, Ionel Negură, Iulian Vesper, şi pentru că este prima manifestare a tineretului literar, crescut – cum ar zice Mircea Streinul – la altă şcoală decât cea germană”[9]. Despre înfiinţarea grupării propriu-zise, Mircea Streinul spune că s-a petrecut în urma întâlnirii pe care a avut-o cu Ion Roşca, în cabinetul cercului studenţesc „Arboroasa”, în anul 1931. Alteori, anul e 1930 sau 1932, locul fiind parcul Dominic din capitala Bucovinei, conform afirmaţiilor lui Gheorghe Antonovici. În ceea ce priveşte scopul, pur literar, era, potrivit lui Mircea Streinul, „să afirme în literatura bucovineană noi forme de artă”. „Aşadar, o dorinţă de împrospătare a sensibilităţii literaturii locului cu finalitatea nedeclarată a integrării fireşti în literatura română a momentului, la care se alătură, până în 1933, Gheorghe Antonovici, George Drumur şi Neculai Pavel, toţi cinci consideraţi întemeietorii mişcării. Nu peste mult timp vor aparţine acestei grupări Iulian Vesper, Teofil Lianu, Ghedeon Coca, Liviu Rusu, Cristofor Vitencu, Mihai Cazacu, Sextil Dascăl, George Nimigean, Neculai Roşca, adică aproape toţi tinerii care erau tentaţi să scrie versuri (singura excepţie este, probabil, George Voevidca) şi, mai mult decât atât, câţiva scriitori din alte părţi ale ţării (cf. Mircea Streinul)”[10]. În prefaţa[11] cunoscutei antologii Poeţii tineri bucovineni, apărută la Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, în 1938, Mircea Streinul, pe lângă bucovinenii care au aderat la mişcare, îi numeşte şi pe cei „din vechiul regat”, care au făcut front comun cu tinerii intelectuali iconarişti. Este vorba despre Victor Măgură, Theodor Constantin, Panait Nicolae, Ovid Caledoniu şi Theodor Dragomirescu. De asemenea, Mircea Streinul, în aceeaşi prefaţă, precizează că din Ardeal provin adeziunile lui N. Cantonieru, Aurel Marin, Nicolae S. Ursu, George Popa şi N. Mirza. Tot acum, Mircea Streinul nu omite să spună că „aproape toţi aceştia colaborează la „Junimea literară” şi „Glasul Bucovinei”[12]. După cum se ştie ambele reviste erau editate de liberalii lui Ion I. Nistor, generosul universitar cernăuţean, graţie căruia noua generaţie de scriitori îşi găseşte locul unde să se afirme. Deşi în 1931 - 1932 încă nu se poate vorbi despre o mişcare literară „Iconar” în adevăratul sens al cuvântului, în această perioadă se creează o emulaţie deosebită în jurul tinerilor scriitori din acea vreme. Între timp, din nevoia acestora de a se afirma şi de a se regăsi în publicaţii proprii, vor vedea lumina tiparului numeroase reviste precum: „Îndrumarea” (Arcadie Cerneanu), „Orion” (E. Ar. Zaharia şi Aurel Putneanu), „Pana literară” (Ionel Creţianu, Filaret Ozar şi Teofil Lianu) (acestea la Rădăuţi), la Cernăuţi – „Crai Nou” (Teofil Lianu), „Plai” (Aspazia Munte şi Neculai Pavel), „Izvodiri” (George Stratoiu, Mihai Verbovschi şi Teofil Lianu), „Fişier” (E. Ar. Zaharia), „Flanc” (Teofil Lianu), „Argonaut” (Mircea Streinul şi E. Ar. Zaharia), iar la Siret „un grup de intelectuali” editează revista „Freamătul literar”[13]. „Credem, mai degrabă, că iconarismul acestor ani este unul naiv, înţeles ca atmosferă entuziastă şi clocotitoare, euforică, unul născut dintr-o simultană descoperire a lirismului şi a unei utopice misiuni. Nu putem vorbi, pentru această perioadă, de creaţie iconaristă decât având în vedere această atitudine a tinerilor scriitori care nu ezită să scoată şi efemere publicaţii proprii, grupaţi însă în jurul «Junimii literare» şi «Glasului Bucovinei»”[14], evidenţiază istoricul şi criticul literar Mircea A. Diaconu. Probabil că o anume „ostentaţie a sinelui”, „căutarea unui profil distinct”[15], îi va face, în 12 august 1933, pe Mircea Streinul şi Iulian Vesper să înfiinţeze colecţia, ulterior transformată în editură, „Iconar”, ambele sub auspiciile Institutului de arte grafice „Glasul Bucovinei”, semn evident că Ion I. Nistor îi susţinea în continuare. S-a vorbit mult în perioada premergătoare demarării proiectului că acesta va fi iniţiat de Mircea Streinul împreună cu Traian Chelariu imediat ce acesta din urmă se va întoarce de la studii din străinătate. Însă cum ce-ţi propui nu se îndeplineşte întocmai, printr-un concurs de împrejurări, colecţia şi apoi editura vor fi întemeiate de către Mircea Streinul şi Iulian Vesper. „Pe nesimţite şi, oarecum, împotriva tuturor prevederilor, se crease ceva nou, o anumită stare de tensiune. În multe cercuri din oraş se vânturau, de-un timp, veşti, ce dădeau ca sigură apropiata înfiinţare a editurii «Iconar». Manuscrise de calităţi diferite se îngrămădeau în sertarele redacţiei sau, acasă, la Mircea Streinul. În atmosfera aceasta, nici vorbă nu putea fi să mai aşteptăm întoarcerea lui Traian Chelariu[16], despre care umbla zvonul că ar fi urmat să se căsătorească la Paris cu o italiancă dintr-o distinsă familie; i s-ar fi încredinţat, apoi, o catedră la vreo universitate în Italia, unde s-ar fi putut să rămână”[17], evocă acele momente Iulian Vesper. În jurnalul său, acelaşi Iulian Vesper prezintă exact cum au decurs evenimentele şi cum au decurs discuţiile imediat ce s-a stabilit că nu se mai poate amâna apariţia editurii „Iconar”: „În urma unor prelungite discuţii cu Mircea Streinul, am căzut de acord să-i înfăţişăm domnului profesor Ion I. Nistor situaţia privind editura «Iconar» demult anunţată şi care trebuia, sosise timpul, să ia fiinţă. Am fost primiţi şi, ca de obicei, ascultaţi cu înţelegere şi bunăvoinţă. Propunerea noastră era ca printr-un act convenţional să putem fi periodic creditaţi cu tipărirea unui număr de patru, cinci plachete sau a unui singur volum mai mare, urmând ca la un termen fixat de comun acord să achităm suma datorată. Răspundere pentru difuzarea cărţilor ne-o asumam noi. În caz că n-am fi respectat termenul de plată, administraţia avea posibilitatea să recupereze împrumutul reţinând suma din salariile noastre, care stăteau garanţie. După ce am fi lichidat o primă tranşă, am fi trecut, succesiv, la etapele următoare. Directorul ziarului, Ion I. Nistor, ne-a cerut un timp ca să obţină un aviz din partea conducerii tehnice a Institutului de arte grafice. După o săptămână, primeam un răspuns favorabil”[18]. Încă de a doua zi după primirea răspunsului, entuziaştii tineri intelectuali, Mircea Streinul şi Iulian Vesper, au înaintat directorului tehnic al Institutului de arte grafice, Al. Parzer, prima serie de manuscrise. În aceeaşi perioadă, cei doi se organizează, împărţindu-şi sarcinile în funcţie de timpul disponibil. În urma discuţiilor avute, s-a convenit ca Mircea Streinul să se ocupe cu desfacerea exemplarelor, contactul cu autorii, precum şi cu procurarea de texte care să merite atenţia unor lectori exigenţi. Lui Iulian Vesper îi reveneau supervizarea manuscriselor, care intrau la cules, şi bunul de tipar. De asemenea, pentru înlesnirea vânzărilor, fiecărei apariţie editorială i se asigura o oarecare promovare în paginile ziarului „Glasul Bucovinei”[19]. Aşadar, odată cu apariţia colecţiei şi apoi a editurii „Iconar” se poate vorbi de o nouă etapă, una de maturitate, în care se va elabora programul editurii cernăuţene „Iconar”. Astfel, prima etapă a mişcării „Iconar”, cea aflată, cum afirmase Mircea Streinul, „la o răscruce a literaturii româneşti”[20], a fost depăşită. La „Iconar” vor vedea lumina tiparului o serie de circa 30 de plachete şi volume, dintre care o parte au atras atenţia criticii literare bucureştene. Primul volum al colecţiei „Iconar”, apărut în 1933, aparţine lui Victor Măgură, un poet ieşean, după cum mărturiseşte Iulian Vesper[21], şi se intitulează Evadare înlăuntrul meu[22]. În acea perioadă, Mircea Streinul „le reproşează tinerilor revolta de dragul zgomotului şi absenţa unei discipline culturale care să fie o sinteză de românism”. De asemenea, „acuză amatorismul receptării literaturii în Bucovina”[23]. La începutul anului 1934, cei doi colaboratori, Mircea Streinul şi Iulian Vesper, expediază, aproape tuturor revistelor şi unui număr impresionant de personalităţii din ţară, un program al editurii. Acest program va fi publicat integral în „Glasul Bucovinei”, nr. 4223 din 11 ianuarie 1934. În cadrul programului activităţii editurii pe anul 1934, editorii cernăuţeni afirmă că îşi propun „să imprime un ritm accelerat în mişcarea literară a tinerei generaţii”, subliniind că vor încerca, în vederea împlinirii acestui deziderat, „o depăşire a clanurilor, coteriilor şi bisericuţelor literare, care s-au dovedit o piedică în promovarea adevăratelor creaţii şi vom privi fenomenul literar cu obiectivitatea preţioasă a colecţionarului de artă”[24]. Acest reproş a fost adresat editurilor bucureştene, care, în opinia celor de la „Iconar”, desconsiderau „talentele regionale”. Încă din debutul programului, cei care l-au alcătuit, în speţă Mircea Streinul şi Iulian Vesper, nu omit să evidenţieze faptul că poezia va ocupa o poziţie privilegiată, fiind avută mereu în atenţie de tinerii editori. Elaborarea acestui program de activitate pe anul 1934 al Editurii „Iconar” va fi motivată în felul următor: „Înţelegând să servim astfel prestigiul literaturii şi artei, am relevat acest program de activitate ca un indiciu şi o directivă pentru viitor a entuziasmului de creaţie, de care este animată editura «Iconar». Editura «Iconar» deşi rezultat al iniţiativei particulare, va cuprinde cu acelaşi elan creaţiile de artă şi literatură din întreaga ţară”[25]. Iulian Vesper îşi aminteşte peste ani că Itinerar cu anexe în vis, de Mircea Streinul (250 pag.) deschidea noua serie de cărţi ce urmau a fi editate pe anul 1934. După care urmau: Breviar de poezie bucovineană contemporană, de Aspazia Munte şi Neculai Pavel; Punctul de plecare în teoria cunoaşterii la Im. Kant, de Neculai Roşca; Neutral, poezii de Neculai Roşca; Viaţa şi opera lui Tudor Flondor, de N. Tcaciuc – Albu; Aspecte din Albania, de prof. univ. dr. Vlad Bănăţeanu; Alimentele şi băuturile noastre, de dr. A. Schmidt; Beton armat, de Al. Voitinovici; Pentru o carte de temelie a muzicii româneşti, de Liviu Rusu; Ion G. Duca, de prof. univ. dr. Dimitrie Marmeliuc; Cer valah, de Teofil Lianu; Minois, de E. Ar. Zaharia; Starea religioasă şi morală a societăţii româneşti din Muntenia în secolul XVIII – epoca lui Constantin Brâncoveanu – cu ocaziunea comemorării a 220 ani de la moartea lui, de preot Ioan G. Breabăn; Neuegestaltung der modernen Democratie, de dr. Aurel Morariu[26]. Reacţiile după publicarea acestui program, despre care trebuie spus că nu a fost sub nici o formă unul de ideologie politică sau, măcar, literară, au apărut la scurt timp după ce a fost făcut public. Istoricul şi criticul literar Mircea A. Diaconu opinează că poate cele mai calde cuvinte le scrie Mihail Chirnoagă în revista braşoveană „Frize”: „Pecetea acestui titlu («Iconar», n.n.) a apărut în munţii Bucovinei ca altădată zimbrul moldovean în pădurile ei dese. […] Faptele acestea ale tinereţii mărturisesc crezul unui suflet care se cere întregit. Adunaţi sub icoana scrisului, pumnul de tineri cu inimi arse de-o veşnică sete, au înfipt steagul faptului împlinit, cu un curaj şi o dezinvoltură pe care n-o putem aprecia decât în lumina biruinţei. […] Căci programul editurii «Iconar» este pur şi simplu extraordinar”[27]. Tot în 1934, câteva luni mai târziu, pe 19 aprilie, la Radio Bucureşti[28], într-o conferinţă, Iulian Vesper, după ce a semnalat apariţia editurii „Iconar” drept contribuţie a celei mai tinere generaţie la literatura din Bucovina, a ţinut să arate că: „Sensul în care a evoluat tradiţia culturală în Bucovina a fost pentru o încorporare cât mai desăvârşită la spiritualitatea românească. De la Iraclie Porumbescu până la distincţiunea de fond şi formă a liricii lui Teodor Robeanu, încadrarea sensibilităţii specific bucovinene în geografia spirituală a României, s-a produs treptat. Rostul ultimei generaţii e să desăvârşească opera înaintaşilor, să se integreze tradiţiei culturale indicate de precursori. Existenţa diverselor curente tradiţionaliste sau moderniste în ţară, trebuia să găsească ecou şi în Bucovina. Abia când va fi trăit generaţia bucovineană această fermentare spirituală o dată cu generaţia din întreaga ţară, se va putea vorbi despre un specific bucovinean, însă mai distilat şi mai durabil”[29]. Acest specific bucovinean, Mircea Streinul îl numea „gotic moldovenesc”. Scriind despre fenomenul Iconar, Cristian Sandache, un cunoscut comentator al interbelicului românesc, apreciază: „Incontestabil însă, ei au adus un suflu aparte în peisajul literelor româneşti, fie şi dacă ne gândim la tematicile abordate şi la atmosfera specială, de o stranie poezie, ce se degajă din unele creaţii ale adepţilor grupării. Chiar dacă au fost acuzaţi adesea de o simplă preluare a motivelor expresionismului, de o vulgarizare a acestuia, este cert că Streinul şi mulţi dintre colaboratorii săi erau oameni cu lecturi solide, pasionaţi de artă şi folclor, de o seriozitate intelectuală incontestabilă. Atmosfera tragică şi totodată mistică, eroismul transfigurat, imaginile amintind fie de legendele medievale ale lumii germane, fie de temele folclorului bucovinean, influenţa literaturii europene de înalt nivel, toate acestea sunt trăsături estetice imposibil de ignorat”[30]. Deşi se părea că şi-au croit un drumul al lor, tânăra generaţie de scriitori bucovineni începe să se destrame. Atmosfera din jurul grupării, nu mult după lansarea programului respectiv, s-a înrăutăţit într-atât încât entuziasmul celor implicaţi s-a estompat semnificativ. Cauza declinului intempestiv a fost identificată de Mircea Streinul ca fiind de ordin strict financiar. Mircea A. Diaconu nu exclude nici posibilitatea ca motivele care au condus la desfiinţarea editurii „Iconar” să fi fost politice. După opinia aceluiaşi comentator poate fi luat în considerare, în acest context, şi aspectul potrivit căruia „entuziasmul lui Mircea Streinul să fi fost ironizat şi supus deşertăciunii”. În acelaşi timp, un alt motiv, care ar putea fi plauzibil, este cel determinat de numirea în 1934 a lui Vesper în funcţia de director în cadrul Ministerului Muncii. Şi asta în timp ce proaspăt ministru a fost desemnat Ion I. Nistor. Să se fi simţit, într-o astfel de situaţie, Streinul marginalizat? Să i se fi părut că Vesper şi Chelariu, acesta din urmă recent întors de la studii din capitala Franţei, să beneficieze de mai multe favoruri din partea lui Nistor decât el? Cu siguranţă nu putem şti. Însă cert e că Mircea Streinul, după un periplu în funcţia de director al Librăriei „Glasul Bucovinei” (3 septembrie 1934), se va despărţi de gruparea girată de Ion I. Nistor şi se va alătura celei susţinute de către profesorul universitar Traian Brăileanu, rodul acestei colaborări fiind revista „Iconar”. În mod surprinzător, Traian Chelariu, recenzând primul număr al revistei „Iconar” în „Junimea literară”, va fi destul de temperat, fiind reţinut în dezaprobări. În cronica dedicată primului număr al publicaţiei amintite, Traian Chelariu va consemna articolele scrise de Barbu Sluşaschi, Leon Ţopa şi George Macrin, citând chiar, din afinitate, cum este de părere Mircea A. Diaconu[31], afirmaţii precum aceasta: „Putem la urma urmei să nu mai credem în noi înşine, dar e cel mai mişelesc lucru să pierzi credinţa în neamul tău”[32]. Tot în „Junimea literară” sunt consemnate şi următoarele două – trei numere din „Iconar”, fără a se face vreo referire la orientarea politică a publicaţiei. De remarcat că în revista „Iconar” atât Iulian Vesper, cât şi Traian Chelariu nu se vor arăta interesaţi să publice. De acum încolo, cei doi vor rămâne fideli lui Ion I. Nistor, iar Mircea Streinul va trece în tabăra lui Traian Brăileanu, redefinirea grupării „Iconar” fiind evidentă.

Drumul de nelinişte al iconarilor

Încă din primul număr al revistei „Iconar”, apărut la sfârşitul lunii iulie a anului 1935, membrii echipei redacţionale, aflaţi de această dată sub aripa protectoare a profesorului de sociologie Traian Brăileanu, îşi vor afirma fără nici un fel de rezerve, în mod răspicat, crezul în artă. În editorialul semnat de Liviu Rusu şi intitulat Drum de nelinişte, în acord cu noua orientare verde a mişcării, se pune accent pe faptul că „începutul a pus semn de moarte”. „A murit Ion Roşca. Şi, poate, odată cu înfrigurarea morţii, flăcăul iconar a strivit între gene o lacrimă, care a oglindit, din cea din urmă lumină a vieţii trupul zvelt de cântă al unei mănăstiri bucovinene peste un fundal de cer şi codru verde. Prin moartea lui Ion Roşca, privită nu ca o distrugere a lui, ci ca o trecere dincolo de stele, grupul iconar şi-a însemnat drumul unei spiritualităţi creştine, înscriind în haosul material o altă aripă de recrudescenţă rumânescă”[33]. Este limpede opţiunea care se conturează pentru ortodoxism, recursul la tradiţie şi ancestralele valori româneşti, traiul în proximitatea morţii, jertfa şi eroismul. Încă de la apariţia primului număr al revistei cernăuţene se pot zări anumite clişee tipice retoricii de extremă dreaptă care se manifesta în România acelor ani. Societatea românească, din punct de vedere cultural, aflată, în viziunea lui Liviu Rusu, „în viaţa de cumpănă” va cunoaşte „renaşterea” alături de spiritualitatea care se prefigura. Noua opţiune a tinerilor grupaţi în jurul „Iconarului” este privită de către ei înşişi ca o autentică renaştere: „Acestei frământări spirituale, acestei nelinişti omeneşti, noi îi spunem renaştere; sau întoarcere la pământ şi la cer, la viaţa morţilor, la credinţă, la metafizică şi, iarăşi, schimbare către o ars nova. Iată o mulţime de elemente, feţe de cristal în lumina unei noi spiritualităţi”[34]. Şi cum era firesc, Liviu Rusu, în articolul menţionat, conchide, arătând cât de importantă este arta populară românească pentru noua spiritualitate al cărei exponent era. „Şi drumul de nelinişte al iconarilor trece pe lângă această mare minune, care este arta populară românească”[35]. În acest prim număr al revistei, ca o exemplificare a demonstraţiei pe care o face Liviu Rusu în favoarea folclorului, va fi publicat şi un poem, intitulat Curcubeu peste ţară, al lui Teofil Lianu. Mai mult, citind versurile poetului Teofil Lianu observăm aspiraţia iconarilor către mântuire. Motivul popular şi religios al drumului neîntrerupt care apare în versurile poetului iconar ne duce cu gândul la drumul de nelinişte de care ne vorbeşte în articolul inaugural şi Liviu Rusu. Putem să mai spunem că versurile poemului Curcubeu peste ţară au un ton incantatoriu, imnic, inspiraţia folclorică fiind evidentă, în perfect acord cu arta care avea să fie promovată de acum încolo la revista aflată sub directoratul lui Liviu Rusu şi Mircea Streinul. Notabile sunt şi articolele Permanenţe româneşti. Mihai Eminescu, autor Leon Ţopa; Politica literară, de Barbu Sluşanschi; Atmosfera suferinţii, scris de George Macrin – toţi colaboratori apropiaţi ai lui Traian Brăileanu, primul dintre ei, după cum se ştie, va deveni chiar ginerele sociologului cernăuţean. În articolul său, Leon Ţopa va face recurs la amintirea lui Mihai Eminescu, privit ca „o permanentă valoare românească”, paradigmă pentru naţionalismul care urma să se închege. În acelaşi articol, autorul lansează următoarea aserţiune: „Să credem în Eminescu, în arta, în viaţa, în cugetarea sa. Noi nu mai putem imita versul eminescian, nu mai putem plagia ideile gânditorului, dar noi putem retrăi valoarea eminesciană crezând în permanenţa ei. Şi atunci şi arta şi gândirea noastră vor avea sigiliul permanenţei româneşti”[36]. În spiritul unui duh nou, încrezător în revigorarea românismului, ca de altfel toţi camarazii săi grupaţi în jurul lui Traian Brăileanu, Leon Ţopa îşi va încheia excursul din primul număr al revistei „Iconar” astfel: „Spiritualitatea românească a timpurilor noastre, reprezentată prin tineretul românesc, crede în permanenţele româneşti, se inspiră de la ele. Se cer însă multe revizuiri. Deasupra adevăratelor valori naţionale s-a aşezat un strat de impurităţi efemere, de pretinsă creaţie artistică ce trebuie scoasă din templu, asemenea vânzătorilor alungaţi de Iisus. Eminescu ne stă pildă prin atitudinea vieţii sale, prin arta sa, prin filosofia sa practică”[37]. După cum lesne putem sesiza, Eminescu reprezintă pentru generaţia iconaristă un model demn de urmat, care se armonizează „ca valoare permanent românească” sub trei laturi: etică, artistică şi politică-doctrinară[38]. Pentru o evidenţiere mai clară, din punct de vedere ideologic şi teleologic, a poziţiei pe care şi-o asumă tânără generaţie de intelectuali de la revista „Iconar”, aceştia vor insera un citat din Emil Cioran: „Când o naţiune ia cunoştinţă de sine însăşi, pentru a-şi modifica direcţia şi cursul existenţei sale, când la această răspântie ea înţelege să-şi valorifice toate virtualităţile ei în sensul ancorării în marele ritm al istoriei, atunci acea naţiune se apropie de momentul ei esenţial, dacă nu de culmea sa”[39]. Cum societatea interbelică românească, în integralitatea ei, nu numai cea bucovineană, se afla într-o situaţie precară, dominată fiind de criză, noua generaţie îşi dorea prin erudiţie, prin caractere peremptorii, prin spirit critic să schimbe din temelii sistemul democratic, care se dovedise, în accepţiunea lor, a fi falimentar, cauza majorităţii relelor întâmplate până atunci. Senzaţiile de frustrare, dezamăgire, iritabilitate se amplificau într-o societate în care diatriba noii generaţii era, neputând fi altfel, îndreptată iremediabil spre politicianism, cauza răului absolut din România interbelică. De aceea, „Garda de Fier oferea modelul unei Mişcări cu trăsături aspre, activistă, însă totdeauna dornică să ia legătura cu intelectualitatea şi să încerce să aplice cu entuziasm juvenil propunerile cele mai radicale”[40], afirmă Francisco Veiga, unul dintre cercetătorii perioadei respective. Nu întâmplător, Cristian Sandache va preciza că: „Pentru cei de la «Iconar», legionarismul va deveni o adevărată axiomă spirituală, mai cu seamă începând din 1935, atunci când revista cu acelaşi nume apărea sub dublul directorat al lui Liviu Rusu şi Mircea Streinul”[41]. După remarcile lui Vasile Posteucă de mai târziu, gruparea iconaristă ar fi reuşit de-abia din momentul apariţiei revistei bucovinene să reprezinte în mod cert un simbol al spiritualităţii bucovinene[42]. În expozeul său, Vasile Posteucă explică faptul că, în acea perioadă, tinerii sprijiniţi şi încurajaţi de Traian Brăileanu şi grupaţi în jurul revistei „Iconar” erau însufleţiţi de o forţă magică „a unui duh nou, tineresc, mistic, capabil a reda adevăraţilor creatori de artă acea sensibilitate autentică, autonomă, al cărei filon nu putea fi decât naţionalismul”[43]. Pe aceeaşi linie ideologică se înscriu, în acelaşi prim număr al revistei „Iconar”, şi comentariile făcute în cadrul rubricilor Cronici şi Reviste de către Mircea Streinul, Mihai Cazacu şi Leon Ţopa. Dacă Mihai Cazacu vorbeşte în articolul său despre necesitatea adoptării unei anumite „ierarhii morale”, „cultului oamenilor mari”, precum şi a „religiozităţii”, Mircea Streinul ni se destăinuieşte: „Ne creşte inima când vedem cum se strânge temeinicia românească în jurul nostru”. Tot în numărul inaugural al revistei „Iconar”[44], acelaşi caustic şi temperamental scriitor Mircea Streinul deplânge soarta „Adevărului literar şi artistic”, despre care spune că: „[…] a ajuns pur şi simplu catastrofal. Nici măcar cronicile – din ce în ce mai grăbite ale lui G. Călinescu nu reuşesc să salveze gazeta sevastosiană[45] din mediocritatea nu ştim prin ce miracol tolerată de către patronii ei”. Deşi revista cernăuţeană îl avea mentor pe Traian Brăileanu, în primele patru numere ale acesteia numele său va apărea doar tangenţial. Spre exemplu, în primul număr al revistei „Iconar” numele lui Traian Brăileanu va fi amintit doar la rubrica Reviste, în prezentarea pe care o face Leon Ţopa nou apărutei reviste „Însemnări sociologice”. Recent apăruta publicaţie[46] şi-a definit în mod explicit încă de la început orientarea de dreapta. Leon Ţopa, intervievat fiind de Dan Dungaciu, a afirmat că revista „Însemnări sociologice” a fost creată ca urmare a emulaţiei formate în rândul studenţilor care se întâlneau şi dezbăteau ideile din cărţile apărute până atunci ale profesorului Traian Brăileanu[47]. „Cum a luat fiinţă revista? În jurul lui Traian Brăileanu s-au format o seamă de studenţi care se întâlneau şi dezbăteau mai cu seamă la seminarul profesorului. […] Ţin minte o scenă de prin anii 30, când un student al lui Traian Brăileanu, un student evreu, Abramovici îl chema, ajuns prin transfer la Universitatea din Iaşi, nimereşte să dea examenul de sociologie cu profesorul Petre Andrei. Subiectul era Max Weber, autor pe care îl studiase temeinic la Cernăuţi. La capătul examenului, Petre Andrei i-a pus nota maximă exclamând «se vede că ai făcut la Traian Brăileanu»”[48]. Leon Ţopa nu se opreşte aici cu explicaţia mărturisind în continuare: „Aşa, în urma întâlnirilor noastre de la seminar s-a hotărât apariţia revistei. Eu i-am dat numele «Însemnări sociologice» căci nu doream nici unul o revistă politică, ci o revistă de sociologie. În grup mai erau Ion Ţurcanu, Barbu Sluşanschi, G. Macri, I. Negură etc”[49]. În nota din „Iconar”, Leon Ţopa scrie că data de apariţie a unei reviste ştiinţifice la Cernăuţi trebuie consemnată ca fiind importantă. Şi asta mai ales că Traian Brăileanu, directorul publicaţiei proaspăt apărute pe piaţa revuistică, în opinia sa, face parte din categoria adevăraţilor sacerdoţi ai ştiinţei, un savant care în mod incontestabil va rămâne în sociologia românească. Cum atât revista „Iconar”, cât şi „Însemnările sociologice” au apărut sub protectoratul lui Traian Brăileanu, ambele în mare parte au avut aceiaşi colaboratori principali, căpătând treptat un pronunţat caracter politic. Odată cu trecerea timpului, tonul revistei cernăuţene va deveni tot mai radical, în perfect acord cu politica de extremă dreaptă la care vor adera cei care scriau acolo. Al doilea număr al revistei „Iconar” se deschide cu editorialul lui Leon Ţopa care, după cum se observă, deşi nu este poet, prozator, dramaturg sau critic literar, joacă un rol din ce în ce mai important în revista „Iconar”. Editorialul – intitulat (cum altfel mai sugestiv?) Legea muncii şi a tăcerii? – se înscrie pe orbita extremei drepte care s-a manifestat în România deceniului al treilea al secolului XX-lea, perioadă marcată de o serie de tensiuni rar întâlnite. În viziunea lui Leon Ţopa se prefigura „o măreaţă operă de reconstrucţie naţională”[50]. Conform acestuia: „Revoluţia spirituală […] trebuie să izvorască din cele mai adânci pături de substanţă umană, pentru a fi cu atât românească şi mai nouă. Se va clădi pe baza unei educaţii sistematice, pătrunzând până în inima lucrurilor, pentru a ridica edificiului românului nou. Ca un consens organic se impun – implacabile – normele de desăvârşire a societăţii româneşti: legea muncii; legea tăcerii. Formulate de însuşi căpitanul speranţei româneşti, aceste legi sunt menite să devină articulaţiile de bază ale constituţiei psihice a românului nou, care se zămisleşte azi mucenicit, hulit şi ignorat mişeleşte. Trebuie adânc ancorate în colectivitatea românească aceste două legi pentru a dăltui formele chipului viguros, drept şi neînfricat al sufletului românesc renăscut”[51]. Aşadar, în discursul său, Leon Ţopa cultivă, fără nici un fel de ocolişuri, încă de la începuturile revistei literare cernăuţene, „revoluţia cămăşilor verzi”, în care credea cu frenezie. Pe o astfel de filieră apare şi ideea renaşterii româneşti, „românul nou”. Treptat, Leon Ţopa ajunge la registrul eroic, imnic: „Pentru prima dată în spiritualitatea românească sună cântecul cadenţat al muncii româneşti”[52]. Tot în numărul acesta al revistei, la rubrica Permanenţe româneşti, G. Macrin, de această dată, scrie despre Vasile Pârvan. În articolul respectiv, tânărul autor nu face altceva decât să continue afirmaţiile lui Leon Ţopa referitoare la legea muncii. „Magistrul Pârvan era convins că numai prin muncă vom putea demonstra superioritatea noastră tuturor. Şi Pârvan afirma acest adevăr, care e un principiu de viaţă al generaţiei tinere româneşti: «Munca e ritmul vieţii. Ea dă, ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter propriu fiinţei noastre. Ea aprinde în noi lumina aceea cerească de care se luminează toţi cei mai slabi în jurul nostru şi care recunoscători înconjură cu iubirea lor lumina mai puternică a sufletului nostru. Iar de multa muncă a milioanelor de lucrători harnici, luminează omenirea ca soarele în amiază»”[53]. Deşi revista are doar opt pagini, Mircea Streinul îşi găseşte spaţiul necesar pentru a-şi publica polemicile. Limbajul utilizat de această dată este foarte violent, diatriba pe care o practică fiind excesivă. În război aproape cu toată lumea, polemistul scriitor iconarist nu îşi refuză nimic în ceea ce priveşte să-i spunem limbajul care depăşeşte limbajul civilizat. În malaxorul lui Mircea Streinul, din acest al doilea număr al revistei „Iconar”, sunt târâţi o listă întreagă de figuri dintre cele mai proeminente ale culturii româneşti din acele timpuri precum Tudor Arghezi, Ion Barbu, Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu şi mulţi alţii. Iată cum sunt criticate unele dintre numele importante ale literaturii vremii de către Mircea Streinul: „Monumentul indian de mediocritate, burduful cu numele Pompiliu Constantinescu, uns critic de naivitatea lui E. Lovinescu, naivitate exploatată comercial de d. Pauker, e incapabil să înţeleagă că literatura e altceva decât morfoleală fără gingii, clătită cu apă de zahăr. Polemica d-lui Constantin Friţ Pompilescu, critic şi profesor de limba română, – bieţii săi elevi! – cu d. Puiu Gârcineanu, ne întăreşte suficient afirmaţia. Pompiliu e mediocru. Nici măcar prost nu-i poţi spune. Trebuie să însemn aici, cu regret, că d. Sevastos îi e superior – căci autorul Camionetei... reuşeşte, uneori, să fie prost pur, ceea ce nu-i cazul la d. Pipică Constantinescu, care prezintă prostia moderată a gânsacului obraznic şi tont”[54]. Pompiliu Constantinescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius ş. a., deşi au reprezentat o generaţie însemnată de critici şi teoreticieni ai literaturii, care s-au manifestat în perioada interbelică, întrucât nu păşeau pe drumul prescris de extrema dreaptă, au fost amendaţi de membri acesteia în revistele ale căror redactori îmbrăcaseră cămăşile verzi. Z. Ornea afirmă că „publicaţii de extrema dreaptă se încăpăţânau în lamentaţii despre inexistenţa criticii literare, întreţinând bătălii neobosite împotriva modalităţii în care criticii îşi împlinesc misiunea. Din foiletonişti ignari şi mercenari nu erau scoşi, sudalmele fiind sistematic împroşcate. Supăra enorm că toţi criticii importanţi, fără excepţie, vestejeau ca pălite de vetusteţe orientările conservator autohtoniste, opţiunea îndreptându-se, deschis, spre modernitate şi înnoire. Aceasta echivala pentru exponenţii extremei drepte care, în literatură, se baricadaseră pe meterezele tradiţionalismului osificat, cu o trădare efectivă de neam. Şi nu au ostenit, de aceea, să-i vitupereze pe criticii literari”[55]. La rubrica Reviste, care după cum vom vedea va figura mereu pe ultima pagină a publicaţiei, şi în acest număr numele lui Traian Brăileanu va apărea menţionat alături de revista pe care o realiza, „Însemnări sociologice”. Semnatarul rubricii amintite, un anume P.V., afirmă că revista cernăuţeană deschide noi orizonturi pentru spiritualitatea românească, tinzând să devină, ceea ce a devenit de fapt până la urmă, o autentică şcoală de gândire sociologică: „Orientată de la început spre cerul nou care se deschide pentru spiritualitatea românească, revista d-lui prof. Tr. Brăileanu, tinde tot mai mult să devină o nepreţuită şcoală de gândire şi suflet românesc, aşezându-se printre revistele noastre de mare valoare. În numărul 3 citim: Răzeşimea din nordul Bucovinei de Leon Ţopa, Funcţia socială a scriitorului de Barbu Sluşanschi, Consideraţiuni sociologice asupra muzicii româneşti de Liviu Rusu. Foarte interesant a fost studiul d-lui prof. Tr. Brăileanu, Problema muncitorească în lumina doctrinei naţionaliste (schiţarea problemei). Urmează Alex. Isăceanu: Naţiune – umanitate – disociaţii, C. Narly: Rugăciune la Cetatea Hotinului, Tr. Brăileanu: Semne bune, G. Ionescu: Alte cerinţe ale noului drum”[56]. În prezentarea revistei, acelaşi autor aduce în continuare la cunoştinţa cititorilor rubricile principale din numărul 4 apărut în luna iulie 1935. Fără a omite alte două articole semnate de Traian Brăileanu despre care precizează că ar merita o analiză mai amplă, însă spaţiul nu permite acest lucru. Cele două articole la care se referă sunt Problema muncitorească în lumina doctrinei naţionaliste (secvenţa a doua a articolului publicat în numărul precedent) şi Congresul studenţilor bucovineni. De asemenea, într-o notă de pe ultima pagină a numărului 2 al revistei „Iconar” se afirmă că Leon Ţopa are sub tipar la Editura Societăţii pentru Cultură din Cernăuţi, lucrarea Universitatea ţărănească – teoria şi practica ei, cu o prefaţă a profesorului Traian Brăileanu. Numărul al treilea al revistei „Iconar” se deschide cu o critică acerbă a moravurilor contemporane, iconarii fiind cunoscuţi ca militanţi împotriva imoralităţii în artă. Astfel, autorul Barbu Sluşanschi spune că „moravurile contemporane supun zilnic noţiunea şi practica iubirii. Este un adevăr ce se vădeşte sensibilităţii noastre uimite din ce se vorbeşte în lume, din ce iese de sub teascuri; conţinutul noţiunii dragoste este astăzi de o primitivă materialitate. De ce ne-am coborât după războiu spre sensorial şi zoologic, de ce în discuţii şi literatură exerciţiul liber al sexualităţii a devenit suprema nostalgie, – de ce idealul iubirii moderne este pasiunea intermitentă şi nu fervoarea continuă, ca altădată?”[57]. Barbu Sluşanschi priveşte cu indignare „materialismul grosolan, buzat, gras şi libidinos, expus de naturalism şi psihanaliză”, pe adepţii acestor curente numindu-i „posedaţi ai sexualismului”, „tot ce e pervertit în viaţa modernă, literatura prostituţionistă, frivolitatea societăţii orăşene, civilizaţia de cocktail şi bridge, sufletul animalizat”[58]. Şi Nichifor Crainic subscrie mai târziu acestor idei, făcând referire, în cartea sa Nostalgia paradisului, la opiniile estetice ale lui Jean Marie Guyau: „Omul de geniu nu face artă pentru artă. Acesta e privilegiul trist al talentului care neputându-se impune printr-o putere covârşitoare, recurge fie la artificiile formale ale tuturor lozincilor abracadabrante ce bântuie arta, fie la pornografie, fericit că a provocat o celebritate de scandal sau a cucerit astfel graţia gustului vulgar. […] Cei care fabrică teorii de apărare a libertăţii artistice nu apără niciodată arta adevărată, pe care nimeni nu o împiedică să se manifeste, ci libertatea trivialităţii şi a pornografiei, debitate sub pretextul artei”[59]. Barbu Sluşanschi se arată în continuarea articolului său împotriva „sufletului bântuit de iad al omului de azi”, acestuia din urmă opunându-i „românul nou” care tinde spre „transfigurarea morală care să readucă în inimi raiul pierdut”[60]. Cum aprecia Z. Ornea „în culpă era deci, constant, esteticul în actul valorizării şi chiar al creaţiei, promovându-se arta deschis angajată”[61]. Pe aceeaşi linie ideatică se înscrie şi cursul de estetică a lui Radu Gyr, tipărit în 1936: „Ni se va flutura facila ruptură a formulei «artă pentru artă», care, după anumite onorabile opinii critice, n-ar admite şi altă integrare a artistului cum, de pildă, integrarea în aspiraţiile etnice... Poezia de azi ar trebui să fie românească. Românească nu prin decorativ, cadru extern şi perimate idealizări sămănătoriste, nu prin romantisme..., dar prin clocotul ei subteran. Prin aspiraţii şi viziuni, prin sufletul pe care îl adânceşte şi îl răbufneşte în afară, prin neliniştile metafizice ale unui alt destin. Ieşirea scriitorilor din turnul de fildeş va duce, fireşte, la un front literar, exponent al spiritualităţii naţionale... Tinerii scriitori din preajma revistelor «Rânduiala», «Iconar», «Revista mea», «Convorbiri literare», «Orientări», «Gând românesc» şi altele, fac front sub chemarea aceluiaşi tulnic românesc”[62]. În toate numerele revistei „Iconar”, pagina a doua este dedicată poeziei, semn că publicaţia a continuat să reflecte literatura noii generaţii de scriitori grupaţi în jurul personalităţii lui Mircea Streinul, cel de după 1935, când a hotărât să meargă alături de Traian Brăileanu. În numărul despre care vorbim, au fost publicate două poeme ale lui Vasile I. Posteucă (Drumuri spre cer şi Cântec), o poezie de Mircea Streinul (Magie) şi una a lui George Strătoiu (Efemeridă), toate acestea în acord cu arta legionară despre care Ernest Bernea, la un moment dat, aprecia „că aduce o etică nouă, dar şi trăieşte transformată astfel într-o şcoală a vieţii”[63]. Ion Ţurcan în Creaţia literară ca problemă a colectivităţii noastre îşi manifestă nemulţumirea faţă de scriitorii care sunt crescuţi într-o spiritualitate individualistă. „Şi într-adevăr! Societatea omenească se formează prin înfrânarea instinctelor şi nu prin «liberarea lor în natură». Ordinea socială în general este creată necontenit prin efortul indivizilor. Artiştii adevăraţi prin simţirea lor vie intuiesc această ordine şi o creează mereu în forma ei ideală, purificată de tot ce-i contingent şi urât. Arta despre care vorbim este o anticipare sub formă pură a ceea ce se realizează pe linia realităţii. Sau aceasta trebuie să fie, ca să-şi îndeplinească misiunea ei: desăvârşirea a ceea ce se realizează impur în viaţa socială. [...] Creaţiile lor trebuie să fie în deplină concordanţă cu legile sociale, cu normele morale, religioase etc.”[64]. Ion Ţurcan, vorbeşte în continuare despre modul în care vede adevărata artă românească, despre care afirmă că o visează atât el, cât şi cei afini cu ideile pe care le îmbrăţişează. Noua spiritualitate, după cum remarcă acesta, se caracterizează prin faptul că decelează în Dumnezeu şi naţiune valorile superioare în faţa cărora îngenunchează, astfel găsind sensul vieţii. Cosmopolitismului ştiinţific manifestat în România, Mircea Streinul este de părere că, i s-a dat „o bună lecţie de românism practic” prin apariţia cărţii „camaradului nostru” Leon Ţopa, Universitatea ţărănească (Teoria şi practica ei). Streinul menţionează că din prefaţa cărţii semnată de prof. univ. Traian Brăileanu a înţeles că este o lucrare extrem de importantă pentru rostul naţional. „[...] Autorul conturează concludent scopurile universităţii ţărăneşti, pe care le vede integrate cu succes în programul general de reconstrucţie naţionalistă, şi nu şovăieşte să afirme că apropierea între situaţia Danemarcei demoralizate de înaintea marilor Grundtvig şi Kold, căzută în apatie şi cea a României unde omogenitatea naţională a claselor sociale lipseşte, unde puterea economică este în cea mai mare parte în mâini străine, ne duce la concluzia în primul rând o educaţie naţională, cetăţenească poate produce ridicarea economică a ţăranului român”[65]. În cadrul aceleiaşi rubrici, Mircea Streinul aduce la cunoştinţa cititorilor apariţia volumului Un poète français patriote moldave: Édouard Grenier en Moldovie. Despre acest op, Streinul afirmă că este documentat şi cursiv, o lucrare serios întocmită care aduce valoroase contribuţii la cunoaşterea Moldovei dintre anii 1855-1856. Tot Mircea Streinul anunţă că „Iconar” va lansa în curând o serie de cărţi. De asemenea, este anunţată apariţia cărţii sale, Tarot sau Călătoria omului, cu cinci desene de Rudolf Rybiczka. La rubrica Cronica filozofică, Leon Ţopa anunţă apariţia a două manuale de liceu, Elemente de sociologie şi Etica, semnate de Traian Brăileanu. Cu această ocazie, Ţopa aminteşte şi de studiul sociologului amintit, apărut în „Revista de Pedagogie” asupra învăţământului sociologiei în licee şi universităţi. „În acest studiu, autorul propune o nouă programă analitică a învăţământului sociologic în România, programa actuală fiind alcătuită prea mult după sistemul personal al sociologiei integral monografice”[66]. Este evidentă aici diferenţa de concepţie a grupului de la Cernăuţi, constituit în jurul personalităţii lui Traian Brăileanu, în raport cu şcoala monografică bucureşteană, condusă de Dimitrie Gusti. Numărul 4 al revistei „Iconar” debutează cu editorialul lui Nae Ionescu, Primejdia celor „de pe urmă”. În maniera-i caracteristică, filozoful bucureştean, despre care Mircea Eliade spunea că a exercitat o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet, în periodicul cernăuţean, scrie despre „noua credinţă a naţionalismului” şi despre primejdia acesteia. Gânditorul, în articolul său de fond, trage un semnal de alarmă cu privire la acele personaje „care nu au nevoie să creadă în ceva, pentru simplul motiv că singura lor preocupare e … să se ţină la suprafaţă; în orice împrejurare, - cu orice preţ”[67]. În aceştia din urmă, Nae Ionescu identifică un potenţial pericol pentru „naţionalismul rumânesc”, aşa cum îi place să se exprime. „Faţă de aceşti aderenţi se cere nu rezervă, - ci inimiciţie categorică. Sunt doar duşmanii de ieri ai naţionalismului, şi cu ei nu e împăcare posibilă. Elementar: un duşman nu trebuie câştigat, ci distrus. Iar instituţia, organizaţia sau mişcarea care îşi iartă inamicii e substanţial putredă şi sortită ca tare pieirii”[68], continuă Nae Ionescu. O a două categorie de pericole pentru tipul de naţionalism pe care-l sprijină Nae Ionescu este cea reprezentată de acei noi aderenţi care „încearcă să toarne realităţi istoric perimate în noile forme ale vieţii”. Pe aceştia din urmă, autorul editorialului în discuţie îi numeşte adepţi ai „naţionalismului economiei liberale”, care nu au nimic de-a face „cu naţionalismul vremii de astăzi”[69]. Şi, în fine, o a treia categorie de pericole pentru naţionalismul anilor treizeci este enunţată a fi cea a persoanelor care „sprijinind naţionalismul pe etnicism, au o idee până la un punct justă de ceea ce înseamnă naţionalismul, dar care fiind ei înşişi oameni vechi, nu fac decât să cunoască - şi încă numai imperfect -, dar în nici un caz nu pot să trăiască această nouă credinţă. […] Faţă de acest fel de naţionalism atitudinea oamenilor noi trebuie să fie de rezervă: să-i lase să încerce a se realiza, pentru ca să… falimenteze”[70]. În încheierea excursului său, Nae Ionescu subliniază faptul că toate aceste categorii de aderenţi la mişcarea naţionalistă, dacă ar fi acceptate să adere la „noua comunitate de credinţă”, nu ar face altceva decât să altereze o „nouă stare a lumii”, „un nou ev al istoriei”. De aceea, cea dintâi îndatorire a tinerilor naţionalişti, în opinia lui Nae Ionescu, este intransigenţa doctrinară. Şi de această dată, mare parte din pagina a doua este destinată poeziei. În pagina a doua a numărul 4 al „Iconar”-ului sunt publicate trei poezii: una a lui Vasile I. Posteucă, intitulată Colind, alta, Neam valah, neam al meu! – semnată de cunoscutul poet Aron Cotruş, şi alta, Însomnorată, scrisă de George Stratoiu. Ilustrativă pentru acest moment al grupării „Iconar” este şi fraza aparţinând lui Traian Brăileanu şi care a fost publicată la subsolul paginii a doua a numărului 4 al publicaţiei cernăuţene: „Nici o elită nu-şi poate păstra situaţiunea, nu se poate menţine la conducere fără prestigiu în faţa mulţimii. Orice individ făcând parte din elită trebuie să se legitimeze că are însuşirile necesare pentru conducere în general sau pentru o funcţie specială înăuntrul elitei sociale”. Se simte aici concepţia personalist – creştină, care stă la baza întregului demers sociologic al profesorului cernăuţean. Potrivit lui Traian Brăileanu, o spune şi Dan Dungaciu, „tocmai accentul pe om duce la translarea accentului pe comunitate, aşa cum accentul pe comunitate ne duce, obligatoriu, la accentuarea rolului individului”[71]. La rubrica Reviste a numărul 4 al revistei „Iconar” este recenzată noua apariţie a publicaţiei „Însemnări sociologice”. Despre aceasta, semnatarul comentariului, V.G. Cosma, afirmă că „îşi continuă cu multă dârzenie drumul, aducând în fiecare număr, contribuţii de mare importanţă la precizarea ideologiei, care ne animă”[72]. De asemenea, la sfârşitul revistei, de această dată mai amplă, de 12 pagini, sunt semnalate următoarele: poetul Aron Cotruş are în lucru un nou volum, Minerii; iar George Drumur va scoate o carte intitulată Solstiţii (cu 5 gravuri de R. Rybiczka), în timp ce, tot la „Iconar”, va apărea Liturghia în stil linear de Paul Constantinescu.

Ritmul generaţiilor în evoluţia artelor

Cristian Sandache apreciază că „mulţi dintre adepţii «Iconarului» admirau ceea ce ei numeau ritmul tineresc, dinamismul, aparenţa de revoluţie purificatoare, care ar fi modificat din temelii paradigmele de gândire ale societăţii româneşti (mult prea anacronică, îmbătrânită, cosmopolită – în viziunea lor)”[73]. Traian Brăileanu nu va ocoli nici el subiectul, având, în al său articol de fond publicat în revista „Iconar” şi intitulat Ritmul generaţiilor în evoluţia artelor, o poziţie cât se poate de tranşantă: „O elită socială deci e compusă, într-un înţeles oarecare, din bătrâni, din oameni care au prestigiul înţelepciunii, al destoiniciei, pentru conducere. Câtă vreme acest prestigiu e neştirbit, câtă vreme aceşti bătrâni dovedesc prin faptele lor că sunt în stare să păstreze neştirbită puterea societăţii şi să o sporească, ei vor găsi ascultare şi respect la cei tineri. Dar în clipa ce bătrânii vor arăta semne de slăbiciune, de senilitate, de degenerare şi decădere morală, revolta celor tineri va izbucni în mod natural cu tendinţa de a-i înlocui cu alţi conducători mai tineri, mai energici, mai morali, etc.”[74]. Pentru Traian Brăileanu desfăşurarea vieţii sociale în timp este determinată în mod definitoriu de către succesiunea generaţiilor, iar tendinţa generaţiilor care vor dispărea treptat este să evite erupţiile prea vijelioase prin implementarea ştiinţei. Ştiinţa în şcolile naţiunilor civilizate, cum se poate observa, are un rol fundamental şi stabilit clar în vederea înlăturării din vreme a pericolului potenţial pe care îl constituie antagonismul dintre generaţii. Aşadar: „Matematizarea lumii este un mijloc puternic de a înlesni cooperarea indivizilor prin instituirea timpurie a primatului raţiunii, prin îmbătrânirea artificială a tineretului, adică prin modelarea lui după structura sufletească a adulţilor. Viaţa efectivă, puternică şi dominantă în anii tinereţii, e înfrânată şi încătuşată printr-o educaţie teoretică, scopurile acţiunii, valorile, spre a căror înfăptuire năzuieşte individul, sunt supuse de la început reflexiunii şi calculului. Se-nţelege că năzuinţa aceasta a bătrânilor nu poate depăşi anumite limite. Raţionalizarea vieţii sociale asigură, ce-i drept , o cooperare şi o ierarhizare a claselor de vârstă fără mari oscilaţii şi zguduiri. Condiţia însă pentru această echilibrare a forţelor sociale este ca generaţiile bătrâne, care deţin conducerea, să-şi îndeplinească funcţiunea lor în conformitate cu interesele societăţii”[75]. Altfel spus, sociologul cernăuţean, în urma analizei întreprinse, a observat o anumită tendinţă de „îmblânzire” a hybrisului manifestat la generaţia tânără prin raţionalizarea vieţii sociale. Pe de altă parte, Traian Brăileanu consideră că singura mişcare rodnică şi sigură de succes pentru regenerarea elitei unei naţiuni, astfel asigurându-se perpetuarea naţiunii ca unitate şi ca individualitate, este „naţionalismul integral”. „În aceste mişcări de regenerare, în toate domeniile, tineretul are un rol hotărâtor prin însăşi structura sa sufletească. Căci e vorba doar de a rupe zăgazurile ridicate de raţiune, de «şcoala raţionalizantă» a bătrânilor şi de a repune sentimentul în drepturile sale. Ceea ce este numai formă, tipizare, rutină, calcul, trebuie să cedeze locul conţinutului, avântului sufletului care sfarmă cătuşele «şcolii» şi caută forme noi, mai ample, care să poată cuprinde toată bogăţia de sentimente, de nădejdi, de energie exuberantă”[76], explică Traian Brăileanu, care în mod vădit se arată a fi de partea generaţiei tinere, pentru afirmarea acesteia. Spre finalul articolului său intitulat Ritmul generaţiilor în evoluţia artelor, profesorul de sociologie de la Universitatea din Cernăuţi nu ratează momentul să precizeze că: „«Iconarul» e al tinerilor, care urăsc pe drept cuvânt înţelepciunea kilometrică şi sfătoasă…”[77]. Cum revista în mod ineluctabil era orientată şi către lirism, în pagina a doua a publicaţiei (an I, nr. 5, 1936) vor vedea lumina tiparului versuri aparţinând lui Teofil Lianu, Mircea Streinul, George Chlopina, George Drumur şi V. I. Posteucă. Problema generaţiilor este dezbătută şi la rubrica Cronici filozofice. Aurelian Ropceanu, semnatarul rubricii, aduce la cunoştinţa cititorilor faptul că Societatea română de filozofie a început să pună în discuţie problema generaţiilor, ciclul conferinţelor pe această temă fiind deschis de către Constantin Rădulescu-Motru. Titlul conferinţei sale a fost Generaţie şi timp. „Din ansamblul conferinţei d-lui Motru se desprinde şi ideea că violenta criză, în care se zbate tineretul de azi, rezidă în greşita interpretare ce se dă acelei sinteze sufleteşti pe care o numim timp. Din punct de vedere psihologic – zice d. Motru – timpul este durata pe care o simţim. Simţim că mergem spre un viitor şi ne-am deprins a atribui fiecărui moment din această durată, o misiune şi un colorit special. Auzind pe mulţi exprimând: Să mai trăiesc ce va aduce timpul. Rezultă de aici o legătură strânsă între vârstă şi momentul de timp. Tânărului i-e rezervat ceva ce bătrânul nu va vedea niciodată şi astfel s-a ajuns la credinţa generală că prin faptul că eşti tânăr ai o misiune mai mare decât cel bătrân”[78]. O astfel de mentalitate, de înţelegere a timpului, după Motru, este greşită, ni se explică în continuarea articolului în discuţie. De ce? Deoarece, pe de o parte, tânărul fiind încredinţat că viitorul e al lui, nu se pregăteşte suficient. În timp ce bătrânii, din acelaşi motiv, lasă tineretul să se descurce singur. Motru ajunge la concluzia că de aici se trag toate neajunsurile generaţiei tinere şi în consecinţă o altă înţelegere a timpului şi o ştergere a iluziei că fiecare generaţie îşi are menirea ei, ar avea un efect salutar. Cum problematica generaţiilor era în vogă pe scena dezbaterilor de idei din perioada interbelică, era aproape imposibil ca o astfel de tematică să nu îşi găsească spaţiu tipografic între copertele revistei „Iconar”. Cristian Sandache lansează aserţiunea potrivit căreia „imaginea unui continuu conflict între generaţii era cultivată frecvent de către propaganda legionară”[79]. Bătrânii erau priviţi ca un simbol a tot ce era vetust, stâlpii unei societăţi bolnave, corupte, molipsite iremediabil de politicianism, cauza multora dintre relele apărute. În acelaşi timp, bătrânii erau percepuţi ca reprezentanţii unui sistem care se opunea noii generaţii. Involuţia societăţii româneşti din acea perioadă era pusă în seama generaţiilor mai vârstnice. Radu Gyr, răspunzând unei anchete jurnalistice lansate în paginile revistei „Iconar” cu privire la semnificaţia poeziei româneşti din perioada respectivă, consideră că: „Poezia de azi va trebui să fie românească. Românească, nu prin decorativ, cadru extern şi inutile idealizări semănătoriste, dar prin clocotul ei subteran. Prin sufletul pe care-l adânceşte şi-l răbufneşte afară. Cred într-o poezie cu zale verzi de arhanghel”[80]. Pe cuprinsul aceleiaşi anchete, întrebat fiind dacă poezia poate sta în serviciul unei idei politice, renumitul reprezentat al liricii carcerale de mai târziu va răspunde că: „În slujba unei idei politice, nu! Politicianismul e sinonim cu mlaştina, putrefacţia, vermina. Ori, nu din acestea pot creşte aripile de tânăr curcubeu ale poeziei. În slujba unei idei naţionale, în slujba unui nou suflet etnic care se plămădeşte, - da! În slujba legionarismului, el însuşi pur ca fruntea unei balade, şi care se confundă cu linia destinului nostru istoric”[81]. În perioada în care Radu Gyr răspundea anchetei publicate în „Iconar”, acesta se afla în vizită la camarazii săi din Cernăuţi. Despre „poetul arhanghelilor verzi”, Mircea Streinul scria în paginile revistei pe care o conducea că a ştiut să sintetizeze atât de fericit talentul făuritorului de artă cu dinamismul legionar şi că a venit în capitala Bucovinei să împărtăşească tuturor camarazilor din gândurile sale, aşa cum sunt ele cunoscute „din luminozitatea azurată din atâtea cărţi de admirabilă viziune lirică”[82]. În 1936, în acelaşi număr 7 al „Iconarului”, Vasile I. Posteucă anunţă că presa românească bucureşteană a înţeles fenomenul literar din Bucovina, acesta evident apărut ca urmare a emulaţiei care s-a creat în jurul revistei cernăuţene. Cu acest prilej, Posteucă vorbeşte despre un veritabil tezaur adus climatului intelectual contemporan de profunzimea lui Mircea Streinul, de versul descins direct din puritatea munţilor câmpulungeni al lui Teofil Lianu, de intuiţia lui Liviu Rusu, de valoarea unor Paul Constantinescu şi Leon Ţopa, de fervoarea legionară a lui George Macrin, de preţioasele contribuţii aduse cunoaşterii trecutului românesc de către Barbu Sluşanschi. Toate acestea erau coroborate cu meritele în domeniul sociologiei ale savantului profesor Traian Brăileanu, aşa cum afirmă colaboratorul revistei „Iconar”[83]. Tot acum, acelaşi Vasile I. Posteucă, relatează succesul pe care l-au avut conferinţele susţinute în cadrul tradiţionalei Universităţi libere, de profesorii Traian Brăileanu, C. Narly, Dragoş Protopopescu, Barbu Sluşanschi ş.a. Manifestările au avut loc în Sala comemorativă a Unirii, acestea fiind organizate sub egida Societăţii pentru cultură şi literatură[84]. Factor esenţial în coagularea forţelor reprezentate de tinerii intelectuali cernăuţeni, profesorul Traian Brăileanu a reuşit, treptat, să se impună prin prelegerile pe care le-a susţinut, sălile unde a conferenţiat fiind mereu pline. Nu întâmplător numele sociologului cernăuţean va fi menţionat mereu de către iconarişti. În numărul 9, an I, din 1936, Mircea Streinul aduce la cunoştinţa cititorilor noua apariţie a revistei „Însemnări sociologice” (an II, nr. 1, 1936). Despre publicaţia sociologică, tânărul scriitor afirmă că este o revistă despre care trebuie să vorbeşti la superlativ: „Începând cu d. prof. Traian Brăileanu, al cărui nume trezeşte admiraţie în toate cercurile ştiinţifice din străinătate şi care semnează un studiu (Artişti şi artizani) de mare actualitate”[85]. Cu această ocazia, Mircea Streinul semnalează şi semnătura lui Gheorghe Brăileanu, fiul profesorului de sociologie: „În nr. 1 din anul II, găsim şi contribuţia tânărului Gh. Brăileanu, care judecă surprinzător de matur în articolul Feminizare şi efeminare”[86]. În următorul număr al „Iconarului” (an I, nr. 10, 1936), tot Mircea Streinul se referă la cel mai recent număr al „Însemnărilor sociologice”. Despre revista în cauză spune că aceasta „aduce o bibliotecă întreagă de ştiinţă şi o lacră cu note”, subliniind marea lecţie politică oferită în paginile publicaţiei de către Traian Brăileanu şi André Joussain, cunoscut sociolog francez[87]. La aceeaşi rubrică, Mircea Streinul anunţă că Vasile I. Posteucă a terminat selecţia în vederea publicării unui volum de poeme la „Iconar” semnat de regretatul Mihai Horodnic, în timp ce Barbu Sluşanschi va publica ulterior o ediţie din opera lirică a lui Constantin Berariu, un poet pe nedrept uitat[88]. Pe un ton polemic, directorul revistei „Iconar”, Mircea Streinul îşi face publică nemulţumirea faţă de proaspăta primire în Academia Română a lui George Topârceanu. „Anul acesta au avut loc alegeri de noi membri ai Academiei Române. S-o mărturisim de la început: ele ne-au nedumerit. Nu vom putea înţelege niciodată ce caută un G. Topârceanu în înaltul for cultural al României şi de ce, nici până astăzi, de nu ştiu cât timp, n-a mai fost acceptat un preot ca membru. Ne întrebăm fără răspunsuri: Biserica, oare, n-are oameni destul de capabili, ca să poată participa la luminile Academiei? Părerea noastră e că da! Atunci, cum se face că profesori de circulaţie spirituală mai mult decât europeană, ca d-nii dr. Vasile Gheorghiu sau dr. V. Tarnavschi, dr. V. Loichiţă (care a vegheat dezvoltarea minunatului dogmatism, N. Popoviciu, actualul Episcop al Clujului) sau dr. Valerian Şesan nu sunt, încă, niciunul, membri ai Academiei? Oare d-nii profesori dr. Domiţian Spânu şi dr. Simeon Reli n-au depăşit demult diferiţii topârceni ştiinţifici şi literari, care se cocoţează unde le e locul altora? […] Noi indicăm faptele. Dar e de datoria altora să se sesizeze!”[89], îşi exprimă punctul de vedere Streinul.

Înmormântarea lui Gheorghe Grigor, reflectarea cazului în revista „Iconar”

Pe 5 august 1936 este asasinat la Cernăuţi, în urma unui conflict dintre comuniştii evrei şi adepţii mişcării legionare, studentul la teologie Gheorghe Grigor, membru al partidului „Totul pentru ţară”. Evenimentul nefericit va fi dezbătut pe larg în ultima apariţie pe anul 1936 a revistei „Iconar”. Incidentul este simptomatic pentru tensiunile existente în acel moment nu numai în Bucovina, ci şi pe teritoriul întregii ţări. Armin Heinen subliniază că: „Funeraliile pentru studentul decedat au fost primele dintr-o serie întreagă de ceremonii de înmormântare legionare, prin care Garda şi-a croit drum către culmile artei sale dramatice”[90]. De remarcat că acest caz a adus mişcării legionare noi membri, sporind totodată simpatia faţă de această grupare. În paralel, în Cernăuţi, se dezvoltă un puternic val antisemit. Potrivit consulului german la Cernăuţi, tragica întâmplare s-a petrecut pe data de 5 august seara, pe aleea principală din grădina publică a capitalei Bucovinei, în jurul orei 10.00, când studentul la teologie, Gheorghe Grigor şi un student german care se afla în compania sa au fost atacaţi de opt persoane şi înjunghiaţi. Tânărul român a murit după câteva minute în timp ce germanul a scăpat cu viaţă. Se pare că, cu câteva zile înainte de asasinat, Grigor i-a smuls lui Eduard Wagner un ziar din mână, un evreu care activa în cercurile comuniste. Se presupune că tânărul evreu (acesta dirija fanfara asociaţiei iudaico-marxistă „Morgenroit”) să fi angajat mai multe persoane în scopul atacării tânărului student român. Lovitura mortală a fost dată cu o baionetă tot de către un evreu, Isidor Koschmann. Germanul a fost rănit cu un cuţit de cizmărie. Instigatorul la omor, Wagner, în timpul interogatoriului, n-a vrut să dezvăluie nici un fel de amănunte, preferând să moară sărind de la etajul al doilea din clădirea poliţiei. Înmormântarea lui Grigor a avut loc pe data de 9 mai depăşind toate aşteptările, cortegiul funerar fiind impresionant, numărând în momentul în care a ajuns la cimitir nu mai puţin de 20.000 de persoane. Uriaşul cortegiu nu era format numai din români, ci şi din germani şi ucraineni. În acea zi, autorităţile au interzis vânzarea pe stradă a ziarelor evreieşti[91]. Numărul 12 din 1936 al revistei „Iconar” se deschide cu discursul lui Traian Brăileanu rostit cu ocazia înmormântării lui Gheorghe Grigor. Profesorul cernăuţean a ţinut să sublinieze că „tânărul Grigor a fost ucis fiindcă era student român, fiindcă era naţionalist român şi făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă, care luptă cu îndârjire împotriva încercărilor criminale ale comunismului internaţional de a distruge şi Statul nostru naţional”[92]. În continuarea alocuţiunii sale, profesorul universitar îşi exprimă convingerea că imediat după unire au demarat o serie de uneltiri împotriva României sub masca socialismului, a libertăţilor democratice şi a scutului minorităţilor. Printr-o întorsătură a politicii internaţionale, toate acţiunile antiromâneşti fiind susţinute, în general, de mişcarea comunistă, ea însăşi sprijinită de francmasonerie şi Internaţionala a III-a[93]. Critica democraţiei şi a comunismului nu este inedită, cum nici antisemitismul nu reprezintă o noutate în societatea românească. Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade, Dragoş Protopopescu, ca să enumerăm doar câteva dintre numele de intelectuali care s-au arătat a fi pe poziţii antinomice faţă de democraţia parlamentară, au luat atitudine faţă de o problematică de acest tip făcând istorie, independent de acest caz, pe traiectoria unei astfel de ideaţii. Despre problema evreiască, Zigu Ornea aminteşte că aceasta, în România de după a doua jumătate a secolului nouăsprezece, a constituit un contencios mereu inflamabil[94]. În cuvântul său, publicat integral în „Iconar”, Traian Brăileanu afirmă că: „[…] toată ura duşmanilor noştri se îndreaptă împotriva acestui tineret şi împotriva Universităţii româneşti. Această ură a ridicat braţul studentului jidan care a lovit nu de mult pe un profesor român, aceeaşi ură neîmpăcată a înarmat braţul care l-a răpus pe studentul Grigor, în faţa mormântului căruia stăm azi”[95]. Gestul criminal săvârşit împotriva studentului basarabean Gheorghe Grigor, în opinia lui Traian Brăileanu, ar trebui sancţionat imediat, înainte „să se declanşeze măcelul celor mai buni fii ai Neamului nostru, măcelul preoţilor şi intelectualilor şi robirea ţăranilor şi muncitorilor creştini”[96]. Poate chiar mai incisiv decât Traian Brăileanu este liderul gardist prof. dr. Constantin Zoppa. Şi el atrage atenţia în cuvântul său asupra uneltirilor din întreaga lume a comuniştilor: „A fost mai întâi robită de ei Rusia, sfâşiată şi călcată în picioare; a venit apoi rândul Spaniei, unde azi s-a încins lupta pe viaţă şi moarte între creştini şi cetele de păgâni conduse de jidani, care dau foc lăcaşurilor sfinte şi ucid fără milă pe slujitorii lui Hristos. Şi în Franţa hidra comunistă a ridicat steagul roşu al lui Iuda, vânzătorul lui Hristos, organizaţi în francmasonerie şi în aşa zisele partide democratice, se înarmează pentru a distruge Statul nostru şi Biserica strămoşească. Camaradul Gheorghe Grigor a căzut ca primă jertfă în acest judeţ bandelor comuniste care se organizează cu banii Moscovei pentru a da asalt împotriva lumii creştine. În întuneric se urzesc planurile ascunse ale acestor bestii însetate de sânge. Aceşti criminali pun pumnalul în mâinile muncitorilor creştini asmuţindu-i să-şi ucidă fraţii de aceeaşi lege. Ei năimesc trădători, care să ridice braţul împotriva celor mai buni dintre noi”[97]. În consecinţă, Constantin Zoppa jură că, alături de camarazii săi, îi va răzbuna „pe toţi legionarii căzuţi pentru izbăvirea României”[98]. „În clipele acestea de jale nespusă, când trebuie să ne luăm rămas bun de la rămăşiţele neînsufleţite ale aceluia care ne-a fost camarad credincios până la ultima suflare, jurăm că vom răzbuna pe toţi Legionarii căzuţi pentru izbăvirea României, jurăm că nu vom demobiliza până ce nu vom crea o lege prin care vom stârpi pe toţi trădătorii ţării, pe toţi spionii, pe toţi comuniştii, pe toţi cei ce prin masonerie sapă la temelia Ţării, şi a Bisericii noastre creştine, şi pe toţi care au păcătuit împotriva Legiunii”[99]. În cazul nefericitului eveniment petrecut la Cernăuţi, Mircea Streinul nu putea să nu ia şi el atitudine. În stilu-i caracteristic, directorul „Iconarului” îi cere ministrului muncii, Ion I. Nistor, să desfiinţeze o serie de cluburi evreieşti întrucât, în opinia sa, în interiorul lor se pun la cale agresiuni şi asasinate. „Şi, acum, câteva cuvinte pentru Ministrul Muncii , d. Ion I. Nistor. De ani de zile, societatea Morgenroit e o permanentă ameninţare la viaţa cetăţenilor creştini din Cernăuţi. Încurajaţi de otrava bestiilor de la „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Zorile”, „Tempo”, „Capitala” şi „Cuvântul liber” ale Paukerilor, Teodorescu-Braniştilor şi ale Socorilor, morgenroiţii terorizează populaţia paşnică şi instigă la asasinate. La fel diversele cluburi sportive ale jidanilor (Macabi, Borochow şi Muncitorii)”[100], reclamă Mircea Streinul. Alt condeier, Barbu Sluşanschi[101], de asemenea recunoscut pentru scriitura sa extrem de caustică, va declara şi el război comunismului. După un autentic torent de acuze şi invective, redactorul „Iconarului” va conchide în felul următor: „Căci ori vom trăi în ţară cu adevărat creştină şi românească, ori nu vom trăi de loc. Dar să nu tragă nimeni nădejde că ne vom stinge de lehamite cu mâinile în sân, că ne vom sinucide de disperare, că vom aştepta hecatombele lamentabile pe care comunismul le pregăteşte, ca în Spania, burghezimii noastre, neclintită în inconştienţa ei lefegie. Dacă-i vorba pe asasinate, apoi să ştie domnii comunişti, că nu ne vom ascunde noaptea la pândă prin grădini. Ziua mare se disting mai bine mutrele suspect coroiate, şi noi luptăm cavalereşte. Provocarea a venit. Clipa răspunsului, unic şi definitiv, o vom alege noi”[102]. La un an de la apariţia revistei „Iconar”, Mircea Streinul spune cu emfază că literatura bucovineană de dinaintea ivirii publicaţiei era una diletantă, în timp ce, noua literatură a celor din această ultimă etapă a grupării este cu adevărat valoroasă, ruptă de „indiferenţa generală a bătrânetului”[103]. „Literatura bucovineană de dinaintea «Iconarului» se păstra diletantă. Nici o înfrigurare de brumă, nici o înălţare de luceafăr, nu turburau actul creaţiei artistice. Poeţii, cei mai mulţi purtau lavalieră şi gângureau dulci stihuri amoroase, după care deveneau profesori universitari , politicieni sau chiar beţivi, după gradul de inteligenţă practică al fiecăruia. Creatori adevăraţi, adică oameni care să renunţe la totul, pentru a se jertfi actului pur de realizare spirituală, n-am prea avut. Noi, aceştia de la «Iconar», nu suntem diletanţi. Ne-a fost întotdeauna scârbă de lichele, de prostii şi de ahtiaţii după parvenire, pentru care literatura e un pretext ca, de pildă, căsătoria din convenienţă”[104]. În cadrul revistei, de-a lungul primului an de la apariţie, regăsim nume precum: Traian Brăileanu, Paul Constantinescu, George Chlopina, V. G. Cosma, Aron Cotruş, George Drumur, Gabriel Bălănescu, Radu Gyr, Teofil Lianu, George Macrin, Andrei Martinescu, Teodor Murăşanu, Stere Mihalexe, Nicolae Năieru, N. Pavel, Vasile I. Posteucă, Aurel Putneanul, M. Radu, Aurelian Ropcean, Liviu Rusu, Rudolf Rybiczka, Barbu Sluşanschi, Liviu Stan, Mircea Streinul, Leon Ţopa, Ion Ţurcan etc. Pe ultima pagină, în cadrul rubricii Însemnări, în acest număr 12, anul întâi de apariţie al revistei „Iconar”, se aminteşte şi faptul că, sub patronajul „Însemnărilor sociologice” şi a prof. univ. dr. Traian Brăileanu, au fost organizate două şezători, una la Cernăuţi şi cealaltă la Rădăuţi, conferinţele fiind rostite de sociologul amintit. De asemenea, aceeaşi publicaţie, „Însemnări sociologice”, alături de revista „Iconar”, a iniţiat în capitala Bucovinei şi un ceai dansant cu program artistic, care a prins foarte bine la public. În paralel cu aceste activităţi, editura „Iconarului” a tipărit Tarot sau călătoria omului, de Mircea Streinul, Costea – cor bărbătesc, de Paul Constantinescu, Solstiţii, de George Drumur, Divertisment, de Mircea Streinul şi Intrare în pădure, de Aurel Marin. „O camaraderie într-adevăr legionară a dăinuit tot timpul între noi. Nimic din obişnuitele invidii... confraterne, nimic din obişnuitele bârfeli ale cercurilor literare. Nimic din reprobabilele fricţiuni de-aiurea. Clădit pe-o comunitate puternică de idei, «Iconarul» a fost o tovărăşie ideală de oameni care luptă pentru Căpitan şi Artă”[105], îşi mărturiseşte impresiile, la un an de la apariţia „Iconarului”, Mircea Streinul. Cititorilor li se aduce la cunoştinţă că începând cu 1 septembrie 1936 (numărul următor) redacţia si administraţia „Iconarului” se vor muta pe strada Dragoş Vodă, nr. 9, în Cernăuţi, la profesorul Liviu Rusu. După cum se observă, deşi revista se bucura de notorietate având un număr suficient de mare de abonaţi, nu o ducea prea bine din punct de vedere financiar, unii dintre cumpărătorii revistei rămânând restanţă la plata abonamentului. În acest sens, la finalul revistei (anul I, nr. 12-15, 1936) se precizează următoarele: „Întrucât cu numărul de faţă am încheiat un an de apariţie, rugăm călduros pe toţi depozitarii şi abonaţii noştri rămaşi în restanţă cu plata, să ne trimită de urgenţă sumele datorate, ajutându-ne astfel să ne continuăm apariţia, căci şi noi luptăm cu imense greutăţi materiale. Dacă scrisul nostru aduce un cât de mic folos românismului, ajutaţi-ne să-l continuăm”. În opinia lui Mircea Streinul, Bucovina, în speţă „Iconarul”, a jucat un rol important în „combaterea literaturii false”. Într-un articol din al doilea an de apariţie al revistei amintite, Streinul justifică apariţia grupării despre care am discutat ca fiind o reacţie împotriva unei anumite manifestări din literatura română. Este vorba, conform părerii sale, despre activitatea literară de sorginte evreiască: „În 1932, am pus bazele, împreună cu George Drumur, Gh. Antonovici şi Neculai Pavel, unei grupări literare «Iconar» la care au aderat ulterior regretatul Ion Roşca, Iulian Vesper, Ghedeon Coca şi Teofil Lianu. Am început în revistele «Orion», «Pana literară», «Craiu-Nou», «Plai» şi «Flanc» o campanie vehementă împotriva adercilor de orice fel. [...] Faptul că o ţară întreagă ne-a aprobat ne-a dat o satisfacţie infinit mai mare decât ne-ar fi permis publicarea a zece romane la Bucureşti. Încetul cu încetul, am găsit camarazi la Braşov (Aurel Marin), la Iaşi, la Moineşti (C. R. Crişan), la Focşani (Pavel Nedelcu şi Al. Călinescu), la Turda, la Craiova, la Oradea, la Blaj, la Cluj, la Brăila (Stere Mihalexe) etc. Când, în 1935, camaradul Liviu Rusu a înfiinţat revista «Iconar» împreună cu prietenii George Macrin, Ion Ţurcan, Barbu Sluşanschi, Pană Verde, Vasile I. Posteucă, Teofil Lianu, N. Pavel, Leon Ţopa şi cu mine, lupta a devenit şi mai unitară”[106]. Se remarcă în acest material tonul profund antisemit, dar şi aversiunea pe care o are Mircea Streinul faţă de o parte a literaţilor bucureşteni. De aici desprindem acea constantă surprinsă la tânăra generaţie de scriitori bucovineni: orgoliul provinciei, apărută din credinţa scriitorilor iconari de a revigora fundamental literatura română, a cărei capitală ar fi fost contaminată de o cultură nu tocmai sănătoasă. În concluzie, „complexul provinciei” (Mircea A. Diaconu) a devenit treptat un dat prin intermediul căruia literatura română putea fi mântuită de scriitorii regionali. Interesantă pentru a vedea notorietatea de care ajunsese să se bucure „Iconarul”, care apărea sub aripa protectoare a lui Traian Brăileanu, este însemnarea lui Mircea Streinul, intitulată Lucian Blaga şi „Iconarul”[107]. În nota sa, Streinul citează dintr-o scrisoare transmisă de Lucian Blaga redacţiei revistei. În scrisoarea respectivă, acesta din urmă mărturiseşte că urmăreşte „cu înflăcărat interes lirica acelei flore iconare, atât de neaşteptat răsărite în Bucovina”. În încheierea celor scrise de el spune că i-ar plăcea să aibă „Iconarul”, în integralitatea sa, pe masa de lucru. Mircea Streinul, încurajat poate şi de scrisoarea lui Lucian Blaga, va declara cu această ocazie că „«Iconarul» a devenit o realitate românească, despre care se scrie enorm, se discută idem şi se vorbeşte până şi la ... radio [...]. Iar inculţilor bonţi din oficialitatea cernăuţeană le explic: d-l Lucian Blaga e Doctor (cu D mare) în filosofie, membru al Academiei Române, ataşat de presă la Berna [...] şi are automobil... Aşa că, până şi pentru înţelegerea d-lui prefect, d-l Lucian Blaga înseamnă ceva”[108]. Prin urmare, Mircea Streinul, directorul „Iconarului”, şi de această dată are de plătit anumite poliţe, polemica sa, gravă, acum fiind îndreptată către autorităţile cernăuţene. Dincolo de toate acestea, revenind la Traian Brăileanu, este evident că discursul naţionalist nu avea să-l mai părăsească pe sociologul bucovinean, ori câte de ori va avea posibilitatea să se exprime, o va face. Şi nu oricum, ci într-un mod răspicat, cu credinţa sinceră că se află pe drumul cel bun. Având o pronunţată vocaţie teoretică, Traian Brăileanu va deveni odată cu trecerea timpului una dintre cele mai respectate şi ascultate voci, doctrinar al naţionalismului, teoretician al elitelor, un autentic militant pentru noua spiritualitate românească. Sunt indiscutabile charisma profesorului, talentul oratoric şi capacitatea de a-i strânge pe tineri în jurul său. Avea faima unui om integru, cu credinţă în Dumnezeu, adversar al politicianismului, naţionalist fervent, familist convins. Nu întâmplător, la un moment dat, Mircea Streinul îl numea pe Traian Brăileanu „gerontele nostru, dascălul idolatrizat de studenţime”[109]. În ultimul număr al „Iconarului” (an III, nr. 5, ianuarie 1938), pe lângă articolul lui Traian Brăileanu despre care am făcut referire, vor mai publica Mircea Eliade (Libertate), Barbu Sluşanschi (Poeţii şi moarte), Vasile I. Posteucă (poezia Rugăciune), Partenie Mutescu (poemul Aşteptăm poruncă), Gh. Antonovici (Întoarcere lui Vasile), Sever Al. Slătinescu, Ion Negură, Claudiu Usatiuc şi Liviu Rusu (aceştia vor publica câteva note), Cl. Usatiuc, G. Macrin, Vasile I. Posteucă şi S. Barbu (vor semna la rubrica Însemnări). Şi în acest ultim număr revista se menţine în firescul ei, neclintită din ideologia în numele căreia a luptat.

Note

[1] Traian Brăileanu (14 septembrie 1882, Bilca – 3 octombrie 1947, Aiud) a fost un reputat sociolog şi filosof, profesor şi decan în cadrul universităţii cernăuţene din perioada interbelică, traducător din Kant şi Aristotel, autor de volume şi studii de specialitate bine primite atât în ţară, cât şi în străinătate, întemeietor de revistă şi şcoală sociologică, membru al Academiei de Ştiinţe Politice de pe lângă Columbia University din New York, fost ministru al educaţiei într-una dintre cele mai grele perioade pentru România, 14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941, decorat de regele Carol al II-lea cu titlul de „comandor al ordinului Coroana României”, teoretician al elitelor, doctrinar al naţionalismului, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistemică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii.
[2] Mircea A. Diaconu, Mircea Streinu. Viaţa şi opera, Rădăuţi, Editura Institutului Bucovina – Basarabia, 1998, p. 43.
[3] Emil Radian, Reviste şi moravuri literare în anul 1934, în revista „Frize”, An 1, nr. 10, decembrie 1934, p. 8-11, apud Mircea A. Diaconu, op. cit., p. 42.
[4] Traian Chelaru, Zilele şi umbra mea (jurnal, vol. II), Iaşi, Editura Junimea, 1976, p. 246.
[5] Mircea A. Diaconu, Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor 30, Iaşi, Editura Timpul, 1999, p. 48.
[6] Ioan V. Cocuz, Matei Hulubei, Presa românească în Bucovina (1809 - 1944), fără editură, Suceava, 1991, p. 91.
[7] Vasile Posteucă, Mircea Streinul, 1910-1945, în „Drum”, an XI, nr. 4, noiembrie-decembrie 1975, apud Mircea A. Diaconu, Mircea Streinu. Viaţa şi opera, ed. cit. , p. 44.
[8] Radu Florian Bruja, Presa extremei drepte din Bucovina, în „Revista de istorie a presei”, Anul IV, nr. 2 (8), 2010, p. 38.
[9] Mircea A. Diaconu, Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor 30, ed. cit., p. 40.
[10] Ibidem, p. 40-41.
[11] Datată 27 iulie 1937, Bucureşti.
[12] Mircea Streinul, Poeţii tineri bucovineni, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1938, p. 9.
[13] Ibidem, p. 9
[14] Mircea A. Diaconu, Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor 30, ed. cit., p. 42
[15] Ibidem, p. 42.
[16] Zvonul nu era lipsit de oricare adevăr, întrucât Traian Chelariu, cum reiese şi din jurnalul său, a fost pe cale să ia de nevastă o italiancă. Tot aici trebuie spus şi faptul că Traian Chelariu la un moment a nutrit anumite sentimente faţă de fiica lui Traian Brăileanu, Veronica. De asemenea, Traian Chelariu se afla în relaţii foarte bune cu profesorul de sociologie cernăuţean, vizitându-l în mai multe rânduri. Şi toate acestea, indiferent că Traian Chelariu a rămas alături de Ion I. Nistor, celălalt mentor al tinerei generaţii cernăuţene. De aici rezultă, opinie exprimată şi de Constantin Schifirneţ, dar şi de alţii, că Traian Brăileanu nu făcea politică în calitatea sa de profesor, ci doar în afara activităţii de la catedră.
[17] Iulian Vesper, Memorii, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1999, p. 100.
[18] Ibidem, p. 102.
[19] Iulian Vesper, op. cit. , p. 102.
[20] Denumirea unui articol semnat de Mircea Streinul în revista „Iconar”, an II, nr. 3, p. 1-2.
[21] Iulian Vesper, op. cit. , p. 102.
[22] Alte cărţi editate până la sfârşitul anului 1933 au fost: Carte de iconar, de Mircea Streinul; Rod, de Teofil Lianu; Destăinuiri, de Cristofor Vitencu; Exod, de Traian Chelariu; Spre Orient (însemnări de călătorie), de Oltea I. Nistor; Poezii, de Vasile Gherasim, ediţie îngrijită de profesorul Constantin Loghin; Stanţe pentru nemurirea altora, de Theodor Constantin; Echinox în odăjdii, de Iulian Vesper; Consideraţii despre critică, de Nicolae S. Ursu; Frunză elegiacă, de Tudor Plop-Ulmanu; Învolburări şi Mia, de Aspasia Munte; Apoteoz, de E. Ar. Zaharia; Dureri, de Sextil Dascălu; Flori de răsărit, de Li-Tai-Pe, în traducerea lui N. Tcaciuc-Albu; Răstigniri, de Panait Nicolae.
[23] Mircea A. Diaconu, Mircea Streinu. Viaţa şi opera, ed. cit., p. 33.
[24] De la editura Iconar. Programul pe anul 1934, „Glasul Bucovinei”, nr. 4223, 11 ianuarie 1934, p. 3.
[25] Ibidem, p. 3.
[26] Iulian Vesper, op. cit. , p. 103-104.
[27] Mihail Chirnoagă, Iconar, în revista „Frize”, Braşov, an I, nr. 1, martie 1934, apud Mircea A. Diaconu, Mircea Streinu. Viaţa şi opera, ed. cit., p. 33.
[28] Iulian Vesper va conferenţia despre Bucovina literară la postul Radio Bucureşti în urma invitaţiei care i-a fost făcută de renumitul poet şi prozator Vasile Voiculescu, scriitor pe care-l aprecia în mod deosebit şi cu care se afla în relaţii amicale. [29] Iulian Vesper, op. cit. , p. 107.
[30] Cristian Sandache, De la naţionalism la clişeele antisemitismului: Fenomenul Iconar, în „Dacia literară”, Iaşi, Anul XVII (serie nouă din 1990), nr. 71 (2/2007), p. 8.
[31] Mircea A. Diaconu, Mircea Streinu. Viaţa şi opera, ed. cit., p. 45.
[32] G. Macrin, Atmosfera suferinţii, în revista „Iconar”, an I, nr. 1, 1935, p. 5.
[33] Liviu Rusu, Drum de nelinişte, în revista „Iconar”, an I, nr. 1, 1935, p. 1.
[34] Ibidem, p. 1.
[35] Idem.
[36] Leon Ţopa, Permanenţe româneşti. Mihai Eminescu, în revista „Iconar”, an. I, nr. 1, 1935, p. 3.
[37] Ibidem, p. 3.
[38] Ibidem, p. 2.
[39] Ibidem, p. 3.
[40] Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919 – 1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 160.
[41] Cristian Sandache, op. cit., p. 8.
[42] Vasile Posteucă, în revista „Drum”, an. XI, nr.4, noiembrie – decembrie, 1975, apud Cristian Sandache, op. cit., p. 8
[43] Cristian Sandache, op. cit,. p. 8.
[44] Primele trei numere ale revistei au apărut la Tipografia „Văd. Blondovschi”, Rădăuţi, după care a fost scoasă la Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi.
[45] Mircea Streinul numeşte revista respectivă „sevastosiană” după numele directorului ei din acea perioadă Mihail Sevastos.
[46] Primul număr al revistei „Însemnări sociologice” a apărut în aprilie 1935.
[47] Este vorba despre volumele Introducere în sociologie (1923), Sociologie generală (1926) şi Politica (1928), cărţi foarte bine primite în lumea ştiinţifică sociologică de la noi din ţară şi nu numai, ştiut fiind faptul că opurile respective au beneficiat şi de recenzii înafara graniţelor României.
[48] Leon Ţopa, Pentru o istorie integrală a sociologiei româneşti (interviu realizat de Dan Dungaciu) în „Sociologie românească”, Serie nouă, Anul V, nr. 6, Bucureşti, 1994, p. 600.
[49] Ibidem, p. 600.
[50] Leon Ţopa, Legea muncii şi a tăcerii, în revista „Iconar”, an. I, nr. 2, 1935, p. 1.
[51] Idem.
[52] Idem.
[53] G. Macrin, Permanenţe româneşti. Vasile Pârvan, în revista „Iconar”, an. I, nr. 2, 1935, p .4.
[54] Mircea Streinul, Cronici literare, în revista „Iconar”, an I, nr. 2, 1935, p. 6.
[55] Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 434.
[56] „Iconar”, an. I, nr. 2, 1935, p. 8.
[57] Barbu Sluşanschi, Satanismul erotic şi etica iubirii, în revista „Iconar”, ani I, nr. 3, 1935, p. 1. [58] Ibidem, p. 3. [59] Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Bucureşti, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, p. 221. [60] Barbu Sluşanschi, op. cit., p. 3. [61] Z. Ornea, op. cit. p. 425. [62] Radu Gyr, Misiunea scriitorului de azi, în „Vestitorii”, an I, nr. 4 din 28 aprilie 1936, apud Z. Ornea, op. cit., p. 425-426. [63] Ernest Bernea, Etica nouă şi progresul, în „Cuvântul”, an XII, nr. 3121 din 22 ianuarie 1938, apud Z. Ornea, op. cit., p. 426. [64] Ion Ţurcan, Creaţia literară ca problemă a colectivităţii noastre, în „Iconar”, an I, nr. 3, 1935, p. 4. [65] Mircea Streinul, Cronici literare, în „Iconar”, an I, nr. 3, 1935, p. 5. [66] Leon Ţopa, Cronici filozofice, în „Iconar”, an I, nr 3, 1935, p. 6. [67] Nae Ionescu, Primejdia celor „de pe urmă”, în „Iconar”, an. I, nr. 4, 1935, p. 1. [68] Idem. [69] Idem. [70] Ibidem, p. 2. [71] Dan Dungaciu, Pentru o istorie integrală a sociologiei româneşti (interviu luat lui Leon Ţopa) în „Sociologie românească”, Serie nouă, Anul V, nr. 6, Bucureşti, 1994, p. 599. [72] V.G. Cosma, Revista, în „Iconar”, an. I, nr. 4, 1935, p. 12. [73] Cristian Sandache, op. cit., p. 10. [74] Traian Brăileanu, Ritmul generaţiilor în evoluţia artelor, în „Iconar”, an. I, nr. 5, 1936, p. 1. [75] Idem. [76] Ibidem, p. 2. [77] Idem. [78] Aurelian Ropceanu, Cronici filozofice, în „Iconar”, an. I, nr. 5, 1936, p. 5. [79] Cristian Sandache, op. cit., p. 11. [80] „Iconar”, an I, nr. 7, 1936, p. 4. [81] Idem. [82] Mircea Streinul, Radu Gyr la noi, în „Iconar”, an I, nr. 7, 1936, p. 7. [83] Vasile I. Posteucă, Cronici literare, în „Iconar”, an I, nr. 7, 1936, p. 7. [84] Idem. [85] Mircea Streinul, Însemnări, în „Iconar”, an I, nr. 9, 1936, p. 8. [86] Idem. [87] Mircea Streinul, Cronici literare, în „Iconar”, an I, nr. 10, 1936, p. 6. [88] Idem. [89] Mircea Streinul, Însemnări, în „Iconar”, an I, nr. 10, 1936, p. 8. [90] Armin Heinen, Legiunea arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 288. [91] Ibidem, p. 288-289. [92] Traian Brăileanu, La înmormântarea camaradului Gheorghe Grigor, în „Iconar”, an I, nr. 12, 1936, p. 1. [93] Idem. [94] Z. Ornea, op. cit., p. 384. [95] Traian Brăileanu, op. cit. [96] Idem. [97] Constantin Zoppa, La înmormântarea camaradului Gheorghe Grigor, în „Iconar”, an I, nr. 12, 1936, p. 2. [98] Idem. [99] Idem. [100] Mircea Streinul, Iarăşi o jertfă: Gheorghe Grigor, în „Iconar”, an I, nr. 12, 1936, p. 3. [101] Barbu Sluşanschi, Conspiraţia jidovilor, în „Iconar”, an I, nr. 12, 1936, p. 3. [102] Idem. [103] Mircea Streinul, Însemnări, în „Iconar”, an I, nr. 12, 15 august 1936, p. 8. [104] Idem. [105] Idem. [106] Mircea Streinul, La o răscruce a literaturii româneşti, în „Iconar”, an II, nr. 3, noiembrie 1936. [107] Mircea Streinul, Lucian Blaga şi „Iconarul”, în „Iconar”, an III, nr. 1, septembrie 1937, p. 8. [108] Idem. [109] Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul. Viaţa şi opera, ed. cit, p. 49. Summary The study, Traian Brăileanu and the “Iconar Movement”, proposes a theoretical approach of the activity of this group that activated in the nord of the country, in Bucovine. We have analyzed the importance of the magazine with the same name, “Iconar” which was published for the first time in 1935 and was coordinated by Liviu Rusu and Mircea Streinul. The publication had a remarkable contribution for the literature of Bucovine and sustained a group of very intelligent and creative young intellectuals. In each number of the magazine, they published works that sustained their ideals: the Orthodoxy as supreme religion, the Romanian traditions as intangibles values, life in the proximity of death and the heroism. The young people were coordinated by the professor Traian Brăileanu who was also director at “Insemnari sociologice” magazine. Both magazines had the same collaborators and had a political character. This study also demonstrates that “Iconar” revue is an historical and literary document that contributes at the understanding of the social, political and literary background of that period.



Comentarii

2012-02-17 22:58
Trilok

indoiesc ca piatnrii tinerilor de azi nu au habar ce s-a intamplat inainte de 89.Daca vorbim de copii-tineri care ar trebui sa stie, vorbim de tineri de 14-20 ani, iar piatnrii acestora ar trebui sa fi avut peste 18- 20 in 89. Problema nu e ca nu stiu . Dar o mare parte a oamenilor care acum au 35 50 de ani nu au fost afectati in mod direct de comunism. Iar piatnrii lor, respectivi bunicii actualei generatii tinere nu mai au nici un chef sa isi aminteasca ce a fost. Si chiar credeti ca pe tanara generatie o intereseaza?!


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

 
 
powered by www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare